Rolul istoriei în conflictul Sino-Japonez din Marea Chinei de Est (1)

Emil Luchian

Insulele Senkaku/Diaoyu[1] reprezintă o grupare de insule cu dimensiuni reduse, aflate în Marea Chinei de Est şi care cuprinde cinci insule pustii şi trei stânci lipsite de vegetaţie.

Proximitatea lor geografică faţă de Republica Populară Chineză, Republica Chineză (Taiwan) şi Japonia[2], a contribuit, pe lângă o serie de alţi factori, la apariţia unei dispute teritoriale între acestea, a cărei istorie poate fi urmărită până în anul 1885.[3]

Forma actuală a disputei ia naştere în momentul în care Japonia naţionalizează trei din cele opt insule disputate, prin achiziţionarea lor de la proprietarul privat al acestora. În ciuda faptului că disputa teritorială în sine are o istorie de aproximativ 40 ani de când China a revendicat Insulele Senkaku ca teritoriu suveran, disputa nu a fost niciodată una tensionată sau o problemă în desfăşurarea bunelor relaţiilor economice şi diplomatice Sino-Japoneze, aceasta fiind întotdeauna amânată. Acest status quo al Insulelor Senkaku descris ca un echilibru fragil al suveranităţii ambigue[4] a fost alterat la data de 11 septembrie 2012 prin naţionalizarea celor trei insule. Drept răspuns, grupuri naţionaliste din China au protestat vehement îndemnând guvernul de la Beijing să afirme că Japonia a încălcat suveranitatea statului chinez.
De aici, tensiunile nu au făcut decât să escaleze datorită unei serii de acţiuni din partea ambelor tabere care au condus în prezent la o situaţie de încordare ce poate fi considerată cea mai mare ameninţare asupra relaţiilor dintre China şi Japonia după cel de-al doilea Război Mondial. Disputa este perpetuată nu doar din simplul fapt că părţile nu reuşesc să se înţeleagă în privinţa suveranităţii insulelor sau cum să împartă resursele de hidrocarburi din regiune, ci resentimentele izvorâte din istoria relaţiei Sino-Japoneze joacă un rol esenţial.

Istoria relaţiei dintre state este întotdeauna importantă deoarece există tendinţa de a judeca intenţiile actuale ale unui stat prin prisma acţiuniilor sale anterioare. Acest lucru este în mod special valabil pentru relaţia dintre China şi Japonia, care afectează profund „percepţiile contemporane ale fiecăruia despre celălalt”[5]

Pe parcursul istoriei de peste două milenii a relaţiei Sino-Japoneze, au existat două perioade în privinţa modului în care aceste state au interacţionat.
Conform lui Caroline Rose, prima perioadă a fost cea mai îndelungată şi reprezintă o perioadă benefică datorită relaţiilor cordiale de schimb comercial şi cultural[6]. În contrast cu aceasta a existat o perioadă nefavorabilă, care a început în 1894 cu declanşarea primului Război Sino-Japonez şi a fost încheiată cu capitularea Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial în 1945. Războiul şi animozitatea au fost aspectele predominante în această perioadă considerată „istoria regretabilă”[7] a relaţiei Sino-Japoneze. Deşi China a suferit o „umilinţă profundă fiind învinsă de un stat mic şi insignifiant care totuşi a depăşit-o în cursa modernizării”, ceea ce determină ca această perioadă să eclipseze istoria cordială este comportamentul Japoniei pe timpul celui de-al doilea Război Sino-Japonez ce a avut loc între 1937-1945.

În acest interval, cel mai notabil şi atroce eveniment comis de Japonia este considerat a fi Masacrul de la Nanjing din 1937. Timp de şase săptămâni începând cu capturarea oraşului pe 12 decembrie, soldaţii japonezi au comis numeroase execuţii, violuri şi crime atât la adresa soldaţilor chinezi cât şi a civililor.[8] Numărul victimelor în Nanjing se estimează a fi între 40.000 şi 300.000.[9] Dar asemenea acţiuni nu au fost izolate ci fapte asemănătoare combinate cu jafuri şi distrugeri ale clădirilor au fost comise şi în alte oraşe precum Hankou şi Guangzhou.[10] Alte fapte ale Japoniei Imperiale comise pe durata războiului şi care au constituit istoria regretabilă a relaţiei Sino-Japoneze au fost: exploatarea abuzivă a muncitorilor chinezi, prostituţia forţată a femeilor chineze pentru soldaţii japonezi; trimiterea prizonierilor chinezi de război în Manciuria ca parte a Unităţii 731, unde au fost supuşi experimentelor bacteriologice.[11]

Încercarea de a prezenta şi cuantifica crimele de război săvârşite de Japonia pe durata celui de-al Doilea Război Sino-Japonez se dovedeşte a fi dificilă datorită surselor cu estimări diferite. Versiunea standard acceptată de numeroşi cercetători chinezi, occidentali şi japonezi afirmă că pe durata războiului numărul de morţi a fost de zece milioane, atât soldaţi cât şi civili.
Contrar acestei perspective comun acceptate asupra masacrului de la Nanjing, comportamentul Japoniei Imperiale pe durata războiului rămâne o problemă politică controversată datorită unor revizionişti istorici şi naţionalişti japonezi care oferă o perspectivă alternativă asupra războiului. „Politicieni ai Partidului Liberal Democratic, universitari de dreapta şi jurnalişti din Japonia considerau că evenimentele şi crimele au fost exagerate şi mai mult de atât, afirmă că, pentru Japonia, războiul nu a fost unul de agresiune ci unul de eliberare prin intermediul căruia Japonia îşi realiza datoria de a elibera Asia din strânsoarea colonialiştilor occidentali şi a comuniştilor chinezi”.[12]

Aceste atrocităţi evidenţiază modul în care Japonia Imperială şi-a impus dominaţia asupra Chinei şi care au rămas puternic imprimate în conştiinţa poporului chinez, aspect ce afectează profund percepţiile contemporane ale Chinei în privinţa Japoniei.[13] După cum consideră şi Rose, „nu doar simpla moştenire a atrocităţilor realizate pe parcursul războiului, ci şi interpretările diferite ale acelor evenimente au un impact semnificativ asupra relaţiilor Sino-Japoneze din perioada postbelică”.[14] Importanţa istoriei relaţiei dintre China şi Japonia este foarte bine evidenţiată în cadrul disputei teritoriale asupra Insulelor Senkaku care împreună cu cele mai recente evenimente precum vizita prim-ministrului japonez, Shinzo Abe, la Yasukuni, unde sunt „înmormântaţi” criminali de război, reprezintă un exemplu paradigmatic a modului în care stigmatul trecutului afectează prezentul.

Aşadar, scopul acestei lucrări este de a evidenţia impactul pe care istoria regretabilă a relaţiei Sino-Japoneze îl are asupra disputei teritoriale a Insulelor Senkaku, de a analiza modul în care a evoluat conflictul şi ce rol joacă istoria în modelarea acestei dispute. O asemenea analiză este necesară deoarece soluţionarea conflictului pe cale diplomatică poate fi realizată doar prin adresarea cauzelor fundamentale şi motivelor perpetuării acestuia. Pentru realizarea acestui scop lucrarea va fi structurată după cum urmează: în primele două părţi voi prezenta evoluţia disputei de la geneza acesteia până în prezent; în cea de-a treia parte voi analiza atât efectele acţiunile actorilor implicaţi care trezesc resentimente istorice şi stârnesc animozitate între aceştia cât şi modul în care conflictul se perpetuează; în ultima parte voi prezenta cel mai probabil mod de soluţionare a acestei dispute teritoriale.

Apariţia disputei şi evoluţia ei

Prezentarea modului în care a luat naştere conflictul asupra insulelor Senkaku este importantă deoarece evidenţiază contextul politic necesar identificării cauzelor disputei dar şi interesele pe care fiecare stat le are în această privinţă.

Aşadar, insulele respective devin parte a istoriei relaţiei dintre China şi Japonia pe data de 14 Ianuarie 1895[15], pe parcursul primului război Sino-Japonez, când Japonia încorporează insulele sub administraţia prefecturii Okinawa16, afirmând că au fost efectuate studii încă din 1884 care au conchis că nu există nici-o dovadă că insulele ar fi sub controlul Imperiului Qing17 şi prin urmare erau terra nullius (pământ ce nu aparţine nimănui).[18]
Această acţiune administrativă este în concordanţă cu legea internaţională în privinţa aproprierii terra nullius prin ocupare. În ciuda acestui fapt, pretenţia Japoniei în legătură cu descoperirea şi anexarea insulelor este disputată de către China prin dovezi şi argumente legale care susţin că insulele erau parte a teritoriului chinez cu mult înainte ca Japonia să le descopere.[19] După sfârşitul războiului, prin Tratatul de la Shimonoseki din aprilie 1895, Imperiul Qing a cedat Japoniei suveranitatea asupra Formosei (Taiwan) şi a teritoriilor ce ţin de aceasta[20], fără a include Insulele Senkaku care au fost obţinute anterior. Japonia afirmă că din 1896, cetăţeanul japonez Koga Tatsujiro a închiriat iniţial Insulele Senkaku pe o perioadă de 30 ani, după care le-a cumpărat definitiv, proprietarul ulterior fiind fiul său.[21]

După înfrângerea Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial, Declaraţia de la Cairo din Decembrie 1943 a impus statului nipon „returnarea tuturor teritoriilor chineze cucerite de Japonia precum Manciuria, Formosa şi Insulele Pescadore (arhipeleagul Penghu)”[22], iar conform art. 8 al Declaraţiei Potsdam[23], „Termenii Declaraţiei de la Cairo vor fi implementaţi iar suveranitatea Japoneză va fi limitată la insulele Honshu, Hokkaido, Kyushu, Shikoku şi insule minore după cum vom determina”.
Aceste documente alături de art. 2(b) al Tratatului de San Francisco prin care „Japonia renunţă la toate drepturile, titlurile şi pretenţiile asupra Formosei şi Insulelor Pescadore”[24], nu fac nici o referire în mod precis la Insulele Senkaku.

De la momentul anexării insulelor în 1895 şi până în 1950, Japonia a avut controlul de facto asupra acestora, pe când controlul de jure, suveranitatea, se afla într-o stare de ambiguitate care continua dincolo de schimbarea controlului de facto datorită Administraţiei Civile a Statelor Unite asupra Insulelor Ryuku implementată prin art. 3 al Tratatului de la San Francisco. Statele Unite ale Americii consideră că pe durata administraţiei sale a prefecturii Okinawa (Insulele Ryuku), Insulele Senkaku se aflau în zona de aplicare a Tratatului de Securitate dintre ea şi Japonia, semnat la 1951. Acest fapt este susţinut de o proclamaţie semnată în 1953, în care Statele Unite identifica Insulele Senkaku ca fiind sub controlul său.[25]

Un moment crucial în evoluţia disputei teritoriale este reprezentat de încheierea administraţiei SUA asupra prefecturii Okinawa, act formalizat prin Okinawa Reversion Agreement semnată în 1971 care afirma că Statele Unite vor returna Japoniei drepturile administrative asupra Insulelor Ryuku. Poziţia oficială a Statelor Unite în privinţa suveranităţii Insulelor Senkaku din acel moment a fost una de neutralitate, prin care încearcă să promoveze dialogul între China şi Japonia, refuzând să adopte o poziţie în favoarea oricăruia chiar şi în ciuda acordului de securitate cu Japonia. Această poziţie a fost reiterată chiar şi de către preşedintele Barack Obama în timpul vizitei sale în Japonia în Aprilie 2014.

Pe durata administraţiei americane, China nu a contestat ocupaţia militară şi nici nu a încercat să revendice Insulele Senkaku, aspecte care conform lui Han-Yi Shaw reprezintă o „serioasă omisie politică”.[26] Intenţia Chinei în privinţa insulelor a devenit oficială doar după retragerea administraţiei americane şi după publicarea, în 1969, a rezultatelor studiului realizat de ONU în 1968, prin Comisia Economică pentru Asia şi Orientul Îndepărtat (ECAFE)[27], care a determinat posibila existenţă a resurselor de petrol şi gaz în jurul insulelor Senkaku[28].
Acest anunţ a fost urmat de „intenţia Japoniei, împreună cu Taiwan şi Coreea de Sud, de a explora posibilităţi pentru dezvoltarea în comun a resurselor de hidrocarbon a Mării Chinei de Est”.[29] Aceste intenţii au condus în Septembrie 1970, la stabilirea, în principiu, a unui proiect de dezvoltare comună.[30] Drept răspuns, în Decembrie 1971, China a anunţat oficial că revendică Insulele Senkaku drept parte a teritoriului său suveran.

 Arhipelagul Senkaku/Diaoyu/Tiaoyu

Revendicarea insulelor de către China a fost determinată într-o anumită măsură de sincronizarea între retragerea administraţiei Statelor Unite asupra prefecturii Okinawa, publicarea rezultatelor studiului ECAFE şi proiectul statelor vecine de exploatare a resurselor în comun.
Această dispută teritorială din Marea Chinei de Est poate fi contrastată cu numerosele dispute din Marea Chinei de Sud, unde China şi-a impus pretenţiile încă din 1947 datorită descoperirii resurselor de petrol şi gaz.[31] Comparaţia acestor dispute evidenţiază faptul că revendicarea Insulelor Senkaku de către China a fost motivată de existenţa resurselor iar absenţa oricăror pretenţii anterioare publicării studiului ECAFE consolidează această concluzie ce subminează poziţia Chinei.

Această nouă dispută teritorială dintre China şi Japonia nu a avut un impact negativ puternic asupra relaţiei dintre acestea deoarece la scurt timp, în 1972, a avut loc o normalizare a relaţiilor diplomatice Sino-Japoneze. Acest aspect implică încheierea relaţiilor anormale dintre ele, Japonia a recunoscut Republica Populară Chineză ca fiind singurul guvern legitim al Chinei, încetând astfel legăturile diplomatice oficiale cu Taiwan. Această mişcare a fost urmată în 1978 de semnarea unui Tratat de Pace şi Prietenie care evidenţiază faptul că în respectiva perioadă, atât China cât şi Japonia aveau alte interese mai importante şi prioritare disputei teritoriale a Insulelor Senkaku. În cadrul discuţiilor ce preced atât normalizarea relaţiilor diplomatice din 1972 şi semnarea tratatului în 1978, reprezentaţii ambelor guverne au considerat de cuviinţă „să amâne această problemă teritorială pentru a putea fi discutată calm astfel încât să se ajungă la o soluţie acceptată de ambele părţi”.[32] Reprezentatul Chinei, Deng Xiaoping, a considerat în 1978, ca problema să fie lăsată generaţiilor următoare care pot fi mai înţelepte.[33] Această amânare a discuţiei în privinţa Insulelor Senkaku a fost doar o înţelegere tacită şi neoficială între reprezentaţii guvernelor, nu a avut niciodată forţa legală şi care, retrospectiv vorbind, au fost doar speranţe false.

Înţelegerea asupra amânării disputei a avut efecte contrare celor dorite deoarece în prezent conflictul este mai tensionat decât a fost vreodată. Sunt greu de înţeles condiţiile care au condus la stabilirea unui Tratat de Pace şi Prietenie în contextul în care între state exista o dispută teritorială, aspect ce reprezintă o problemă sensibilă a securităţii statului.[34]
Mai mult, deoarece amânarea disputei a fost realizată în situaţia în care Japonia avea controlul de facto al insulelor, guvernul nipon a reuşit să-şi consolideze pretenţiile legale asupra teritoriilor până în punctul în care acesta refuză să admită că există o dispută teritorială cu China asupra Insulelor Senkaku. Conform lui Ishii Akira, ignorarea problemei a permis disputei să evolueze într-un simbol al naţionalismului în ambele state,[35] care alături de schimbări în mediul domestic şi internaţional a condus la erodarea înţelegerii.[36] Această concluzie a fost atinsă în 1996 când ambele state au ratificat Convenţia Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării care necesita delimitarea frontierelor maritime şi a zonei exclusive economice.
În privinţa acestor aspecte nu s-a reuşit să se ajungă la o înţelegere şi eventual vor reprezenta fundaţia formei actuale a disputei teritoriale. Relaţiile Sino-Japoneze au început să se deterioreze încă din 1990 datorită unor factori precum lipsa de transparenţă a Chinei în modernizarea armatei, explorarea resurselor de hidracarburi din Marea Chinei de Est de către China, în ciuda neînţelegerii asupra zonei economice exclusive, vizita unor oficiali japoneziprintre care şi prim-ministrul Koizumi Junichiro(2001-2006) la altarul Yasukuni, dar în ciuda acestor aspecte care au subminat relaţia politică, relaţia economică dintre China şi Japonia a prosperat.[37]

NOTE

1. Insulele sunt denumite Senkaku de Japonia şi Diaoyu de către China dar din motive pragmatice voi utiliza în restul lucrării numele japonez.

2. Lucrarea tratează China şi Japonia ca principali actori ai conflictului, Taiwan fiind doar un actor secundar.

3. Unryu Suganuma, Sovereign Rights and Territorial Space in Sino-Japanese Relations, University of Hawaii Press,York, 2000, pp. 89–97.

4. Ankit Panda, Why the Senkaku/Diaoyu Dispute Isn’t Going Away Anytime Soon, http://thediplomat.com/2014/04/why-the-senkakudiaoyu-dispute-isnt-going-away-anytime-soon/, accesat 18.04.2014.

5. Caroline Rose, Interpreting History in Sino-Japanese Relations, Routledge, London, 1998, p. 4.

6. Caroline Rose, op.cit. , p. 4.

7. Ibidem.

8. John W. Dower, War Without Mercy. Race and Power in the Pacific War, Pantheon Books, New York, 1986 p. 43.

9. Idem, p. 326.

10. Caroline Rose, op.cit., 1998, p. 14.

11. Ibidem.

12. Caroline Rose, op.cit., p. 15.

13. Idem, p. 4.

14. Idem, p. 15.

15. Unul din argumentele Chinei constă în faptul că aceasta era conştientă de existenţa insulelor incă din secolul 14 dar un conflict se formează doar în prezenţa a cel puţin doi actori.

16. Seokwoo Lee, Territorial Disputes among Japan, China and Taiwan Concerning the Senkaku Island, Boundary and Territory Briefing, volume 3, number 7, 2002, p. 10.

17. Imperiul Qing reprezintă fosta denumire a Chinei între anii 1644-1912; China Imperială.

18. Relaţiile Japonia-China, Situaţia Insulelor Senkaku http://www.mofa.go.jp/region/asia-paci/senkaku/qa_1010.html#qa01, accesat 20.04.2014.

19. Poziţiile şi argumentele legale susţinute de fiecare stat în vederea suveranităţii insulelor nu reprezintă interes pentru teza acestei lucrări.

20. Tratatul nu delimitează clar ce teritorii aparţin Taiwanului.

21. Seokwoo Lee, op.cit., p. 10.

22. Declaraţia de la Cairo, http://www.ndl.go.jp/constitution/e/shiryo/01/002_46/002_46tx.html, accesat 20.04.2014.

23. Declaraţia Potsdam, http://www.ndl.go.jp/constitution/e/etc/c06.html, accesat 20.04.2014.

24. Tratatul de la San Francisco, http://www.mofa.go.jp/region/europe/russia/territory/edition92/period4.html, accesat 20.04.2014 .

25. Mark J. Valencia, East China Sea Dispute: Context, Claims Issues, and Possible Solutions, „Asian Perspective”, Vol.31, No.1., 2007, p. 154.

26. Han Yi Shaw, op. cit., p. 121.

27. Economic Commission for Asia and the Far East. Actuala denumire a comisiei este Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific.

28. Reinhard Drifte, The Senkaku/Diaoyu Islands Territorial Dispute between Japan and China: Between The Materialization of the ,,China Threat’’ and Japan „Reversing the outcome of World War II”, „UNISCI Discussion Papers”, No. 32, 2013, p.18.

29. Ibidem.

30. Ibidem.

31. Ibidem.

32. Fravel, M. Taylor, Explaining Stability in the Senkaku/Diaoyu Islands Dispute, in Curtis, Gerald; Kokubun, Ryosei and Wang, Jisi (eds.) Getting the Triangle Straight: Managing China-Japan-US Relations, Washington D.C., Brookings Institution Press, 2010, p. 157.

33. Ibidem.

34. Idem, p. 21.

35. Ishii Akira apud Reinhard Drifte, op. cit., p. 21.

36. Idem, p. 21.

37. Idem, p. 29.


va urma