Picnic la marginea drumului (8)

Arkadi şi Boris Strugaţki 

Până la cotitură, au mers fără să aprindă luminile. La stânga se întindea zidul solid, înalt de trei metri, care înconjura Zona, iar în dreapta erau tufişurile şi păduricea, nu prea rară, în care răsăreau din când în când vilişoare părăsite, cu feresterele bătute în scânduri şi cu pereţii co­jiţi. Redrick distingea foarte bine toate astea, obişnuin­du-se cu întunericul ce se destrăma. De altfel, ştia ce va urma şi, de aceea, când înaintea lor apăru silueta înco­voiată ce înainta ritmic, nici măcar nu micşoră viteza, aplecându-se doar deasupra volanului. Individul mergea chiar pe mijlocul şoselei, cum, de altfel,  făceau  toţi  ceilalţi. Se-ndrepta spre oraş. Redrick îl ocoli, virând spre stânga şi îl depăşi, apăsând mai tare pe accelerator.
― Maică precistă! bolborosi în spate Barbridge. Roşcatule, l-ai văzut?
― Da.
― Doamne-Dumnezeule. Numai asta ne lipsea, mor­măi Barbridge, şi deodată începu să se roage cu glas tare.
― Închide gura! ţipă Redrick.
Cotitura trebuia să fie pe undeva pe aici şi Redrick micşoră viteza, cercetând linia căsuţelor şi a gardurilor strâmbe care se întindeau pe partea dreaptă. Căsuţa veche a transformatorului ... Stâlpul de telegraf cu rezemătoare ... Un poduleţ putrezit peste un şanţ. Redrick viră brusc. Maşina sări peste un dâmb, scuturându-se puternic.
― Pe unde dracu' o iei? urlă, nebuneşte, Barbridge.
Redrick se întoarse pentru o secundă şi-l lovi brusc, pe moş drept în faţă, simţind cu dosul palmei obrazul ţepos. Barbridge icni şi tăcu. Maşina se scutura şi roţile alune­cau în noroiul proaspăt. Redrick aprinse farurile. În lumina albă şi săltăreaţă ce dansa deasupra drumului vechi se vedea iarba abundentă, acoperită de băltoace imense, ră­săreau garduri putrezite şi dărâmate. Barbridge se plân­gea, suspina şi-şi sufla nasul. Nu mai promitea nimic, se jelea şi ameninţa, dar nu prea tare şi cam nedesluşit. Re­drick auzea numai cuvinte separate. Ceva despre picioare, despre genunchi, despre frumosul Archie ... Pe urmă, amuţi.
Drumul se întindea de-a lungul marginii de vest a oraşului. Cândva, aici fuseseră vile, grădini, livezi şi reşedinţele de vară ale bogătanilor din oraş şi ale celor din conducerea uzinei. Locuri vesele, verzi, lacuri micuţe, ma­luri cu nisip curat, pădurici luminoase de mesteacăn, bălţi unde creşteau crapii. Mirosurile urâte şi norii de fum de la uzină nu ajungeau până aici şi nici canalizarea ora­şului, de altfel. Acum însă locurile erau părăsite şi în tot acest timp au văzut o singură casă locuită, cu o fereastră luminată şi perdeluţele trase. În curte, pe sfori, atârnau rufele ude de ploaie. Un câine uriaş, care aproape se  îneca  de  ură,  ţâşni dintr-o parte şi un timp fugi după maşină, în rafalele de noroi, care zburau de pe roţi.
Redrick trecu încet pe un poduleţ vechi şi strâmb şi, când văzu în faţă intersecţia cu şoseaua de vest, opri ma­şina şi stinse motorul. Pe urmă, ieşi din maşină băgând înfrigurat mâinile în buzunarele ude ale combinezonului şi merse înainte, fără a se mai uita la Barbridge. Se crăpase de ziuă. În jur, totul era ud, liniştit, somnoros. Ajunse până la şosea şi scoase capul cu grijă dintr-un tufiş. Postul de poliţie se vedea foarte bine de aici: o căsuţă mică pe roţi, trei gemuleţe luminate, iar maşina patrulei stătea pustie la marginea drumului. Un timp, Redrick stătu şi se uită. La post nu era nici o mişcare; probabil că cei din patrulă îngheţaseră şi obosiseră în cursul nopţii, iar acum se încălzeau în căsuţă şi moţăiau cu ţigările lipite de buza de jos. "Broaşte râioase", mur­mură Redrick. Pipăi în buzunar boxul, băgând degetele prin orificii, strânse în pumn metalul  rece  şi  ghemuin­du-se înfrigurat, fără a-şi scoate miinile din buzunar, plecă înapoi. Land Roverul stătea aplecat într-o parte printre tufişuri. Locul era părăsit, lăsat în paragină şi probabil că nimeni nu mai trecuse pe-aici de vreo zece ani. Când Redrick veni spre maşină, Barbridge se ridică un pic şi se uită atent la el, deschizând gura. Acum arăta şi mai bătrân ca de obicei, plin de riduri, chelos, faţa neîngrijită, plină de păr ţepos, dinţii putreziţi ... Un timp se uitară tăcuţi unul la altul şi, dintr-o dată, Barbridge mormăi.
― Îţi dau harta ... Toate capcanele, toate ... Ai să-l gă­seşti singur şi n-o să-ţi pară rău.
Redrick îl ascultă nemişcat, desfăcu degetele, lăsând să alunece boxul în buzunar şi spuse:
― Bine. Treaba ta e să stai leşinat. Ai înţeles? Să gemi şi să nu-i laşi să te pipăie.
Se aşeză la volan, porni motorul şi puse maşina în mişcare.
Totul a fost în regulă. Nimeni n-a ieşit din căsuţă atunci când Land Roverul a trecut încet, respectând in­dicatoarele, mărind apoi treptat viteza, până când a ţâşnit spre oraş prin marginea de vest. Era şase dimineaţa, stră­zile erau pustii, iar asfaltul ud şi negru. Semafoarele au­tomate, singuratice şi deocamdată inutile, clipeau la in­tersecţii. Au trecut pe lângă o brutărie cu geamuri înalte, puternic luminate şi Redrick simţi un val de miros cald şi foarte ispititor.
― Vreau să halesc, spuse Redrick şi se întinse, îm­pingându-se cu mâinile în volan, încercând astfel să-şi destindă muşchii obosiţi de atâta încordare.
― Ce? sări, speriat, Barbridge.
― Vreau să halesc ... Unde să te duc? Acasă, sau di­rect la Măcelar?
― La Măcelar, la Măcelar. Hai mai repede! începu să mormăie grăbit Barbridge, aplecându-se în faţă. Redrick simţea în ceafă răsuflarea lui fierbinte. Direct la el! Mi-e dator încă şapte sute de monezi. Hai, goneşte, goneşte o dată! Ce te târâi ca păduchii pe umezeală? Şi începu să înjure obosit, lipsit de putere, dar cu răutate, cu vorbe murdare, negre, stropind cu salivă şi înecându-se în crize de tuse.
Redrick nu-i mai răspundea. Nu avea nici timp, nici putere pentru a linişti un Sterviatnik dezlănţuit. Trebuia să termine cât mai repede cu toate astea. Măcar o oră, chiar o jumătate de oră să doarmă înainte de întâlnirea de la Metropol. Coti pe strada 16, străbătu două cartiere şi opri maşina în faţa unei vile gri cu două etaje. .
Îi deschise însuşi Măcelaru', probabil că tocmai atunci se sculase şi voia să facă baie. Era îmbrăcat într-un halat impunător, cu ciucuri de aur, iar într-o mână ţinea pa­harul cu proteza dentară. Părul îi era răvăşit, iar sub ochii tulburi îi atârnau săculeţi vineţii.
― A! exclamă el. Roşcatu'. Şe mai jici?
― Pune-ţi dinţii şi hai să intrăm.
― Îhî, aprobă Măcelaru', şi îl invită în hol printr-o mişcare a capului. Se deplasă apoi cu o repeziciune uimi­toare, târşâind papucii persani, şi dispăru în baie.
― Cine? strigă el de acolo.
― Barbridge.
― Ce-i cu el?
― Picioarele.
În baie începu să curgă apa, se auzeau pufăituri şi plescăituri, apoi căzu ceva care se rostogoli pe jos, pe faianţă. Redrick se aşeză obosit în fotoliu, scoase o ţi­gară şi o aprinse uitându-se în jur. "Da, despre hol n-am ce zice". Măcelaru' nu se zgârcea la bani. A fost un chi­rurg cu mare experienţă şi foarte la modă, steaua medicinii din oraş, ba chiar din stat. Bineînţeles că nu din cauza banilor făcea afaceri cu stalkerii. Îşi avea şi el partea lui din Zonă: plata în natură, cu diferite mărfuri pe care le folosea în medicina lui; plata în acumulare de noi cu­noştinţe, studiind, pe Stalkerii mutilaţi de Zonă, boli ne­cunoscute până acum, monstruozităţi şi defecte ale orga­nismului uman, plata pentru faima primului doctor de pe planetă, specialist în bolile extraterestre ale omului. Dar şi banii îi lua tot cu plăcere.
― Ce-au picioarele? întrebă el, apărând din baie cu un prosop uriaş pe umăr. Cu marginea prosopului îşi şter­gea atent degetele, lungi, nervoase.
― S-a bălăcit în "piftie".
Măcelaru' fluieră de uimire.
― Deci s-a terminat, cu Barbridge. Păcat. Era un stalker faimos.
― Nu-i nimic, zise Redrick, tolănindu-se în fotoliu. Îi faci nişte proteze. O să zburde3 prin Zonă şi cu proteze.
― Mda, mormăi Măcelaru'. Faţa lui luase o mină preocupată. Stai puţin să mă-mbrac.
Până s-a îmbrăcat, până a sunat undeva, probabil la clinica lui ca să pregătească totul pentru operaţie, Redrick stătu nemişcat în fotoliu şi fuma. Numai o singură dată se clinti, când scoase bidonaşul. Bău cu înghiţituri mici pentru că rămăsese numai un pic, pe fund. Încerca să nu se gândească la nimic. Pur şi simplu aştepta.
Pe urmă, ieşiră împreună la maşină. Redrick se aşeză la volan, iar alături se trânti Măcelaru', care imediat se întoarse şi începu să pipăie peste spătar picioarele lui Barbridge. Acesta, gârbovit, mai liniştit acum, bolborosea ceva smiorcăindu-se. Probabil că se jura că-l îngroapă în aur. Îşi amintea din nou de copii, de nevasta moartă şi îl implora să-i salveze măcar genunchii. Când au ajuns la clinică, Măcelaru' înjură, negăsind asistenţii la intrare. Sări din maşina care nici nu se oprise încă şi dispăru în clinică. Redrick aprinse ţigara din nou, iar Barbridge zise dintr-o dată, clar  şi  răspicat,  de  parcă  s-ar fi liniştit de tot:
― Ai vrut să mă omori. Şi-am să ţin minte asta.
― Şi totuşi nu te-am omorât, zise Redrick, indiferent.
― Da. Nu m-ai omorât. Bardridge tăcu un timp, după  care  zise:  Nici  asta  n-am să uit.
― Să nu uiţi, să nu uiţi, spuse Redrick. Bineînţeles că tu m-ai fi omorât. Se întoarse şi se uită la Barbridge. Moşu' se schimonosea, mişcând tăcut buzele uscate. Pur şi simplu m-ai fi lăsat ... M-ai fi părăsit  în  Zonă  şi  ...  nu   te-am văzut, nu te-am auzit. Ca şi cu Ochelaristu'.
― Ochelaristu' a murit singur, protestă mâhnit Bar­bridge. N-am nici o vină. S-a blocat singur.
― Eşti un nemernic, spuse Redrick, rece, întorcând capul cu dispreţ. Un Sterviatnik.
Pe uşă năvăliră asistenţii adormiţi, răvăşiţi de somn, îndreptându-se în fugă spre maşină şi desfăcând targa.
Redrick, trăgând din ţigară, privea îndemânarea cu care îl scoteau pe Barbridge, cum l-au pus apoi pe targă şi cum l-au dus spre intrare. Barbridge stătea nemişcat cu mâinile pe piept şi se uita la cer. Tălpile lui imense, mâncate sălbatic de "piftie", erau răsucite groaznic. A fost ultimul dintre stalkerii vechi, din rândul acelora care au început să vâneze bogăţiile extraterestre, imediat după Vizită. Atunci Zona nu se numea încă Zonă, nu erau nici institutele, nici zidul, nici forţele poliţiste ONU. Oraşul era paralizat de groază şi lumea întreagă chicotea auzind de noile minciuni gazetăreşti. Redrick avea pe atunci zece ani, iar Barbridge era un bărbat puternic şi agil. Îi plăcea să bea pe socoteala altora, să se bată şi să înghe­suie în colţ câte-o fată căscată. Copiii lui nu-l interesau deloc. Era un ticălos mărunt, ordinar. Când se pilea, o bătea pe nevastă-sa cu o plăcere respingătoare, zgomotos,  ca  să  ştie  toţi.  Şi-a tot bătut-o până când, într-o zi, n-a mai avut pe cine.
Redrick întoarse Land Roverul şi, ignorând semafoa­rele, începu să gonească spre casă, claxonând puternic pietonii rari şi tăind colţurile pentru a scurta drumul.
Se opri în faţa garajului şi, când ieşi din maşină, îl văzu pe administrator. Acesta venea spre el din direcţia părculeţului şi, ca întotdeauna, era prost dispus. Faţa şi­fonată cu ochii umflaţi, exprima un dezgust profund, de parcă n-ar fi mers pe pământ, ci pe bălegar moale.
― Bună-dimineaţa, îl salută Redrick, politicos.
Administratorul se opri la doi paşi şi îi arătă cu de­getul mare peste umăr:
― A cui e chestia aia? bâigui el.
Se vedea că erau primele cuvinte pe care le rostea astăzi.
― Despre ce e vorba?
― Leagănul ăla ... Dumneata l-ai pus?
― Eu.
― Pentru ce?
Redrick nu răspunse şi se îndrepta spre uşa garajului unde începu să descuie lacătul. Administratorul se apropie până ajunse lângă el, în spate.
― V-am întrebat pentru ce-aţi pus leagănul. Cine v-a rugat?
― Fetiţa, îi răspunse Redrick liniştit, deschizând poarta.
― Nu vorbeam de fetiţă, ridică vocea administratorul. Fetiţa  e  o  altă  problemă.  V-am întrebat cine v-a dat voie? Cine v-a permis să vă faceţi de cap în părculeţ?
Redrick se întoarse spre el şi, un timp, stătu nemişcat privindu-l drept la rădăcina nasului, albă şi brăzdată de vinişoare roşietice. Administratorul se dădu un pas înapoi şi zise, cu un ton mai jos:
― Nici balconul nu l-aţi vopsit. De câte ori eu ...
― Degeaba te străduieşti. Tot nu plec de aici.
Se întoarse în maşină şi porni motorul. Puse mâinile pe volan şi îl strânse puternic, observând, în treacăt, cum i s-au albit încheieturile degetelor. Atunci scoase capul pe geam şi, fără nici o reţinere, îi strigă:
― Şi dacă totuşi va trebui să plec, atunci roagă-te lui Dumnezeu, ticălosule!
Băgă maşina în garaj, aprinse lumina şi închise poarta. Scoase sacul din rezervorul de benzină fals, îl puse într-un coş vechi, iar deasupra aşternu năvodul, încă umed, cu frunze şi ierburi încâlcite în el. Peste năvod puse peştele pe care Barbridge îl cumpărase cu o seară înainte dintr-o prăvălie de la periferie. Cercetă încă o dată maşina din toate părţile, aşa cum obişnuia. În dreapta ei, pe o apă­rătoare de roată, se lipise un muc de ţigară strivit. Redrick îl luă. Ţigara era suedeză. Se gândi puţin şi-o puse în cutia de chibrituri, unde mai erau trei mucuri.
Pe scară nu se întâlni cu nimeni. Se opri lângă uşă, care se deschise înainte ca el  să  scoată  cheia.  Intră  într-o parte, ţinând coşul greu sub braţ, simţind căldura şi mi­rosurile cunoscute, ale casei sale. Guta i se agăţă de gât şi se lipi cu faţa de pieptul său, totul în tăcere. Simţea chiar prin combinezon şi prin cămaşa groasă, călduroasă, cum i se zbătea nebuneşte inima. O lăsă în pace. Aşteptă răbdător până când Guta îşi reveni, deşi simţea, în clipele acelea, cât era de obosit şi lipsit de puteri.
― Ei, hai, zise ea cu voce joasă şi puţin răguşită. 
Se desprinse de el, aprinse lumina în hol şi, fără să se uite, se duse la bucătărie. 
― Acum e gata cafeaua, se auzi de-acolo.
― Am adus peşte, zise plin de viaţă, voios, deşi cam forţat. Prăjeşte-l pe tot. Mi-e o foame de mă ia cu leşin.
Când se înapoie cu faţa ascunsă în părul despletit, el puse coşul jos, o ajută să scoată plasa cu peşti şi, împre­ună, o duseră la bucătărie şi puseră peştele în chiuveta.
― Du-te şi spală-te, spuse ea. Până te speli, totul o să fie gata.
― Ce face Maimuţica? întrebă, stând jos şi scoţându-şi cizmele.
― Nu i-a tăcut gura toată seara. Abia am reuşit s-o culc. Tot timpul: unde-i tata, unde-i tata? Arată-i dacă poţi.
Se mişca prin bucătărie, îndemânatică, robustă şi bine făcută. Apa fierbea deja în cratiţa de pe aragaz iar solzii zburau în toate părţile de sub cuţit. Uleiul sfârâia în ti­gaia cea mare şi începuse să miroasă îmbietor a cafea proaspătă.
Redrick se sculă şi, mergând desculţ, se întoarse în hol, luă coşul şi îl duse în cămară. Pe urmă, băgă capul în dormitor. Maimuţica dormea liniştită, pătura căzuse pe podea, iar cămăşuţă i se ridicase: un animal micuţ, ce răsufla agitat. Nu rezistă tentaţiei şi-o mângâie pe spafele acoperit de o blăniţă caldă, aurie. Şi pentru a nu ştiu câtă oară, se miră cât de lungă şi mătăsoasă era blana.
Simţea o dorinţă nestăvilită s-o ia în braţe, dar îi era frică să n-o trezească şi, pe lângă asta, era murdar ca dracu', plin de Zonă şi de moarte. Se întoarse în bucătărie, se aşeză la masă şi zise:
― Pune-mi o ceşcuţa de cafea şi pe urmă o să mă duc să mă spăl.
Pe masă era presa de seară. "Ziarul Marmontului", revista "Atletul", "Playboy"-ul ― se strânsese deja un vraf de reviste. Într-o copertă groasă, stăteau „Expu­nerile Institutului Internaţional de Cultură Extrateres­tră”, numărul 56. Redrick luă cana cu cafea aburindă şi trase spre el "Expunerile". Mâzgăleli, tot felul de semne ciudate, desene tehnice ... În fotografii, lucruri cunoscute, văzute în perspectivă din diferite poziţii. Descoperi încă un articol postmortem al lui Kirill: "Despre capacitatea neobişnuită a capcanelor magnetice de tipul 77-B". Nu­mele "Panov" era încadrat într-un chenar negru, iar jos, cu litere mici, scria: "Doctorul Kirill A. Panov. U.R.S.S. Dispărut tragic în timpul experimentelor din aprilie 19..". Redrick aruncă revista   şi   luă   o   gură   de cafea, bineînţeles frigându-se. Apoi întrebă:
― A fost careva?
― Cremă-de-ghete, răspunse Guta, ezitând puţin. Stă­tea lângă aragaz şi se uita la el. Era beat mort şi atunci l-am dat afară.


va urma