Chiparosul trist (8)

Agatha Christie

În căsuţa portarului, Mary Gerrard privea neajutorată în jurul ei.
Într-un fel, nu-şi dăduse seama până acum cât de trist era totul.
Revăzu într-o fracţiune de secundă întreaga ei viaţă. Mama făcând rochii pentru păpuşile ei. Tata mereu încruntat şi ţâfnos. Neputând s-o sufere. Da, neputând s-o sufere...
Îi spuse brusc sorei Hopkins:
— Tata n-a spus nimic... nu mi-a transmis nimic înainte de a muri?
Sora Hopkins răspunse veselă, cu căldură:
— Nu, draga mea, nu. Cu o oră înainte de a-şi da sufletul n-a mai fost conştient.
— Mă gândesc că poate ar fi trebuit să vin şi să am grijă de el. În definitiv, era tatăl meu.
Uşor încurcată, sora Hopkins spuse:
— Ascultă, Mary. Nu e vorba dacă era sau nu tatăl tău. Din ce-am văzut eu, în ziua de azi, copiilor nu le prea pasă de părinţii lor, după cum nici multor părinţi nu le pasă de copiii lor. Domnişoara Lambert, de la Şcoala secundară, spune că aşa trebuie să fie. După ea, viaţa de familie nu e deloc potrivită, şi copiii ar trebui să fie crescuţi de stat. Asta ar fi cam ca un imens orfelinat, aşa îl văd eu... Însă, în tot cazul, nu ajută la nimic să te uiţi în urma ta şi să dramatizezi. Sentimentalismul nu e bun. Trebuie să ne continuăm viaţa... asta-i datoria noastră... ceea ce, uneori, nu-i prea uşor!
Mary rosti încetişor:
— Cred ca aveţi dreptate. Dar mă gândesc că poate a fost vina mea că nu ne-am înţeles mai bine.
— Prostii!
Cuvântul explodă ca o bombă, reducând-o pe Mary la tăcere. Sora Hopkins se întoarse la probleme mai practice.
— Ce-ai de gând să faci cu mobila? O depozitezi, sau o vinzi?
— Nu ştiu. Dumneavoastră ce ziceţi?
Aruncând o privire expertă înjur, sora Hopkins spuse:
— Unele piese sunt foarte bune şi solide. Ai putea să le depozitezi şi să-ţi mobilezi, într-o bună zi, un mic apartament în Londra. Scapă de ciurucuri. Scaunele sunt bune... Ia fel şi masa. Şi biroul ăsta e drăguţ... este el demodat, dar este din mahon solid, şi se spune că stilul victorian va reveni într-o zi. Eu aş scăpa de şifonierul ăsta mare. E prea mare ca să se potrivească undeva, îţi ocupă o jumătate de dormi tor. Întocmiră împreună o listă cu ce urma să fie păstrat şi ce vândut.
Mary spuse:
— Avocatul a fost foarte amabil... mă refer la domnul Seddon. Mi-a dat în avans nişte bani, aşa că am avut cu ce să-mi plătesc taxele de şcolarizare şi alte cheltuieli. Mi-a spus că va mai dura o lună, sau o lună şi ceva, până când banii mi se vor transfera în întregime.
Sora Hopkins întrebă:
— Cum ţi se pare noua ta muncă?
— Cred că o să-mi placă foarte mult. La început, pare destul de obositoare. Ajung acasă moartă de oboseală.
Zâmbind, sora Hopkins spuse:
— Când eram practicantă la „St. Luke”, credeam că am să mor. Credeam că n-am să pot suporta cei trei ani. Dar am putut.
Aleseră între timp lucrurile bătrânului. Acum ajunseseră la o cutie de tablă plină cu acte.
— Cred că trebuie să ne uităm şi prin astea.
Se aşezară de-o parte şi de alta a mesei.
Luând o mână de hârtii, sora Hopkins spuse:
— Fantastic ce nimicuri pot păstra oamenii! Tăieturi din ziare! Scrisori vechi. Tot felul de chestii!
Mary desfăcu un act şi spuse:
— Uite certificatul de căsătorie al părinţilor mei. E încheiat la St. Albans, în 1919. Dar, soră...
Glasul lui Mary sunase strident. Cealaltă îşi ridică repede privirea. Văzu consternarea din ochii fetei.
— Ce s-a întâmplat?
Cu o voce tremurândă, Mary spuse:
— Nu înţelegeţi? Suntem în 1939. Eu am douăzeci şi unu de ani. În 1919 aveam un an. Asta înseamnă... asta înseamnă că... mama şi tata s-au căsătorit... pe urmă.
Sora Hopkins se încruntă. Spuse apăsat:
— Ei, în definitiv ce-i cu asta? Nu te mai necăji acum din cauza asta!
— Dar, soră, nu pot să mă reţin.
Sora Hopkins rosti autoritară:
— Sunt multe perechi care nu se duc la biserică decât puţin mai târziu decât ar trebui. Dar, atât timp cât o fac până la urmă, nu mai e nimic ciudat. Asta e părerea mea!
— Credeţi că... din cauza asta... tata nu m-a iubit niciodată? Din cauză că, poate, mama l-a silit să se însoare cu ea?
Sora Hopkins ezită, îşi muşcă buza, apoi spuse:
— Îmi închipui că n-a fost chiar aşa. Se opri. Ei bine,
dacă ai de gând să te amăraşti din cauza asta, mai bine să ştii adevărul: tu nici nu eşti fata lui Gerrard.
Mary spuse:
— Deci, de asta!
— S-ar putea.
Cu obrajii în flăcări, Mary spuse:
— Cred că-i urât din partea mea, dar îmi pare bine! Mereu m-am simţit prost din cauză că nu ţineam la tatăl meu, dar, dacă nu era tatăl meu, ei bine, totul e în regulă! De unde ştiţi lucrul ăsta?
— Înainte de a muri, Gerrard a vorbit o mulţime pe tema asta. Am încercat repede să i-o retez, dar nu m-a luat în seamă. Normal, nu ţi-aş fi spus nimic, dacă nu s-ar fi întâmplat povestea cu certificatul.
— Mă întreb cine e tatăl meu...
Sora Hopkins ezită. Deschise gura, apoi o închise la loc. Părea să se hotărască greu asupra unei probleme.
Atunci o umbră întunecă încăperea şi ambele femei se uitară la fereastră şi o văzură pe Elinor Carlisle în cadrul ei.
— Bună dimineaţa, spuse Elinor.
Sora Hopkins răspunse prima:
— Bună dimineaţa, domnişoară Carlisle. Frumoasă zi, nu-i aşa?
— Oh... bună dimineaţa, domnişoară Elinor, spuse şi Mary.
— Am preparat câteva sandviciuri. Nu vreţi să veniţi să gustaţi? Tocmai e ora prânzului şi e atât de obositor să trebuiască să te duci acasă la masă. Am făcut destule să ne ajungă la toate trei.
Plăcut surprinsă, sora Hopkins spuse:
— Ce drăguţă sunteţi, domnişoară Carlisle! Într-adevăr, e o pacoste să trebuiască să ne întrerupem munca şi să facem atâta drum, înapoi, în sat. Speram să putem termina în dimineaţa asta. Am trecut pe la pacienţii mei mai devreme. Dar când întorci totul pe dos, îţi ia mai mult decât crezi.
Mary spuse recunoscătoare:
— Mulţumesc, domnişoară Elinor, e foarte drăguţ din partea dumneavoastră.
Toate trei o luară pe drumul spre casă. Elinor lăsase uşa din faţă deschisă. Intrară în răcoarea holului. Mary se înfiora uşor. Elinor se uită iute la ea.
— Ce e?
— Oh, nimic... doar un fior. Am venit de la soare...
Elinor rosti cu glas coborât:
— Ciudat. Şi eu am simţit aşa în dimineaţa asta.
Sora Hopkins râse şi zise veselă, cu glas tare:
— Ei, hai, doar n-o să pretindeţi că există stafii în casă. Eu n-am simţit nimic!
Elinor zâmbi. O luă spre camera de zi, în dreapta uşii principale. Obloanele erau ridicate şi ferestrele deschise, încăperea avea un aer vesel.
Elinor traversă holul şi aduse din cămara un platou mare cu sandviciuri. I-l întinse lui Mary, spunând:
— Vrei?
Mary luă unul. Elinor urmări cum dinţii albi ai fetei se înfipseră în sandvici.
Îşi ţinu o clipă respiraţia, apoi scoase un oftat uşor.
Distrată, rămase cu tava în dreptul taliei, apoi, la vederea buzelor întredeschise ale sorei Hopkins şi a expresiei sale flămânde, se înroşi şi întinse platoul. Luă şi ea un sandvici şi se scuză:
— Aveam de gând să fac şi cafea, dar am uitat să cumpăr, însă, dacă vrea cineva, pe masă e nişte bere.
Sora Hopkins rosti cu tristeţe:
— Măcar să mă fi gândit să aduc nişte ceai.
Elinor spuse absentă.
— Mai e puţin ceai în cutia din cămară.
Faţa sorei Hopkins se lumină.
— Atunci, am să pun ceainicul. Lapte nu e, nu?
— Ba da, am cumpărat o sticlă.
— E perfect, se bucură sora Hopkins şi ieşi în grabă.
Elinor şi Mary rămaseră singure.
În aer se simţea o încordare ciudată. Elinor, cu un efort evident, încercă să înfiripe o conversaţie. Avea buzele uscate, îşi trecu vârful limbii peste ele.
— Îţi... place munca de la Londra?
— Da, mulţumesc. Vă... vă sunt foarte recunoscătoare...
Un sunet strident izbucni din pieptul lui Elinor. Un atât de discordant, de nepotrivit ei, încât Mary se uită Iurprinsă la ea.
Elinor spuse:
— N-ai de ce să fii atât de recunoscătoare!
Destul de încurcată, Mary spuse:
— N-am vrut să spun... adică...
Se opri.
Elinor o privea fix... O privire atât de cercetătoare, atât e, da, stranie, încât Mary se pierdu.
— S-a... s-a întâmplat ceva? întrebă ea.
Elinor se ridică repede. Cu spatele, zise:
— Ce-ar putea să se întâmple?
Mary îngână:
— Arătaţi... vă uitaţi…
Râzând slab, Elinor o linişti:
— Mă uitam fix? îmi pare rău. O fac uneori... când mă gândesc la altceva.
Sora Hopkins apăru în uşă şi rosti veselă: „Am pus ceainicul la fiert” şi dispăru iar.
Elinor fu scuturată de un brusc hohot de râs.
— Polly pune ceainicul, Polly pune ceainicul, Polly pune ceainicul... vom bea cu toţii ceai! Îţi aminteşti cum ne jucam aşa, când eram copii, Mary?
— Da, foarte bine.
— Când eram copii... Ce păcat, Mary, nu-i aşa, că nu te ai poţi întoarce niciodată în timp.
— Aţi vrea să vă întoarceţi?
Elinor spuse cu forţă:
— Da... da...
Între ele se lăsă din nou tăcerea. Apoi, cu chipul îmbujorat, Mary îşi adună forţele:
— Domnişoară Elinor, nu trebuie să credeţi...
Se opri,  alarmată de încremenirea bruscă a trăsăturilor fine ale lui Elinor, de bărbia ei ridicată.
— Ce nu trebuie să cred? întrebă Elinor cu un glas dur ca oţelul.
Mary îngână:
— Am... am uitat ce vroiam să spun.
Trupul lui Elinor se destinse... ca după un pericol depăşit.
Sora Hopkins intră cu o tavă. Pe ea se aflau un ceainic cafeniu, lapte şi trei ceşti de ceai.
— Iată şi ceaiul!
Puse tava în faţa lui Elinor. Aceasta clătină din cap.
— Nu vreau.
Împinse tava spre Mary. Mary turnă în două ceşti. Sora Hopkins oftă de plăcere.
— E bun şi tare.
Elinor se ridică şi se duse la fereastră. Sora Hopkins rosti îmbietoare:
— Sunteţi sigură că nu vreţi o ceaşcă, domnişoară Carlisle? Vă face bine.
Elinor îngână:
— Nu, mulţumesc.
Sora Hopkins îşi bău ceaiul, puse ceaşca pe farfurioară şi murmură:
— Mă duc doar să sting focul. Dacă va fi nevoie să umplem ceainicul, îl aprind din nou.
Ieşi în grabă.
Elinor se răsuci cu faţa spre încăpere.
Cu glasul încărcat de un apel disperat, spuse:
— Mary...
Mary Gerrard răspunse repede.
— Da?
Încet, pe faţa lui Elinor, lumina se stinse. Buzele se închiseră. Apelul disperat muri şi rămase doar o mască... o mască de gheaţă.
— Nimic.
În cameră se lăsă o tăcere grea.
Mary gândi:
„Ce ciudat e totul azi. E ca şi cum... ca şi cum am aştepta ceva”.
În cele din urmă, Elinor făcu o mişcare.
Veni de la fereastră şi ridică tava de ceai, punând-o peste tava goală de sandviciuri.
Mary sări:
— Oh, domnişoară Elinor, lăsaţi-mă pe mine.
Elinor spuse tăios:
— Nu, tu rămâi aici. Am să le duc eu.
Ieşi cu tăvile din cameră. Se uită o dată înapoi, peste jumăr, la Mary Gerrard, care stătea lângă fereastră, tânără, vie şi frumoasă...


Sora Hopkins era în cămară, îşi ştergea faţa cu batista, îşi ridică repede privirea la intrarea lui Elinor.
— Doamne, ce cald e aici!
Elinor răspunse mecanic:
— Da, cămara e cu faţa la sud.
Sora Hopkins îi luă tăvile din mână.
— Le spăl eu, domnişoară Caflisle. Nu arătaţi prea bine.
— Oh, mă simt perfect.
Luă o cârpă de vase.
— Eu am sa le şterg.
Sora Hopkins îşi suflecă mânecile. Turnă apă fierbinte din ceainic în lighean.
Uitându-se la încheietura mâinii ei, Elinor spuse agale.
— Te-ai înţepat.
— În spalierul de trandafiri de lângă căsuţă... un spin. Îl scot îndată.
Spalierul de trandafiri de lângă căsuţă... Amintirile o năpădiră în valuri pe Elinor. Ea şi Roddy luptându-se... „Războiul celor două Roze”. Ea şi Roddy luptându-se... şi împăcându-se. Încântătoare, vesele, fericite zile! O undă de revoltă trecu peste ea. Unde ajunsese acum? Într-un abis negru de ură... răutate... Se clătină uşor. Gândi: „Am fost nebună... complet nebună”.
Sora Hopkins se uita curioasă la ea.
„Părea de-a dreptul ciudată...” scria sora Hopkins în scrisoarea ei de mai târziu. „Vorbea ca şi cum nu-şi dădea seama ce spune, cu ochii atât de strălucitori şi stranii”.
Ceştile şi farfurioarele zornăiau în lighean. Elinor luă un borcănel gol de pastă de peşte şi-l băgă în lighean. Spuse minunându-se de cât de sigur îi era glasul:
— Am sortat nişte haine sus, la etaj. Lucrurile mătuşii Laura. M-am gândit, soră, că poate îmi dai un sfat cui să le dau în sat, cui i-ar fi de folos.
Sora Hopkins spuse repede:
— Doamnei Parkinson, şi bătrânei Nellie, şi sărmanei fiinţe care nu prea e în minţile ei, cea de la căsuţa cu iederă.
Pentru ele ar fi un dar ceresc.
Ea şi Elinor făcură ordine în cămară. Apoi urcară împreună la etaj.
În camera doamnei Welman, hainele erau stivuite în grămezi ordonate: lenjerie, rochii şi câteva articole de îmbrăcăminte fină – rochii de catifea pentru ceaiuri, un mantou de atlas. Elinor spuse că mantoul avea de gând să i-l dea doamnei Bishop. Sora Hopkins o aprobă.
Observa că blănurile doamnei Welman erau întinse pe scrin. Gândi: „Are de gând să le ajusteze pentru ea”.
Se uită lung la scrin, întrebându-se dacă Elinor găsise fotografia semnată „Lewis”, şi dacă da, ce făcuse cu ea.
 „Ciudat cum s-au întâlnit pe drum scrisoarea mea şi cea a lui O’Brien”, îşi zise ea. „Nici n-am visat că s-ar putea întâmpla aşa ceva. Să-mi scrie despre fotografie exact în ziua în care i-am scris eu despre doamna Slattery!”
O ajuta pe Elinor sa aleagă hainele şi se oferi să ie lege în boccele mici, care să fie trimise anumitor familii, ea însăşi ocupându-se de distribuirea lor.
Spuse:
— În timp ce eu mă ocup de treaba asta, Mary o să termine ce are de făcut în căsuţă. I-a mai rămas doar o cutie cu hârtii peste care să se uite. Apropo, unde-i fata? S-a dus la căsuţă?
Elinor spuse:
— Am lasat-o în camera de zi...
Sora Hopkins se uită la ceas:
— N-o fi rămas acolo atâta timp. E aproape o oră de când suntem aici!
Coborî grăbită. Elinor o urmă. Intrară în camera de zi. Sora Hopkins exclamă:
— Vai, nu m-aş fi gândit, a adormit!
Mary Gerrard era aşezată într-un fotoliu mare de lângă fereastră, uşor ghemuită. Un sunet ciudat venea dinspre ea: o respiraţie grea, ca un sforăit.
Sora Hopkins traversă camera şi scutură fata.
— Trezeşte-te, draga mea...
Se opri brusc. Se aplecă şi-i ridică o pleoapă. Apoi începu să scuture cu putere fata.
Se întoarse spre Elinor. În glasul său era ceva ameninţător când rosti:
— Ce e asta?
Elinor spuse:
— Nu ştiu la ce te referi. Îi e rău?
Sora Hopkins ordonă:
— Unde e telefonul? Prindeţi-l cât mai repede pe doctorul Lord.
— Ce s-a întâmplat?
— Ce s-a întâmplat? Fetei îi e rău. Moare.
Elinor făcu un pas înapoi.
— Moare?
Sora Hopkins spuse:
— A fost otrăvită...

Ochii ei, încărcaţi de suspiciuni, se opriră asupra lui Elinor.


va urma