ORBITOR (60)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Aveau să meargă la circ, ce grozav, aveau să-l vadă pe Yoga Omul Şarpe! Fiindcă pe noul panou dintre castani, din faţa Aleii Circului, între urşii pe monociclu şi acrobatele cu pulpe groase, în ciorapi de plasă, primul nume de atracţie dintr-o lun­gă listă era al acestui Yoga Omul Şarpe, scris cu litere mari şi groase. Yoga era şi el desenat în afiş: îşi ţinea picioarele după cap şi stătea în mîini, semănînd cu un fel de păianjen strîns ghem. Pe cap avea un turban cu o piatră mare, strălucitoare, în frunte, un cristal cît cel pe care Mircea-l găsise anul trecut în ariciul verde al unei castane dezghiocate. Toţi copiii de la bloc vorbeau de­spre el, le plăcea numele lui, Yoga, şi-ncercau să ghicească de ce i se zicea Omul Şarpe. Unii ziceau că se-ncolăceşte ca un pi­ton, alţii că dresează şerpi. Jean zicea că-i spune aşa fiindcă o are lungă şi groasă ca o anacondă. "Să vedeţi că o să şi-o scoată din chiloţi şi o să şi-o arate la toată lumea, ca pe-o trompă de elefant!" Sau ca negrul Jim, se gîndea Mircişor, căruia prinţe­sa îi dădea tot felul de lucruri grele de făcut ca să nu se mărite cu el, să-i aducă tot felul de perle şi lănţişoare, dar el le aducea, şi-atunci i-a zis: "Mă mărit cu tine dacă o ai lungă de doi metri." Şi cică Jim: "Jim iubeşte mult la tine, taie cincizeci de centimetri!" Fiindcă el o avea de doi metri şi jumătate, ce caraghios... Cum s-o cari după tine dacă e atît de lungă? Poate ca paşa din "La paşa vine un arab": "Apare paşa în pridvor/ Tîrîndu-şi puia pe covor/ Şi coaiele în cărucior"... Dar nu se putea ca Yoga Omul Şarpe s-o scoată acolo, în faţa tuturor, fiindcă-l lua miliţia. Mir-cea credea mai degrabă că-i zicea aşa fiindcă se-ncolăcea ca-n poză, îşi punea picioarele după cap... Şi totuşi, şerpii n-au pi­cioare. Mai bine-i ziceau Yoga Omul Şopîrlă. Şi pe panou mai era trecut un număr "senzaţional" cu Piticele Jongleur de la Circul Mare din Moscova. Asta nu-l mai entuziasma atît pe copil. Cum ei locuiau lîngă Circ, vedea adesea pitici cu capul mare şi picioarele strîmbe mergînd şi ei la piaţă, cu sacoşele atîrnînd pe asfalt. "Oameni şi ei, săracii", zicea mama. "Nu te uita la ei, să nu se simtă prost." Şi ce mai era pe afiş? Mai multe: dresuri de purici, clovni şi o formaţie muzicală din Cehoslo­vacia, No-Ko-To (sau No-To-Ko? sau Ko-To-No? Era im­posibil să ţii minte). Cînd Mircea avea cinci ani şi fuseseră prima oară la circ, tata rîsese de el, îi zisese la-ntoarcere că aveau să facă şi ei circ acasă: el avea să jongleze cu farfurii, Mircea avea să facă pe clovnul, "iar pe mămica o punem să sară-n plasă, des­facem o plasă de-a ei de rafie şi-o ţinem de capete, şi ea sare acolo, face tumbe..." Copilul crezuse, şi abia aştepta să ajungă acasă. Cînd i-au spus că e doar o glumă, a-nceput să urle şi să se tă­vălească pe jos chiar acolo, pe trotuar. O-ncasase bine şi doar aşa se potolise.

Mircişor trebuia să meargă la culcare, dar i-au mai dat voie să se joace jumătate de oră înainte să se culce. Aşa că s-a suit în pat, şi-a luat cărţile şi a-nceput să se uite pe ele. Nu aveau multe cărţi în casă. Era una care se numea Ce oameni, domnule! de Nicuţă Tănase. Avea pe copertă un tînăr care fuma aşa, cu obrăznicie. Înăuntru erau nişte povestioare aiurite: "Cum am fost portţigaret", "Cum am fost centru atacant"... Nu se-nţe-legea nimic. Tatăl lui zicea că trebuie să rîzi cînd le citeşti, dar el nu rîdea. Doar o poveste era mai comică, cu un porc care dă­dea curent electric. Altă carte se numea Literatura romînă. Asta avea poze cu scriitori şi cu titluri de ziare. Sub titlurile de ziare scria "frontispiciu". De pildă, "Bluze albastre (frontispiciu)". Lui Mircea cuvîntu-ăsta-i plăcea grozav şi-l repeta tot timpul. Mai erau şi poezii. Unul dintre poeţi era Eminescu, al cărui chip îl ştia bine, îl găseai peste tot. Sub poza lui scria Mihail Eminescu. El fusese cel mai mare poet român, dar murise nebun. "Unde e multă minte, e şi prostie", zicea mama despre el. Lîngă poza lui era o poezioară: "Ai noştri tineri la Paris în­vaţă/ La gît cravatei cum să lege nodul/ Şi vin apoi de fericesc norodul/ Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă." Era şi un desen cu unul dintre aceşti tineri, şi semăna exact cu o oaie creaţă. Mai încolo mai era o poză cu nişte clădiri în flăcări şi un cer negru deasupra. Sub poză scria: "Parisul arde-n flăcări, furtuna-n el se scaldă,/ Turnuri ca facle negre troznesc arzînd în vînt." Poze cu scriitori erau multe. Îi plăceau cei cu nume mai ciudate: Mi­hail Davidoglu, Olga Demetrius... Nici unul nu scăpase fără mus­tăţi, ochelari sau de-aia de pirat pe un ochi. Mai mult îi plăceau alte cărţi: Drumuri europene şi De la Polul Nord la Polul Sud. Astea aveau în mijloc poze: prima avea poze din Londra, din Viena, foarte frumoase, iar cealaltă poze cu foci, cu pinguini şi cu vînători de balene. Dar toate pozele erau alb-negru şi cenuşii, abia se desluşeau. Şi paginile cu ele se lipeau, fiindcă erau mai groase şi lucioase. Mai era o carte de Pop Simion, Ore calde, cu nişte muncitori pe schele, desenaţi ciudat, şi o alta, Thomas Alva Edison. Ăsta fusese inventator, inventase becul. Prima poză avea scris dedesubt "Tickerul de bursă", şi arăta un fel de aparat. Sub o alta scria "Atelierele din Menlo Park". Erau nişte case şi un gard. Edison însuşi apărea într-o poză, cu o pălărie de cow-boy pe cap. Tata-i spusese că era surd de-o ure­che, îi trăsese unul o palmă peste ea. Dar era deştept. Cînd era copil, l-au găsit ai lui stînd pe nişte ouă, să le clocească. La şcoa­lă avea însă note proaste. El şi Lenin fuseseră cei mai deştepţi oameni din lume. Lenin era atît de deştept încît, cînd au făcut steaua roşie, au făcut-o-n cinci colţuri, fiindcă şi numele lui Lenin avea cinci litere. El rîdea foarte tare la teatru şi-i plăceau copiii. Era chel şi avea bărbuţă. Era mereu al treilea după Marx şi Engels în panourile de la 23 August, dar primii doi aveau mult mai mult păr. Marx, Engels şi Lenin. Ultima carte, sin­gura pe care-o citise toată, era complet roşie şi scria pe ea Bas­me populare romîneşti. O citise încă din clasa întîi, îşi amintea cum stătea lungit pe lada de la studio, în faţa marii ferestre, şi citea pînă se-ntuneca. Atunci foile se făceau roz. La-nceput îi fusese foarte greu. Nu înţelegea multe lucruri. După unele cu­vinte scria cîte o cifră mică, 1,2 sau 3. Ce era aia "coclauri2"? Iar jos se trăgea o linie şi sub ea mai scria ceva cu litere mai mici, dar fără legătură cu povestea. Învăţase însă repede să treacă peste lucrurile-astea. Erau multe poveşti atît de frumoase, dar şi înfri­coşătoare. Erau mulţi împăraţi cu nume de culori, şi undeva era o rîpă, pe-acolo treceai pe Celălalt Tărîm. Acolo mişunau fiinţe rele, gheonoaie, scorpii, Statu-Palmă-Barbă-Cot, care fugea cu barba prinsă într-un copac... Erau zmei şi balauri, un ş-arpe care-avea o mărgică după măseaua din fundul gurii... Cînd ajun­geai la el, după ce-i salvai fata, el îţi spunea să-i ceri ce vrei tu, aur, argint, cît vroiai, dar tu trebuia să ceri mărgică, fiindcă era fermecată... Mai erau munţi de sticlă, văi cu flori adormitoare, mănăstiri ce se legănau pe un pai. Cea mai lungă poveste era "Ileana Cosînzeana, din cosiţă ruja-i cîntă, nouă împăraţi ascul­tă". Avea 22 de pagini şi Mircea o terminase în vreo săptămînă. În "Pipăruş Patru şi Florea-Nfloritu" cei doi voinici treceau prin ţara furnicilor şi prin cea a şoarecilor, care erau mari cît boii, şi ajungeau la bordeiul lui Ciută-Nevăzută. Şi Ciută-Ne-văzută avea o fată, care i-a salvat pe voinici, fiindcă Ciută-Nevăzută mînca oameni.

Pe cînd răsfoia Basme populare romîneşti, intră în camera mama lui. "Hai, la culcare, că e unşpe! Te-am lăsat o grămadă. Mîine-o să trag de tine să te scoli." Adună cărţile şi le puse pe ladă. Îl înveli pe băiat, care se ghemui nemulţumit sub pătură. Decît să se culce, era mai bine orice. Ar fi preferat să-l bată amîndoi părinţii toată noaptea decît să doarmă. De fapt, după ce adormea nu-i mai păsa, dar pîn-atunci era un chin. Lui Mircea-i era frică de nopţi şi de somn. De fiecare dată, culcat pe burtă între cearceafuri, simţind chiar şi cu pleoapele-nchise cum trec peste pereţi luminile de la maşinile de pe şosea, se gîndea că pînă dimineaţă era atît de mult timp, opt sau nouă ore... Ce-avea să facă el în vremea asta? Unde avea să fie? Prin ce coclauri necu­noscute, rele, pustii avea să rătăcească? Atunci îl apuca frica şi se silea să nu alunece-n somn. Începuse să se gîndească şi la ce avea să fie după ce va muri. Atunci nu va mai vedea nimic, nu va mai auzi nimic, şi asta mii şi milioane de ani. Niciodată n-avea să mai existe. Atunci chiar că nu mai putea dormi. Deschidea ochii şi privea în jur tresărind. La el în cameră nu se făcea în­tuneric niciodată, fiindcă şoseaua lumina puternic din toate becurile de pe stîlpii dintre şinele de tramvai. Şi, dincolo de ea, lumina stins tot oraşul. Dar după o vreme se făcea linişte. Rar mai trecea cîte-o maşină sau, cu un zgomot înfiorător, un tram­vai. Mircea se ducea atunci la fereastră şi deschidea panoul late­ral. Stătea mult aşa, în liniştea şi vîntul delicat al nopţii. Iubea atît de mult oraşul acela nesfîrşit, pîlpîitor, era Bucureştiul lui personal, făcut cadou lui de ziua de naştere. Ştia fiecare vilă şi fiecare vîrf de platan ce ştergea cerul. Ştia luna mare şi îngheţată. Privea, sub razele ei, şirul lung de Crişti răstigniţi pe stîlpii de iluminat, de-a lungul şoselei curbe. Din coasta lor picura apă şi sînge pe pavajul dintre şinele de tramvai.

În acea seară, pentru prima dată, mama nu-i mai spusese nici o poveste. "Gata cu poveştile, de-acum eşti băiat mare, pionier, e ruşine. Apropo, uite, ţi-am călcat din nou cravata, uite-o aici, o pun pe spătar." Dar Mircea nu se mai ridică din pat. Privi doar, desfăşurat deasupra sa, ca omuleţii de hîrtie de altădată, triunghiul care, în semiumbra camerei, era acum stacojiu ca vişina putredă. Mama-l pupă şi-i zise ca de obicei "Noapte bună, somn uşor,/ Şapte purici pe-un picior". După ce ea ieşi din ca­meră, încercă o vreme să-şi spună singur, mai departe, povestea despre ţara Tikitan, pe care mama i-o zicea de atîta vreme, dar nu-i veni nimic în minte. Adormi apoi şi visă. Trecea prin spatele blocului, în dreptul Scării 5. "Aici n-am intrat niciodată", îşi spuse. "Cum o fi scara asta?" Intră în hol şi urcă scările pînă la lift. Totul era-ntunecat, pustiu şi mare, foarte mare. Chemă liftul şi intră. "Să urc la-ntîmplare, de pildă la etajul patru." Apăsă la patru, dar liftul nu opri acolo, ci merse pînă sus. Cînd deschise uşa de fier, se făcea acolo, la opt, un fel de hală largă de ciment, cu dungi de umbră pe pereţi. Îl copleşi teama. Făcu cîţiva paşi pe enormul palier fără uşi. Pînă şi uşa liftului dispă­ruse după o vreme. Cum avea să se mai întoarcă? Şi deodată de undeva apăru Porumbel, cu craniul lui mare lucind în întuneric. Avea-n mînă o bardă cu tăişul însîngerat. Mircea o luă la fugă disperat, încercînd să ţipe şi nereuşind, cu Porumbel după el. Văzu deodată scările şi se năpusti-n jos pe ele, sărind cîte două-trei trepte o dată. Palierele pe lîngă care zbura erau de asemenea fără uşi, din beton grosolan, ca de bloc nefinisat. Auzea tropăitul lui Porumbel tot mai aproape în susul scărilor. Cînd se simţi apucat de cravată (acum îşi dădu seama că e-mbră-cat în pionier din cap pînă-n picioare), se prăbuşi pe trepte. Nodul cravatei îl sufoca, îi intrase adînc în carne. Porumbel era deasupra lui o statuie imensă, cu barda ridicată. Izbi din toate puterile în creştetul copilului, care simţi cum îl copleşeşte un fel de fericire sfîşietoare. Ţeasta i se sparse-n mii de ţăndări şi începu să izvorască din ea, nestăpînit, lumină.


Soile stătea pe bancă, în curtea devastată din faţa casei ei de pe Tunari, şi amurgul reflectat în rochia ei albă de dantelă îi împrumuta o nuanţă de floare de cireş. Aştepta acolo, cu mîinile-n poală, cu bărbia timidă ca de fetiţă, mare şi pufoasă păpuşă cu ochi făcuţi nu ca să vadă, ci ca să reflecte-n lucioasele lor cercuri căprui buruienile, casa ruinată, cu o scară ce nu ducea nicăieri lipită de zid, gardul de fier forjat şi puţinele tramvaie ce treceau huruind pe strada din faţă, zguduind din temelii bătrînele clădiri. La gît, atîrnat de un şnuruleţ de piele, Soile avea un medalion emailat, prins într-un cadru de filigran de argint. În ovalul său era pictată Soile, stînd pe bancă, mare, pufoasă, neajutorată, în faţa casei ei vineţii cu o scară ce nu du­cea nicăieri. Purta la gît un medalion în al cărui oval se vedea Soile, în rochie de dantelă albă, pe care lucea emailul unui alt medalion, în care, în faţa casei ei, Soile... Chiar şi al miilea me­dalion era la fel de limpede ca şi primul şi ca imaginea adevăratei Soile, ce aştepta în amurg, răspîndind un miros de piele caldă, foarte uscată şi de singurătate, în faţa casei ei ruinate de pe Tu­nari, casă de culoarea lupusului entematos.

Soile se născuse chinuitor de greu, lăsîndu-şi mama schilo­dită pentru totdeauna. Capul ei mare, însîngerat, cu fire de păr hpite de ţeasta murdară de meconiu, dislocase cu un troznet de oase fluturele iliac ce-o purtase pînă atunci, tandru, între aripe. Craniul fetiţei, moale ca un ou de broască ţestoasă, suferise şi el presiuni şi deformări tragice în tunelul de carne şi pieliţe prin care alunecase. Dar supravieţuiseră şi copilul, şi mama, chiar dacă mama avea să poarte de-atunci pentru toată viaţa un corset de plexiglas pe sub rochie, închis cu un mecanism complicat, iar fata avea să crească blîndă şi lipsită de voinţă ca un lujer de plantă.

După ce spălaseră cu un burete trupul chinuit al fetiţei, încă ataşat de vulva sfîşiată a mamei cu cordonul ombilical, suro­rile medicale îi observaseră albăstreala. Corpul copilului era ca de caolin bleu, şi pînă şi limbuţă şi cerul gurii, vărgat ca al pisi­cilor, erau albastre ca şi cînd ar fi mîncat afine. Medicii ştiau că era vorba de-o malformaţie a inimii, şi hotărîră să aştepte un an pînă la o eventuală operaţie. Dar după un an corpul Soilei de­veni ca de jad semitransparent, iar prin cărniţa moale a piep­tului ei se zărea zvîcnind ceva ce nu părea deloc o inimă. Acea pată de întuneric îi trimitea în artere, pulsînd lent, un sînge otră­vitor. Urmă o operaţie dificilă, instrumente stranii clinchetiră ore-n şir deasupra trupului mic, pierdut pe masa cea albă. În loc de inimă, o tarantulă grea, deconectată de la sistemul circulator al fetiţei, îşi întinse ca o floare de mlaştină, în palma chi­rurgului, picioarele amorţite. Sări jos şi fugi peste blocul ope­rator pînă fu prinsă la colţ şi capturată de sanitari. În locul păianjenului, în toracele Soilei fu aşezată, cu botişorul spre stînga, inima unui copil de sex masculin care se născuse o dată cu fetiţa, privise lumea, scuturase din cap în semn că nu şi închisese ochii pentru totdeauna. Vegetase apoi timp de un an conectat la un aparat greoi, dar cum creierul îi involuase spre un fel de conopidă, fusese desprins din acea fantomă de viaţă. Cu noua ei inimă băieţească şi cu transfuzii totale de sînge repetate lunar, Soile crescuse, mai întîi sub un clopot de sticlă, într-un mediu perfect antiseptic, apoi, după vîrsta de şapte ani, mamei i se per­misese s-o ia acasă. Fetiţa avea să-şi aducă mereu aminte chipul încărunţit de suferinţă al mamei, lăţit pe toată curbura clopotului de sticlă, ca şi lucrurile strîmbe şi picurătoare din camera de spi­tal. Cînd se-ntorseseră acasă, în Pobeda veche a doctorului, mama ţinuse tot timpul pe genunchi, acoperită cu o pînză-nflorată, cutia de cristal în care stătea ghemuită tarantula, obeză acum şi răspîndind deasupra pîntecului, la fiecare mişcare, o ceaţă de perişori veninoşi. De-atunci, de mînă cu fetiţa, avea să meargă în fiecare sîmbătă după-amiaza în Obor, la tîrgul de păsări şi animale mici, ca să cumpere cîte-o pereche de şoricei albi, cu labele şi boturile roze, pentru hrana păianjenului din terariul de cristal. În timp ce mama se tîrguia pentru şoricei, Soile privea peştii exotici, cu voalurile lor portocalii, din acvariile cu alge şi melci planaria, simţind că n-ar fi putut fi niciodată mai ferici­tă decît dac-ar fi avut şi ea corpul plinuţ şi elastic al unuia din­tre ei şi rochia graţioasă a cozii lui evanescente. Aşa ar fi vrut să trăiască, sub apă, într-un acvariu îngust, singură şi mută într-o lume mică, reflectînd-o pasiv în ochii fără pleoape.

Lui Herman îi trebuiseră săptămîni ca să afle toate acestea, într-o seară ieşise să-şi cumpere ţigări. Traversase şoseaua în dreptul bodegii din colţ şi apoi strada Tunari, dar debitul era închis şi vînzătoarea în concediu de odihnă, după cum scria pe uşă. O luase-n sus pe Tunari, spre benzinărie. Ştia el, pe Eminescu, un chioşc care ţinea deschis pînă tîrziu. Trecuse de gheţărie, de frizerie şi de şcoala veche. De-a lungul străzii patriarhale, cu salcîmi, se-nşirau construcţii ireale: case vechi de-un secol, dărăpănate, cu tencuiala stacojie, azurie, portocalie, înnegrită însă şi prăfoasă, cu gemuleţe sticlind în amurg ca nişte ochi de păsări, cu turnuleţe şi cupole caraghioase de tablă deasupra cărora, ca ornament, vedeai cîte-o măciucă plină de ţepi sau cîte-un înger de ipsos, cu aripile-ntinse. Pe la jumătatea străzii, pe partea dreaptă, zări deodată casa Soilei, în fundul unei curţi pe care Herman n-o observase niciodată pînă atunci, deşi trecu­se pe-acolo de sute de ori. Şi n-ar fi remarcat-o, în mod sigur, nici atunci, dacă amurgul nu ar fi avut o foarte precisă nuanţă trandafirie şi dacă Soile, inventată parcă de acea unică densi­tate a luminii, nu ar fi stat pe banca ei, în rochie de dantelă albă şi cu mîinile-n poală, arătînd mai neajutorată decît dacă ar fi strigat după ajutor în largul mării. Herman se oprise fascinat, foarte aproape de ea, dar despărţiţi de barele gardului de fier forjat. Stătuse acolo minute-n şir pînă cînd, parcă la o nouă schimbare a luminii spre un fel de purpură lichidă, Soile-ntorsese încet capul spre el. "Mircea, a fost ca un vis străvechi, ca o amintire străveche. O ştiam pe Soile. Nu ştiu de unde, dar o ştiam, ytiam bine faţa ei îmbătrînită înainte de vreme, bărbia tremură­toare, gura ei cărnoasă şi umedă de fetiţă, părul de sîrmă cenuşie. Ştiam şi casa, şi bucata de cer de deasupra, ca şi cînd ar fi fost părţi ale corpului ei, aripi sau creste ciudate, de stegozaur...

Ştiam bucata aceea de lume, felia aceea de creier, grupul de neu­roni care o secreta, îi ştiam pentru că erau ai mei, în adîncul minţii mele priveam petele acelea de suferinţă şi de magie. Am iubit-o pe Soile din prima clipă cînd am văzut-o, şi am iubit-o tot mai mult pe măsură ce, revăzînd-o în fiecare zi, mi-am re­amintit-o tot mai mult, de parcă Soile cea de pe Tunari ar fi su­flat uşor praful de pe Soile cea din centrul minţii mele pîn-ar fi făcut-o să strălucească şi, la rîndul ei, s-o lumineze tot mai mult, pînă la alb, la indistinct, la orbitor..."

Trecuse apoi pe-acolo seară de seară, stătea acolo, cu mîinile-ncleştate pe barele de fier negru şi o privea pe Soile, care-ntorcea mereu capul spre el, timp de o clipă, la aceeaşi nuanţă tranda­firie a cerului crepuscular. Iar cînd amurgul căpăta culoarea păcurii incandescente, tivită către orizont de un galben subţire şi pur, apărea în pragul casei mama, gravă şi severă în îmbră­cămintea ei neagră, purtînd în mîini o mare carafă de sticlă, udă, plină de apă clătinătoare. Uda cu grijă muşcatele înşirate de-a lungul zidului casei, în ghivece sparte şi-n lădiţe de lemn putred şi-n oale cu smalţul dus de mult, şi, de fiecare dată cînd stropii gelatinoşi atingeau pămîntul, inflorescenţele de un roşu poso­morit se-nsufleţeau şi căpătau exact nuanţa asfinţitului de peste acoperiş, aşa încît casa devenea un sloi uriaş, vineţiu, plutind în aer între două amurguri. În acea navă aeriană o conducea apoi pe Soile, luînd-o de mînă şi-naintînd încet, împreună, către uşă, ca două surori în rochii lungi, decupate pe zidul coşcovit, acoperit de molii de noapte. Cînd uşa se-nchidea-n urma lor, muşcatele se-aprindeau şi mai tare, ca nişte turbioane de foc, mugurii lor îndoiţi se-ndreptau şi deschideau şi ei petale de fla­cără pînă cînd, propulsată de jeturile incandescente, casa se ridi­ca încet către cer, ivind din pămînt fundaţii prelungi şi însoţită ca o meduză de franjurile cablurilor electrice şi ale ţevilor de canalizare. Măreaţă şi singuratică, plutea zvîcnind deasupra ora­şului pînă ce se topea în adîncul insondabil al bolţii, între pri­mele stele.


va urma