Misiune dificila. Jurnal (28)

C.V.R. Schuyler

Marţi, 9 octombrie 1945

Călătorie la Caserta, Paris, Frankfurt, Berlin şi Viena în vederea stabilirii unor contacte

Impreună cu cinci ofiţeri din statul meu major, vineri 5 octombrie, am părăsit Bucureştii pentru o călătorie cu avionul la Caserta, Paris, Frankfurt, Berlin şi Viena, scopul principal al acestei călătorii fiind stabilirea de contacte personale cu ofiţeri superiori ai acelor comandamente şi discutarea anumitor aspecte legate de problema repatrierii românilor strămutaţi sau prizonieri de război în Germania şi Austria. Am ajuns la Caserta vineri pe la amiază şi după-amiază ne-am ocupat de unele mici detalii administrative. Am avut o lungă convorbire cu generalul McNarney. Mi-a spus că avea probleme serioase cu generalul-maior rus numit în Italia ca reprezentant sovietic însărcinat cu rezolvarea problemelor apărute în procesul de repatriere a ruşilor. El mi-a spus că acest ofiţer încălca în permanenţă ordinele în vigoare pentru zona mediteraneană, că redactase mai multe scrisori foarte critice la adresa modului de efectuare a repatrierilor de către britanici şi americani şi că dovedea o lipsă de respect vecină cu insolenţa. Generalul McNarney refuză acum să-l primească până când acesta va prezenta o listă cu problemele pe care doreşte să le discute şi va pune la punct toate detaliile posibile cu subalternii generalului McNarney.


Seara am participat la un dineu dansant la clubul Statului Major al generalului McNarney, în calitate de oaspete al dlui Offie, reprezentantul Departamentului de Stat. Ambasadorul Patterson, din Iugoslavia, era şi el prezent şi am stat mult de vorbă cu el. Mi-a spus că statutul americanilor din Iugoslavia este foarte nenorocit. A afirmat că, deşi marea majoritate a populaţiei se opune lui Tito şi regimului său, agenţii lui Tito sunt foarte activi şi nu precupeţesc nici un efort pentru a împiedica stabilirea unor contacte strânse între americani şi iugoslavi. A arătat că americanii nu pot nici măcar invita iugoslavi în casele lor, căci, dacă ar face-o, acele persoane ar fi imediat ridicate de către serviciul secret, sever anchetate şi probabil chiar torturate sau omorâte. Mi-a spus că ţara fierbe de agitaţie şi nemulţumire, dar că, susţinuţi de către ruşi, comuniştii deţin controlul aproape absolut.


Sâmbătă dimineaţă am zburat la Paris, trecând peste nordul insulei Corsica şi pe deasupra rivierei franceze. Am zburat câteva minute în susul şi în josul coastei sudice a Franţei, pentru a identifica acele puncte din apropierea lui San Rafael în care anul trecut au avut loc cele mai importante debarcări ale noastre. La Paris ni s-a asigurat o cazare excepţională la hotelul San Rafael şi ni s-au oferit toate onorurile. Sperasem să-l întâlnesc pe generalul-maior J. T. Lewis, care este şeful Misiunii noastre de legătură cu guvernul francez, dar s-a întâmplat ca el să fie plecat din oraş în week-end. Am trecut pe la Ambasada americană şi mi-am lăsat acolo cartea de vizită. Singurul stat major american de dimensiuni considerabile existent acum în Paris este TSFET REAR (Forţele combative de pe teatrul european, ariergarda). Acest cartier general se va lichida probabil puţin după data de 1 decembrie, după care în Paris nu vor mai rămâne decât câteva depozite. Duminică după-amiază am decolat către Frankfurt, aterizând în jurul orelor 17,30. Am fost întâmpinaţi de către un căpitan de la biroul de vizitatori, care ne-a cazat excelent în Casa specială de oaspeţi „Victoria" a generalului Eisenhower. Luni dimineaţă m-am deplasat la statul major al forţelor armate americane de pe teatrul european de acţiuni militare (USFET) şi am petrecut mai multe ore cu generalul de brigadă Micklesen, care răspunde de partea Secţiunii G-5, care se ocupă de persoanele refugiate. Am discutat problemele legate de repatrieri şi la G-l, care se ocupă cu repatrierea prizonierilor de război. Iată informaţiile importante pe care le-am obţinut:

1. Cei 99 de diplomaţi români pe care partea rusă din Comisia Aliată de Control doreşte cu nerăbdare să-i vadă repatriaţi de către noi, sunt supuşi unei selecţii şi în curând vor fi declaraţi disponibili pentru repatriere. In momentul respectiv voi fi informat prin radiogramă şi, dacă se doreşte, Rusia va fi autorizată să trimită în Germania avioane cu care să fie rezolvată repatrierea acestora. Altfel, ei pot fi repatriaţi cu trenul, împreună cu românii strămutaţi.

2. Documentele existente arată că există 4 151 prizonieri de război (numai în Germania) care susţin că sunt cetăţeni români. Printre aceştia se numără 462 români foşti membri ai unităţilor Waffen SS şi care trebuie reţinuţi un timp oarecare în vederea altor investigaţii. Restul de prizonieri de război români pot fi cercetaţi de îndată ce România va trimite în zonă un ofiţer care să facă verificările. Acest ofiţer ar trebui să se prezinte la lt.-col. R. L. Stevenson de la unitatea G-1, care îi va pune la dispoziţie acreditările necesare şi se va ocupa de persoana acestuia pe toată durata misiunii sale. De îndată ce vor fi verificaţi, aceşti români vor fi eliberaţi de către G-l şi vor fi predaţi în calitate de persoane strămutate unităţii G-5.

3. Cu excepţia acţiunilor expuse în subpunctul de mai sus, nu mai pot face absolut nimic pentru a grăbi aceste repatrieri. USFET a lăsat pe seama Forţelor Statelor Unite din Austria (USFA) responsabilitatea rezolvării tuturor detaliilor legate de repatriere în ţările balcanice. Prin urmare, toate chestiunile le vom rezolva cu USFA.

4. USFET se opune cu tărie autorizării oricărei deplasări de civili prin zonele ocupate de americani. USFET susţine că ţara nu este pregătită să asigure asemenea călătorii. Alimentele lipsesc cu desăvârşire şi USFET este de părere că diplomaţii români sau orice alte persoane importante care trebuie să călătorească ar trebui să o facă pe calea aerului sau pe apă.


Am petrecut ceva timp plimbându-ne cu maşina prin Frankfurt şi zonele înconjurătoare. Am fost impresionat în mod deosebit de pagubele suferite de Frankfurt din pricina bombardamentelor. Se spune că oraşul a fost distrus în proporţie de 85 la sută. Foarte puţine case din centrul oraşului nu au fost grav afectate. Zona înconjurătoare pare a fi extraordinar de bogată, îndeosebi în păşuni. Totuşi, se pare că vitele, oile, găinile şi alte animale au dispărut aproape complet. Oamenii sunt harnici; se ocupă cu tăierea lemnelor necesare pentru această iarnă şi se pare că acceptă cu stoicism situaţia. Mulţi ofiţeri mi-au spus, totuşi, că în regiune va fi cu adevărat foamete dacă Statele Unite nu intervin cu mari importuri de grâu şi alte alimente.


Am petrecut în mod plăcut cam o oră cercetând castelul Kronburg, care a fost construit de împărăteasa germană, mama Kaiserului Wilhelm. Ea l-a construit în 1890 şi a locuit acolo câţiva ani. Este o clădire foarte mare şi întunecoasă, în mijlocul unei vaste proprietăţi, plină de mobile vechi, covoare, cărţi şi alte obiecte de o considerabilă valoare istorică. Castelul nu a mai fost locuit de cel puţin 20 de ani. Acum este folosit drept club al ofiţerilor şi este un loc foarte apreciat pentru petrecerea week-endului. Castelul aparţine acum familiei landgrafilor de Hess. Acest amănunt m-a interesat în mod special, pentru că o rudă apropiată a Reginei Elena a României este căsătorită cu un membru al familiei respective. Cred că este vorba despre prinţesa Sofia de Essen, despre care mi se spune că trăieşte acum, împreună cu cei cinci copii ai săi, în castelul Wolfsgarten, Darmstadt. Ii voi duce această informaţie Reginei Elena.

Marţi am zburat la Berlin, autorizările necesare fiind obţinute prin intermediul generalului Micklesen,care ne-a însoţit în calitate de pasager. La Berlin, am trecut pentru câteva minute în scopul înregistrării la G-2, dar am petrecut cea mai mare parte a timpului vizitând oraşul. Distrugerile — peste tot în oraş — sunt înspăimântătoare, de nedescris. Este greu de înţeles cum de reuşesc să mai vieţuiască cele două sau trei milioane de locuitori rămaşi. Se pare că ei trăiesc încă în pivniţele fostelor lor case. Nu există nici o clădire în oraş care să nu fi fost afectată, iar din majoritatea construcţiilor au rămas doar scheletele. Am vizitat ruinele Palatului Sporturilor, unde şi-a ţinut Hitler multe din faimoasele discursuri, Cancelaria unde a locuit şi lucrat şi am coborât chiar şi în buncărul său personal, unde se presupune că s-ar fi sinucis împreună cu amanta sa. Toate aceste locuri au fost complet curăţate de toate piesele de mobilier, bibelouri sau alte obiecte de valoare, de către ruşi. Oamenii din Berlin, asemeni celor din Frankfurt, par să accepte situaţia impasibili. Ei ignoră cu totul trupele de ocupaţie, neacordând nici un pic de atenţie maşinilor, camioanelor şi celorlalte vehicule ale noastre care trec pe străzile lor. Totuşi, hainele lor par să fie în stare bună şi ei nu suferă încă de lipsuri mari. De fapt, ei sunt mai bine hrăniţi, au o înfăţişare mai sănătoasă şi sunt mai bine îmbrăcaţi decât cei din Bucureşti. Mi s-a spus, însă, că penuria de alimente va fi la iarnă extrem de gravă la Berlin. Se presupune că mii de oameni vor muri de foame.


La aeroport (Tempelhof), l-am întâlnit pe Frank Wisner, care a fost recent la Bucureşti şi l-am putut duce cu mine până la Frankfurt, destinaţia sa. Wisner este numit la Unitatea OSS din Berlin şi mi-a relatat mai multe fapte interesante referitoare la munca sa. t*rin mijloace mai puţin ortodoxe, el a reuşit să introducă mai mulţi operatori în zonele ocupate de ruşi din Germania şi Polonia. Spune că, în special în sectorul german, condiţiile sunt înspăimântătoare. Ruşii au secătuit complet ţara, nelăsându-le locuitorilor practic nimic. Polonezii au intrat cu forţa în zona din Germania atribuită Poloniei, gonind locuitorii germani către vest. Acestora, însă, nu li se permite să iasă din zona controlată de ruşi; ca atare, ei sunt înghesuiţi pe o suprafaţă relativ mică din zona ocupată anterior de către aceştia, regiune care la rândul ei a fost curăţată de tot ceea ce putea fi mişcat din loc sau mâncat. Ruşii nu fac nici cel mai mic efort pentru a hrăni această populaţie sau pentru a se îngriji de ea. Mor deja cu miile, iar Wisner estimează că la iarnă, vor muri de frig practic milioane de persoane.


Atât la Berlin, cât şi la Frankfurt am aflat că avem dificultăţi serioase în a ajunge la o înţelegere cu ruşii în privinţa politicii de ansamblu privitoare la Germania. In problemele mărunte, precum autorizarea liberului tranzit între diversele zone ale Berlinului s-a ajuns la un acord, dar, în aspectele de ansamblu, cum ar fi stabilirea unei politici financiare generale pentru întreaga ţară, organizarea reluării transporturilor feroviare regulate între diversele secţiuni şi iniţierea diferitelor tipuri de afaceri comerciale, nu s-a progresat câtuşi de puţin, ruşii continuând să se opună tuturor acestor proiecte, în timp ce şi francezii par a se opune în linii mari. Mai mulţi ofiţeri şi-au exprimat părerea că actualul Consiliu Suprem al celor Patru Puteri pentru Germania se va desfiinţa complet într-un viitor nu foarte îndepărtat.

Miercuri, 10 octombrie 1945

Călătorie pentru stabilirea de contacte în Europa (continuare)

Miercuri, dis-de-dimineaţă, am părăsit Frankfurtul, ajungând la Viena la timp pentru a lua prânzul. Am aflat că generalul Clark se află în Statele Unite. Am luat masa cu generalul-maior Gruenther, care este şeful său de stat major, cu generalul-maior Grand, locţiitorul comandantului, cu generalul de brigadă Tate, locţiitorul şefului de stat major şi cu generalul de brigadă Florey, consilier al administraţiei militare. Pe toţi aceşti ofiţeri îi interesa foarte mult situaţia din România. Am discutat-o în amănunt cu ei, la prânz, iar ei mi-au oferit multe informaţii referitoare la Austria. Mai târziu, am avut alte discuţii cu oameni din statul major al generalului Florey şi din unitatea G-2 pentru USFA. Am discutat şi eu cu dl Erheardt, consilierul politic al generalului Clark. Iată un rezumat al principalelor puncte la care ne-am referit în aceste conversaţii:

a. Problema repatrierilor

Membrii misiunii oficiale responsabile cu repatrierile din România tocmai plecaseră din Viena, cu destinaţia Linz. La cererea mea, ei vor fi sfătuiţi să trimită imediat la Frankfurt un ofiţer care să se ocupe cu verificările şi care să ia legătura cu unitatea G-l pentru a duce la bun sfârşit verificarea prizonierilor de război români din Germania. Toate celelalte detalii legate de repatriere sunt bine stabilite. Ruşii au fost de acord ca românii repatriaţi să fie transferaţi în trenuri româneşti la Budapesta şi au aranjat ca aceste trenuri să treacă prin Ungaria. Repatrierea unui număr aproximativ de 1 500 persoane zilnic va începe de îndată ce se vor putea pregăti listele şi vor fi înmânate Comitetului român pentru repatriere. Nu este necesară nici o acţiune din partea noastră.


b. Situaţia politică din Austria

Guvernul austriac condus de dr Renner pare a fi suficient de reprezentativ. Nu este câtuşi de puţin un guvern comunist, cu toate că are în componenţă un ministru comunist la Interne, un altul la învăţământ şi încă unul sau doi reprezentanţi de vârf ai Partidului Comunist. Statele Unite sunt pe punctul de a-şi retrage obiecţiunile ridicate anterior cu privire la guvernul Renner şi îl vor considera un organism reprezentativ pentru Austria. In prezent, Austria este controlată aproape în întregime de către guvernatorul militar al celor patru sectoare aliate. Guvernul Renner n-are aproape deloc putere în afara oraşului Viena, iar liniile sale politice în zona oraşului Viena sunt atent dictate şi controlate de către Consiliul Aliat Cvadripartit. Prin urmare, guvernul austriac nu a fost, până în momentul de faţă, nimic altceva decât un organism administrativ care se ocupă de anumite detalii în limitele orientărilor stabilite de către Consiliul Aliat. Problemele importante precum relaţiile externe, efectivele şi controlul unei armate, finanţele naţionale etc. sunt în întregime în afara jurisdicţiei sale. Se preconizează ca alegerile să aibă loc în luna noiembrie. La aceste alegeri este de aşteptat ca doar o mică minoritate să voteze cu comuniştii. Guvernul care va rezulta din aceste alegeri va lua locul guvernului Renner şi, pe măsură ce îşi va demonstra capacitatea, i se va acorda de către Consiliul Aliat din ce în ce mai multă putere pentru a putea stabili o politică uniformă pentru întreaga Austrie. Numai după ce va fi reuşit să preia complet controlul asupra afacerilor austriece, Puterile Aliate îi vor acorda acestui guvern recunoaştere completă.


c. Situaţia economică

Mulţi ofiţeri cu simţul perspectivei din statele majore aliate sunt foarte îngrijoraţi de economia viitoare a Austriei. Ţara are o populaţie de circa 8 000 000, din care 2 000 000 de persoane sunt concentrate la Viena. Ţara este absolut incapabilă să acopere nevoile de hrană şi adăpost ale oraşului. Nu a avut niciodată o industrie extinsă, comerţul exterior a fost întotdeauna de mică importanţă, nu a fost şi nu va putea fi în totalitate independentă în plan agricol. Se pare că sunt slabe speranţe ca Austria, chiar dacă situaţia va reveni la normal, să se poată susţine din punct de vedere economic fără ajutor din exterior. Nu a fost încă elaborat nici un plan pe termen lung, care să lase să se întrevadă stabilizarea economică a ţării.


d. Situaţia financiară

Situaţia financiară a ţării este cu totul artificială. Moneda locală este una de ocupaţie (şilingul). Aceşti bani au fost tipăriţi de către Forţele Aliate şi sunt folosite chiar de ele atât cât este nevoie pentru a-şi întreţine trupele. Intr-o bună zi, desigur, guvernul austriac va trebui să răscumpere aceşti şilingi la o valoare nominală. De fapt, puterea de cumpărare a şilingului este foarte mică, în mare măsură pentru că în ţară nu se găseşte nimic de valoare de cumpărat. Toate alimentele sunt raţionalizate, există puţine băuturi alcoolice sau deloc şi doar foarte puţine magazine sunt deschise. Britanicii şi americanii aşteaptă cu nerăbdare ca guvernul austriac să preia tipărirea propriilor săi bani, care, în timp, vor ajunge să aibă şi acoperire în aur. Au fost elaborate planuri detaliate pentru îndeplinirea acestor obiective într-un viitor apropiat, dar au fost de curând blocate de opoziţia ruşilor.


e. Relaţiile cu ruşii

Consiliul de Control Cvadripartit este format din reprezentanţi la cel mai înalt nivel ai tuturor celor patru Aliaţi. Ei se întâlnesc cam o dată pe săptămână pentru a discuta problemele de importanţă majoră. în plus, există mai multe comisii speciale cu reprezentare cvadripartită care studiază problemele specifice, precum: finanţarea aprovizionării cu alimente, a locuinţelor, a transporturilor etc. Toate aceste comisii înaintează rapoarte şi recomandări speciale Consiliului Suprem. Ca regulă generală, ruşii au o atitudine ezitantă când e vorba de adoptarea de noi politici la nivelul naţiunii întregi. Ei cooperează, în general, în problemele de importanţă minoră, dar ridică obiecţii serioase la orice demers făcut în sensul reabilitării naţiunii austriece în ansamblu. Fiecare naţiune are supremaţie în cadrul zonei militare proprii. Reprezentanţii celorlalţi Aliaţi nu au permisiunea de a pătrunde în zona controlată de ruşi, nici ruşilor nu li se permite să intre în zonele controlate de alţi Aliaţi. în Viena, însă, care este condusă de fiecare dintre Aliaţi, cu rândul, câte o lună, nu există restricţii de deplasare, cu toate că poliţia oraşului îşi desfăşoară activitatea într-o organizare zonală, fiecare Aliat fiind răspunzător de circa un sfert din oraş.


f. Cele mai serioase probleme curente sunt cele legate de hrană, locuinţe şi persoane strămutate. 

Ţara se confruntă cu o foamete gravă. Atât britanicii cât şi americanii aduc deja mari cantităţi de alimente în ţară şi depun şi eforturi susţinute pentru a asigura combustibilul necesar încălzirii de la iarnă. Ruşii fac foarte puţin în această privinţă. De fapt, în multe regiuni din ţară, ei încă mai fac rechiziţionări de la ţărani în vederea întreţinerii trupelor lor. Acest lucru desigur este energic criticat de către ceilalţi Aliaţi şi nu este recunoscut de înaltul Comandament Sovietic. Reprezintă însă o realitate. Treptat, strămutaţii sunt trimişi înapoi în ţările lor. Este o problemă gravă, ce nu va fi rezolvată curând. In general, se pare că va dura destul timp până când naţiunea se va întoarce la o viaţă cât de cât normală.


Seara, chiar când părăseam cartierul general al USFA, m-am întâlnit din întâmplare cu doi membri ai Congresului, dl Mundt şi dna Bolton, care tocmai sosiseră de la Budapesta. Mi-au spus că sunt încântaţi să mă vadă, întrucât fiind şi membri ai Comitetului pentru afaceri externe al Camerei Reprezentanţilor, fuseseră desemnaţi anume pentru a se familiariza cu ţările balcanice. Ei vizitaseră mai multe dintre aceste ţări, dar au trebuit să omită România, din cauza unor amânări şi îmbolnăviri neprevăzute. M-au rugat să mă duc seara la hotelul lor ca să discutăm situaţia României. M-am dus şi am stat cu ei mai multe ore. S-au arătat extrem de interesaţi şi au luat notiţe ample după cele spuse de mine. Nu ştiau aproape nimic despre situaţia politică — nici măcar nu auziseră că Regele făcuse apel, în numele Convenţiei de la Ialta, la cei Trei Aliaţi, pentru a obţine sprijinul acestora în formarea unui guvern reprezentativ. Mi-au spus că vizitaseră Berlinul şi că fuseseră foarte impresionaţi de faptul că administraţia cvadripartită din Germania părea să facă progrese remarcabile. Au afirmat că, pe baza informaţiilor obţinute la Budapesta, de la generalul Key, precum şi din cele spuse de mine, se convinseseră că numai o administrare cu adevărat tripartită a afacerilor ţărilor balcanice ar putea rezolva problemele actuale. Le-am spus că sunt de acord, dar că, până în prezent, nu am reuşit să ajungem la un asemenea acord cu ruşii.



va urma