Darling Lilly (29)

Michael Connelly

Pierce se ridică şi se duse spre capătul laboratorului unde stătea Zeller, cu picioarele aşezate pe masa staţiei de probe.
— Ticălosule. Ştii totul despre chestia asta. Tu ai omorât-o, nu? Ai ucis-o şi ai aranjat lucrurile în aşa fel încât să pară că am făcut-o eu.
Zeller nu se mişcă, dar îşi ridică privirea şi se uită la Pierce cu o expresie ciudată. Schimbarea era abia perceptibilă, dar Pierce o sesiză. Era un amestec de mândrie, jenă şi silă de sine.
— Am cunoscut-o pe Lilly din clipa când a venit în Los Angeles. S-ar putea spune că a fost inclusă în pachetul meu compensatoriu pentru L. A. Darlings. Şi, apropo, nu mă insulta bănuindu-mă că aş lucra pentru Wentz. Wentz lucrează pentru mine, înţelegi? Toţi lucrează pentru mine. Zeller continuă: Omule, era o bucată de colecţie, dar ajunsese să ştie prea multe despre mine. Nimeni nu doreşte ca cineva să-i ştie toate secretele. Cel puţin nu genul ăla de secrete. Aşa că am inclus-o şi pe ea în Planul Proteus. Aşa l-am numit.
Zeller părea să savureze nişte amintiri plăcute. El şi Lilly, poate ultima întâlnire din apartamentul de lângă Speedway. Asta îl îndemnă pe Pierce să extragă încă o replică din Miller ’s Crossing.
— Nimeni nu cunoaşte bine pe nimeni.
— Miller ’s Crossing, spuse Zeller, zâmbind şi încuviinţând din cap. Asta înseamnă că te-ai prins la replica mea, „care e marea criză”, atunci când am intrat.
— Mda, m-am prins, Cody. Pierce făcu o pauză şi continuă cu voce scăzută: Tu ai omorât-o, nu-i aşa? Ai omorât-o şi apoi ţi-ai luat toate măsurile, să arunci vina asupra mea, dacă va fi cazul.
La început Zeller nu răspunse. Pierce ştia că dorea să vorbească, să-i spună fiecare detaliu al planului său ingenios, dar prudenţa îl îndemna să nu o facă, să se păstreze în siguranţă.
— Să spunem că Lilly şi-a jucat rolul şi nu mai aveam nevoie de ea. Nu voi recunoaşte niciodată mai mult de atât.
— E în regulă. Tocmai ai făcut-o.
Nu Pierce o spusese. Era o altă voce. Ambii bărbaţi se întoarseră şi îl văzură pe detectivul Robert Renner, în uşa laboratorului de circuite. În mână ţinea un pistol.
— Tu cine dracu’ eşti? întrebă Zeller în timp ce se ridica din scaun.
— LAPD, spuse Renner din uşa laboratorului şi înaintă către Zeller. Eşti arestat pentru crimă. Pentru început. De restul o să ne ocupăm mai târziu.
Duse mâna la spate şi scoase cătuşele. Apoi se apropie de Zeller, îl răsuci şi îl aplecă peste staţia de probe, încătuşându-l cu dexteritate. Lucra cu profesionalismul şi experienţa omului care mai făcuse acest lucru de cel puţin o mie de ori. Apoi îl izbi pe Zeller cu faţa de carcasa din oţel a microscopului.
— Ai grijă, spuse Pierce. Microscopul e foarte sensibil – şi scump. Ai putea să-l strici.
— Nu intenţionez, sunt prea importante descoperirile pe care la faci aici.

Zeller nu protestă în timp ce detectivul îi punea cătuşele, dar se întoarse şi îl fixă pe Pierce. După ce îl imobiliză, Renner începu să-l percheziţioneze. Când îi pipăi piciorul drept, găsi ceva. Ridică manşeta pantalonului şi descoperi un mic pistol fixat pe gleznă. I-l arătă lui Pierce. Şi apoi îl puse pe masă.
— E pentru protecţie, protestă Zeller. Toată chestia asta e o porcărie. Nu o să ţină.
— Zău? întrebă Renner bine dispus, după care îl aşeză pe Zeller la loc pe scaun.
Apoi se apropie de Pierce şi făcu un semn cu capul către pieptul acestuia. Pierce începu să-şi descheie cămaşa, scoţând la iveală alimentatorul şi transmiţătorul lipite cu bandă adezivă.
— Cum a fost semnalul? întrebă el.
— Perfect. Am înregistrat fiecare cuvânt.
— Ticălosule, izbucni Zeller.
Pierce îl privi.
— A, deci eu sunt ticălos fiindcă am purtat microfon. Tu mi-ai înscenat o crimă şi tot tu te superi fiindcă port microfon. Cody, poţi să te duci…
— Bine, bine, încetaţi, spuse Renner. Terminaţi amândoi.
Ca pentru a sublinia cele spuse, dezlipi banda adezivă care ţinuse echipamentul audio lipit de corpul lui Pierce printr-o mişcare bruscă. Lui Pierce îi veni să ţipe, dar reuşi să reducă totul la un „La dracu’, a durut”.
— Bun. Stai jos, domnule Virtuos. O să te simţi mai bine într-un minut.
Apoi se întoarse către Zeller.
— Înainte de a te scoate de aici, o să îţi citesc drepturile. Aşa că taci şi ascultă.
Băgă mâna în unul dintre buzunarele interioare ale gecii lui de aviator şi scoase un teanc de cartoane. Căută cardul de acces pe care Pierce i-l dăduse mai devreme şi i-l întinse acestuia.
— Mergi tu înainte şi deschide uşa.
Pierce luă cardul, dar nu se ridică. Partea laterală a toracelui încă îi ardea. Renner găsi cartonul cu drepturile pe care îl căuta şi începu să i le citească lui Zeller.
— Ai dreptul să…
Se auzi un clinchet metalic puternic, în timp ce se deschidea încuietoarea compartimentului etanş. Pierce îl văzu în prag pe paznicul de la intrare. Avea o privire pierdută, părul răvăşit şi ţinea o mână la spate, de parcă ar fi ascuns ceva.
Cu coada ochiului, Pierce îl văzu pe Renner ducând mâna spre geacă, după pistol.
— E omul meu de la pază, bâigui Pierce.
În clipa următoare paznicul fu proiectat în interiorul laboratorului. Paznicul, un bărbat pe nume Rudolpho Gonsalves, căzu peste computer şi apoi se prăvăli pe podea. În încăpere îşi făcu apariţia Doi Metri, urmat de Billy Wentz. În mâna dreaptă acesta ţinea o armă mare şi neagră.
— De ce durează atât de…
— Poliţia! strigă Zeller. Ăla e poliţai!
Renner reuşise să-şi scoată arma din toc, dar Wentz era în avantaj. Gangsterul pitic începu să tragă. Zgomotul era asurzitor.
Pierce îşi dădu seama că Renner trăgea şi el. Instinctiv se aruncă înspre dreapta, se rostogoli şi se întoarse exact la timp ca să îl vadă pe detectiv prăbuşindu-se. Era prins în capcană. Wentz se afla între el şi uşa de la compartimentul etanş.
— Luminile!
Laboratorul se cufundă în întuneric. Wentz mai trase două focuri. Pierce se rostogoli astfel încât să nu mai fie în aceeaşi poziţie în care îl văzuse Wentz ultima oară. Sprijinit pe mâini şi pe genunchi, rămase nemişcat şi încercă să-şi controleze respiraţia, în dreapta lui se auzi un geamăt. Era fie Renner, fie Zeller.
— Luminile!
Era vocea lui Wentz, dar identificatorul vocal nu reacţionă, deoarece recunoştea numai vocile cercetătorilor principali din laborator.
— Doi Metri? Trebuie să fie un întrerupător. Găseşte întrerupătorul.
Nu se auzi niciun sunet.
— Doi Metri?
Nimic.
— Doi Metri, la naiba!
Din nou, tăcere. Apoi Pierce auzi un zgomot în faţă şi la dreapta. Wentz se împiedicase de ceva. Probabil că se afla lângă compartimentul etanş, căutându-şi ajutorul sau întrerupătorul de lumină. Asta îi oferea lui Pierce timp să acţioneze. Întrerupătorul nu se afla lângă uşa compartimentului etanş, ci la doi metri distanţă de ea, lângă panoul electric.
Pierce se întoarse şi se târî repede către staţia de probă, amintindu-şi de arma pe care Renner o găsise asupra lui Zeller.
Când ajunse la masă întinse mâna şi atinse ceva ce părea nasul unui om. La început fu îngrozit, dar apoi îşi trecu mâna peste partea superioară a capului până dădu de părul legat în coadă la spate. Era Zeller.
Îşi continuă căutarea, şi în cele din urmă dădu peste micul pistol. Se întoarse în direcţia intrării în compartimentul etanş. În timp ce făcea această manevră atinse cu glezna un coş de gunoi care se rostogoli cu un zgomot puternic. Imediat răsunară două împuşcături. Pierce nu răspunse cu foc, fiind ocupat să iasă din raza de tragere a lui Wentz. Puse pistolul în buzunarul blugilor şi începu să se târască înainte şi spre stânga.
Întinse mâna şi atinse un perete. Se târî încet înainte, ghidându-se după zid. Trecu de pragul de la laboratorul de circuite – îşi dădu seama după mirosul înţepător de carbon ars – şi pătrunse în următoarea cameră, în laboratorul de imagini.
Se ridică încet, atent să nu facă zgomot. Apoi auzi un plesnet metalic pe care-l identifică a fi al unui cartuş scos de pe ţeavă. Probabil că Wentz încărca sau verifica câte gloanţe mai avea în încărcător.
Pierce răsuci încet clanţa de la laboratorul de imagini şi închise uşa. Se mişca apelând la memorie – doi paşi către partea din spate a încăperii şi apoi trei la dreapta. Întinse mâna, şi după încă un pas atinse zidul. Pipăi suprafaţa acestuia până când dădu de cârligul în care erau atârnaţi ochelarii cu rezonanţă termică pe care-i folosise în timpul prezentării din acea dimineaţă. Porni dispozitivul şi potrivi lentilele. Camera se lumină în albastru, cu excepţia monitorului şi terminalului de la microscopul electronic care erau luminate în roşu şi galben. Băgă mâna în buzunar şi scoase pistolul. Apoi deschise uşa laboratorului de imagini. În stânga sa văzu corpul uriaş al lui Doi Metri prăbuşit lângă uşa compartimentului etanş. Părea mort. Lângă peretele din dreapta serverului desluşi un om ghemuit, a cărui imagine era colorată în galben şi roşu. Pierce ridică arma şi ochi, dar renunţă să tragă dându-şi seama că era paznicul de care Wentz se folosise pentru a intra în laborator.
Apoi privi spre dreapta şi mai văzu două corpuri nemişcate. Unul era căzut peste staţia de probe şi se albăstrea din ce în ce mai tare la extremităţi. Îl recunoscu pe Cody Zeller. Celălalt se afla pe podea. În câmpul vizual apărea în roşu şi galben. Renner trăia. Probabil că se târâse cu spatele în spaţiul de sub birou. Pierce observă o zonă purpurie pe umărul detectivului. Era sânge cald care se scurgea dintr-o rană.
Pierce se roti spre stânga şi apoi spre dreapta. Nu mai erau alte indicii, cu excepţia reacţiilor galbene de la monitoarele computerelor din cameră şi de la luminile de deasupra.
Wentz dispăruse.
Pierce bănui că intrase într-unul din laboratoarele laterale. Probabil că încerca să găsească o sursă de lumină sau un loc de unde să atace prin surprindere.
Păşi peste prag şi brusc fu apucat de gât şi trântit cu spatele de perete. Simţi ţeava unui pistol lipită de gât.
— Gata, deşteptule, asta e, mârâi Wentz.
Pierce închise ochii şi aşteptă glonţul, care nu veni.
— Aprinde nenorocitele de lumini şi deschide uşa, porunci Wentz.
Pierce nu se mişcă, conştientizând faptul că Wentz avea nevoie de ajutorul său. Apoi îşi dădu seama că acesta nu ştia că el era înarmat.
— Luminile, urlă Wentz.
— Bine, bine, luminile.
În timp ce vorbea duse arma la tâmpla lui Wentz şi apăsă de două ori pe trăgaci. Exploziile, aproape simultane, se produseră o dată cu aprinderea luminilor în suita de laboratoare. Câmpul vizual deveni negru şi Pierce îşi îndepărtă ochelarii. Wentz rămase în picioare timp de câteva secunde, în ciuda faptului că tâmpla stângă îi fusese perforată de gloanţele trase de Pierce. Apoi trupul i se îndoi şi se prăbuşi pe podea. Pierce îl privi un timp consternat, apoi se uită în jur. Gonsalves se ridica încet, sprijinindu-se de zid pentru a-şi păstra echilibrul.
— Rudolpho, eşti bine?
— Da, domnule.
Pierce privi spre biroul sub care se ghemuise Renner. Poliţistul respira greu, dar privirea îi era vioaie.
— Rudolpho, du-te sus şi cheamă salvarea. Spune-le că avem un poliţist rănit. Rană prin împuşcare.
— Da, domnule.
— Apoi sună la poliţie şi spune-le acelaşi lucru. Pe urmă sună-l pe Clyde Vernon şi cheamă-l aici.
Paznicul se repezi spre uşa compartimentului etanş, tastă codul şi, când uşa se deschise păşi peste trupul lui Doi Metri şi dispăru pe coridor. Uriaşul avea o gaură de glonţ în mijlocul gâtului. Renner trăsese în plin şi omul căzuse ca trăsnit, fără să scoată un sunet. Pierce se apropie de Renner şi-l ajută să iasă de sub birou. Detectivul respira greu, dar Pierce nu văzu sânge pe buzele lui, ceea ce însemna că avea plămânii încă intacţi.
— Unde eşti lovit?
— La umăr.
— Nu te mişca. Ajutoarele sunt pe drum.
— M-a rănit la braţ. Nu mai puteam trage şi m-am gândit că cel mai bun lucru pe care-l puteam face era să mă ascund. Apoi se uită la Cody Zeller, care zăcea răsturnat peste masa de probe, cu mâinile încătuşate.
— Asta nu o să dea prea bine, zise el.
Pierce privi corpul fostului său prieten, după care i se adresă lui Renner.
— Nu-ţi face griji. Raportul balistic va arăta că Wentz a tras.
— Sper. Ajută-mă să mă ridic. Vreau să merg.
— Nu, omule, eşti rănit.
— Ajută-mă să mă ridic.
Pierce se conformă. În timp ce îl ridica pe Renner, constată că hainele acestuia miroseau a carbon.
— De ce zâmbeşti? întrebă Renner.
— Cred că ţi-am distrus hainele. N-am crezut că o să fii nevoit să stai acolo atât de mult cu furnalul pornit.
— Nu-mi fac griji din pricina asta. Totuşi, Zeller a avut dreptate. Îţi dă dureri de cap.
— Ştiu.
Renner păşi cu greu, se apropie de cadavrul lui Wentz şi-l privi o vreme în tăcere.
— Acum nu mai pare aşa de dur, nu?
— Nu, spuse Pierce.
— Te-ai descurcat bine, Pierce. Foarte bine. Excelentă şmecheria cu luminile.
— Va trebui să-i mulţumesc partenerului meu, Charlie. A fost ideea lui.
— Apropo de parteneri, al meu o să facă pe el când o să afle ce-a pierdut, spuse Renner. De altfel, e valabil şi pentru mine când se va afla că am făcut ce am făcut pe cont propriu.
Se aşeză pe marginea unuia dintre birouri şi privi încruntat cadavrele. Pierce îşi dădu seama că detectivul îşi pusese în pericol cariera.
— Uite ce e, zise el. Nimeni nu putea să prevadă ce se va întâmpla. Sunt gata să te ajut. Trebuie doar să-mi spui ce să fac.
— Mda, mersi. S-ar putea să am nevoie de o slujbă.
— Contează pe mine.
Renner plecă de lângă birou şi se lăsă să cadă pe un scaun. Avea faţa crispată de durere.
— Uite ce e, omule, nu te mai agita şi nu mai vorbi, zise Pierce.
Renner nu îl luă în seamă.
— Mă gândesc la ce spunea Zeller. Despre faptul că atunci când ţi-ai găsit sora nu ai spus nimic. Nu te mai chinui. Oamenii fac propriile alegeri. Ei hotărăsc pe ce drum apucă. Înţelegi?
Uşa compartimentului etanş se deschise cu zgomot, făcându-l pe Pierce să tresară. În laborator intră Gonsalves.
— Sunt pe drum. Toţi. Ambulanţa trebuie să sosească în aproximativ patru minute.
Renner dădu din cap şi-l privi pe Pierce.
— Voi supravieţui, spuse el.
Pierce i se adresă lui Gonsalves:
— L-ai sunat pe Vernon?
— Da, vine.
— Bine. Aşteaptă-i pe toţi sus şi adu-i aici.
După ce plecă paznicul, Pierce se întrebă cum va reacţiona Clyde Vernon după cele întâmplate în laboratorul pe care era însărcinat să-l protejeze. Probabil că va exploda de furie.
Pierce se apropie de cadavrul lui Cody Zeller şi îl privi pe cel pe care îl crezuse prieten, ca acum să-şi dea seama că nu-l cunoscuse deloc. Se întrebă când o luase prietenul lui în direcţia greşită. Oare la Palo Alto, când amândoi îşi hotărâseră viitorul? Sau mai recent? Cody spusese că motivaţia lui erau banii, dar Pierce nu era convins că doar acesta era motivul. Ştia că această întrebare îl va preocupa mult timp de aici înainte.
Pierce se întoarse şi se uită la Renner. Era palid şi părea că se simte mai rău.
— Poate că ar trebui să te întinzi pe podea, îi spuse el. 
Detectivul nu luă în seamă sugestia.
— Mare păcat că au murit toţi, spuse el. S-ar putea să nu o mai găsim niciodată pe Lilly Quinlan. Vreau să zic cadavrul ei.
Pierce se apropie şi se rezemă de un birou.
— Hm, sunt câteva lucruri pe care nu ţi le-am spus.
Renner îl privi lung.
— Mi-am dat seama. Spune!
— Ştiu unde e cadavrul.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama. De când?
— De azi. Nu puteam să-ţi spun înainte de a fi sigur că o să mă ajuţi.
Renner clătină din cap enervat.
— Ar fi cazul să vorbeşti.

Pierce stătea în biroul lui de la etajul trei. Era vineri dimineaţa, ora şase şi jumătate. Anchetatorii de la biroul de medicină legală se aflau încă jos, în laborator. Detectivii aşteptau semnalul care le permitea să coboare şi-şi petreceau timpul interogându-l amănunţit despre cele petrecute în subsolul clădirii. După o oră, Pierce le spusese că are nevoie de o pauză şi se retrăsese din sala de consiliu, în care se desfăşurau interviurile, în biroul său. Nu apucă să fie singur decât cinci minute deoarece apăru Charlie Condon.
— Henry, pot să intru?
— Sigur, şi închide uşa după tine.
Condon intră şi îl privi clătinând din cap.
— Uau!
— Mda. E chiar „Uau”.
— Ştii ceva despre Goddard?
— Nu tocmai. M-au întrebat unde stau el şi Bechy şi le-am spus. Cred că voiau să se ducă acolo şi să-i aresteze.
— Tot n-ai aflat pentru cine lucrau?
— Nu. Cody nu mi-a spus. Poliţia o să afle, fie de la Goddard, fie când vor intra în casa lui Zeller. Trebuie să o luăm de la capăt. Să găsim un nou investitor.
Condon îl privi neîncrezător.
— Glumeşti? După asta? Cine ar…
— Suntem încă în cursă, Charlie. Tot ştiinţa e baza. Patentul. Vor exista investitori care îşi vor da seama de asta. Trebuie să ieşi în lume şi să găseşti o altă „balenă” pentru Proteus.
— E mai uşor de zis decât de făcut.
— Toate lucrurile din lumea asta sunt mai uşor de zis decât de făcut, dovadă ceea ce mi s-a întâmplat astă-noapte. Dar am supravieţuit şi asta mi-a dat curaj şi încredere.
Condon încuviinţă din cap.
— Nimeni n-o să ne mai oprească acum, spuse el.
— Aşa e. Azi o să trecem printr-o probă de foc cu presa. Trebuie să găsim o modalitate să folosim ocazia în favoarea noastră, să atragem investitorii, nu să-i alungăm.
— O să mă ocup eu de asta, dar ştii unde suntem descoperiţi?
— Unde?
— Nicki. Ea era purtătoarea noastră de cuvânt. Avem nevoie de ea. Ea îi cunoştea pe oamenii ăştia, pe reporteri. Cine o să se ocupe de media până când se va ivi alt eveniment important ca să ne lase în pace?
Pierce privi posterul înrămat cu submarinul Proteus străbătând o mare de diferite culori. Marea umană.
— Sun-o şi reangajeaz-o.
Condon făcu o pauză înainte de a vorbi.
— Henry, cum o să se împace chestia asta cu situaţia dintre voi doi. Mă îndoiesc că o să accepte să revină.
Pierce se simţi deodată entuziasmat. O să-i spună că reangajarea avea motive strict profesionale, că între ei doi nu va exista nicio relaţie în afară de cea de serviciu. Apoi îi va demonstra cât de mult se schimbase.
— Dacă vrei, o sun eu. Mă ocup…
Soneria telefonului îl întrerupse şi el răspunse imediat.
— Henry, sunt Jacob. E îngrozitor de devreme la voi. Am crezut că îmi va răspunde mesageria ta vocală.
— Nu, am fost aici toată noaptea. L-ai înregistrat?
— L-am depus acum douăzeci de minute. Proteus e protejat. Tu eşti protejat, Henry.
— Mulţumesc, Jacob.
— Acolo totul e în regulă?
— Totul, cu excepţia faptului că l-am pierdut pe Goddard.
— O, Doamne! Ce s-a întâmplat?
— E o poveste lungă. Când te întorci?
— O să le fac o vizită fratelui meu şi familiei lui în Owings. Am bilete pentru duminică.
— Au cablu în Owings?
— Da, cred că au.
— Fii atent la CNN. Ceva mă face să cred că o să fim în topul ştirilor.
— S-a…
— Jacob, trebuie să închid. Du-te şi vizitează-l pe fratele tău şi dormi un pic.
Pierce îl privi pe Condon.
— Suntem în joc. A înregistrat pachetul.
Faţa lui Condon se îmbujoră.
— Ce?
— L-am trimis aseară. Acum nu ne mai pot atinge, Charlie.
— De ce nu mi-ai spus că-l trimiţi?
Pierce citi pe faţa lui Condon dezamăgirea. Îşi dăduse seama că nu avusese încredere în el.
— Trebuie să fie greu să trăieşti suspectându-i pe toţi. Nu-i uşor să fii atât de singur.
Condon ieşi, spunând că se duce să-şi ia o cafea, şi-l lăsă pe Pierce singur în birou.
Pierce nu se mişcă timp de câteva secunde. Se gândi la Condon şi la vorbele acestuia. Ştia că vorbele asociatului său erau tăioase, dar adevărate. Ştia că era timpul să schimbe acele lucruri.
Era încă devreme, dar Pierce nu voia să aştepte ca ziua să înceapă. Ridică receptorul şi sună la casa de pe Amalfi Drive.


Sfârşit