Chiparosul trist (6)

Agatha Christie


În cele din urmă, Elinor plecă în căutarea lui Roddy. Îl găsi în camera de zi. Stătea şi privea pe fereastră. La intrarea ei, se întoarse rapid.
Elinor spuse:
— Am rezolvat-o! Cinci sute pentru doamna Bishop... e aici de mulţi ani. O sută pentru bucătăreasă şi câte cincizeci pentru Milly şi Olive. La restul câte cinci lire. Douăzeci şi cinci pentru Stephens, grădinarul şef; şi ar mai fi bătrânul Gerrard, bineînţeles. N-am făcut încă nimic pentru el. E ruşinos. Mă întreb dacă n-ar trebui pensionat?
Se opri, apoi continuă aproape cu repeziciune:
— Am prevăzut două mii pentru Maryv Gerrard. Nu crezi că asta ar fi dorit mătuşa Laura? Mi se pare o sumă corectă.
Roddy rosti fără s-o privească:
— Da, foarte corectă, întotdeauna ai judecat bine, Elinor.
Se întoarse din nou spre fereastră.
Elinor îşi ţinu o clipă respiraţia, apoi începu să vorbească repezit, cu o grabă nervoasă, rostogolind cuvintele incoerent:
— Mai e ceva… Vreau să... aşa e drept... vreau să spun, tu trebuie să ai partea ta, Roddy.
Cum el se răsuci cu chipul aprins de mânie, Elinor continuă şi mai repede:
— Nu, ascultă, Roddy. E o problemă de dreptate pur şi simplu! Banii au fost ai unchiului... care i-a lăsat soţiei sale... e normal că el şi-a dorit întotdeauna să-ţi parvină ţie. Şi mătuşa Laura avea intenţia asta. Ştiu că şi ea gândea la fel, am dedus-o din lucrurile pe care le spunea. Dacă mie mi-au rămas banii ei, tu ai putea lua banii care au fost ai lui... aşa e cinstit. Eu... eu nu pot să trăiesc cu ideea că te-am furat... doar pentru că mătuşei Laura i-a fost frică să lase un testament. Trebuie... trebuie să înţelegi logica lucrurilor!
Faţa prelungă a lui Roderick deveni lividă. Spuse:
— Doamne, Elinor, chiar vrei să mă simt un ticălos? Ai crezut, crezi, chiar şi pentru o clipă, că eu aş putea... aş putea primi banii ăştia de la tine?
— Nu ţi-i dau eu. Aşa e drept... ţi se cuvin.
Roddy strigă:
— Nu vreau banii tăi!
— Nu-s ai mei!
— Sunt ai tăi după lege... şi asta e tot ce contează! Pentru Dumnezeu, tratează lucrurile strict legal!
— N-am să iau nici un penny de la tine. Nu mai face pe lady mărinimoasa cu mine!
Elinor strigă:
— Roddy!
Roddy îşi trecu mâna peste faţă.
— Oh, draga mea, îmi pare rău. Nu ştiu ce vorbesc. Mă simt atât de derutat... atât de pierdut...
Elinor spuse blând:
— Roddy, bietul de tine...
El se întoarse din nou la fereastră şi se juca cu ciucurii storului. Rosti pe un ton nou, detaşat:
— Ştii ce... planuri are Mary Gerrard?
— După spusele ei, are de gând să se califice ca maseuză.
— Înţeleg.
Se lăsă tăcerea. Elinor îşi reveni şi îşi semeţi capul. Când vorbi, glasul său sună foarte autoritar.
— Roddy, vreau să mă asculţi cu atenţie!
Roddy se întoarse uşor surprins.
— Desigur, Elinor.
— Vreau să-mi urmezi sfatul.
— Şi care e sfatul tău?
Elinor rosti calmă:
— Tu nu eşti permanent ocupat. Îţi poţi lua din când în când vacanţă, nu-i aşa?
— Da.
— Atunci... fa-o! Pleacă undeva peste hotare, pentru... trei luni, să zicem. Pleacă singur. Fa-ţi prieteni noi, vizitează locuri noi. Să vorbim foarte deschis, în momentul de faţă, crezi că eşti îndrăgostit de Mary Gerrard. Poate chiar eşti. Însă nu e momentul să te apropii de ea... o ştii foarte bine. Logodna noastră e definitiv desfăcută. Deci, du-te în străinătate ca un bărbat liber, şi, la capătul celor trei luni, tot ca bărbat liber, ia o hotărâre. Atunci vei şti dacă... o iubeşti cu adevărat pe Mary, sau dacă a fost o pasiune trecătoare. Iar dacă vei fi sigur ca, într-adevăr, o iubeşti... ei bine, întoarce-te la ea şi spune-i-o, şi poate atunci te va asculta.
Roddy veni spre ea. îi luă mâinile în ale lui.
— Eşti minunată, Elinor! Eşti atât de lucidă! Atât de obiectivă!  În tine nu-i nici urmă de ranchiună sau meschinărie. Te admir mai mult decât pot spune. Voi face exact ce-mi propui. Voi pleca, rupându-mă de tot... şi voi afla daca sentimentul meu e autentic sau doar m-am făcut prosteşte de râs. Elinor, draga mea, nici nu ştii cât ţin la tine! Îmi dau perfect seama ca, întotdeauna, ai fost de mii de ori mai bună ca mine. Draga mea, fii binecuvântată pentru bunătatea ta.
Repede, impulsiv, o sărută pe obraz şi ieşi din cameră.
Era poate mai bine că nu întoarse capul să-i vadă faţa.


Câteva zile mai târziu, Mary îi împărtăşi sorei Hopkins noile ei planuri.
Femeia aceea practică o felicită din toată inima.
— Asta-i un mare noroc pentru tine, Mary, spuse ea. Bătrâna putea să aibă intenţii bune faţă de tine, dar, atât timp cât nu vezi scris negru pe alb cum stă treaba, intenţiile nu-ţi ajută la nimic. Ai fi putut foarte uşor să nu te alegi cu nimic.
— Domnişoara Elinor mi-a spus că, în noaptea în care a murit, doamna Welman i-a cerut sa facă ceva pentru mine.
Sora Hopkins pufni.
— S-ar putea, însă multe lucruri se fac uitate după aceea. Mai ales între rude. Am văzut ceva la viaţa mea, aşa că ştiu ce spun. Oamenii pe patul morţii îşi lasă fiul iubit sau fiica iubită să le îndeplinească dorinţele. În nouă cazuri din zece, fiul iubit şi fiica iubită găsesc un foarte bun motiv să nu facă nimic de genul ăsta. Aşa e natura umană şi nimănui nu-i place sa împartă banii cu altcineva, afară doar dacă e stipulat legal. Mary, fata mea, îţi spun ca ai fost norocoasă.. Domnişoara Carlisle e mai cinstită decât majoritatea oamenilor.
Mary spuse încetişor:
— Şi totuşi... într-un fel... simţeam că nu mă place.
— Şi are şi motiv, aş spune. Ei, hai, nu te mai uita atât de nevinovat, Mary! De câtva timp, domnul Roderick te soarbe din ochi.
Mary se făcu roşie ca focul.
Sora Hopkins continuă:
— După părerea mea, s-a aprins rău de tot. Şi-a pierdut dintr-o dată capul după tine. Dar tu, fata mea? Simţi ceva pentru el?
Ezitând, Mary spuse:
— N...nu ştiu. Nu cred. Însă e foarte drăguţ, recunosc.
— Hm! Eu nu mi l-aş alege ca ideal. E unul din bărbaţii pisălogi şi mereu un ghem de nervi. Mai face şi tărăboi,  când e vorba de mâncarea lui. Majoritatea bărbaţilor sunt aşa. Nu te grăbi, draga mea. Cu fizicul tău, îţi poţi permite să alegi. Zilele trecute, sora O’Brien mi-a spus că ar fi nimerit să intri în cinematografie. Mereu am auzit că se caută blondele.
Cu fruntea uşor încreţită, Mary spuse:
— Soră, ce credeţi că ar trebui să fac cu tata? El susţine că s-ar cuveni să-i dau o parte din bani.
— Să nu faci una ca asta! Doamna Welman n-a avut niciodată de gând să-i dea banii ăştia lui. După părerea mea, şi-ar fi pierdut slujba demult, dacă n-ai fi fost tu. N-am văzut niciodată un om mai leneş!
— E ciudat că, având atâţia bani, nu şi-a făcut un testament în care să specifice cum să fie împărţiţi după moartea ei.
Sora Hopkins scutură din cap.
— Ai să fii surprinsă, dar aşa sunt oamenii. Mereu amână.
— Mi se pare o prostie.
Zâmbind uşor, sora Hopkins întrebă:
— Tu ai să-ţi faci testamentul, Mary?
— Oh, nu.
— Şi totuşi ai peste douăzeci şi unu de ani.
— Dar... eu... eu n-am nimic de lăsat... cel puţin acum.
Sora Hopkins rosti apăsat:
— Ba ai! Şi încă o sumă frumuşică!
— Da, dar nu-i nici o grabă...
— Te-am prins! spuse sora Hopkins sec. Eşti la fel ca ceilalţi. Dacă eşti foarte tânără, nu înseamnă că nu poţi, în orice clipă, să fii călcată de maşină pe stradă sau să ai vreun accident.
Mary râse:
— Nici măcar nu ştiu cum se face un testament.
— Destul de simplu. Poţi să obţii un formular de la poştă. Să mergem chiar acum să luăm unul.
În căsuţa sorei Hopkins, cu formularul în faţă, se trecu la discutarea problemei. Sora Hopkins se amuza copios. După cum spunea ea, testamentul e cel mai bun lucru la un deces.
Mary întrebă:
— Dacă nu-mi fac testamentul, cui i-ar reveni banii?
— Tatălui tău, cred.
— N-o să pună mâna pe ei, zise Mary tăios. Mai de grabă îi las mătuşii din Noua Zeelandă.
Veselă, sora Hopkins spuse:
— Oricum, nu i-ar prea fi de folos tatălui tău... aş spune că nu mai are prea mult de trăit.
Atât de des auzise Mary fraza aceasta, rostită de sora Hopkins, încât nu se mai simţea impresionată.
— Nu mai ţin minte adresa mătuşii. N-am mai auzit de mulţi ani, de ea.
— Nu cred că asta contează. Îi ştii numele de botez?
— Mary. Mary Riley.
— E perfect. Scrie că laşi totul lui Mary Riley, sora Elizei Gerrard din Hunterbury, Maidensford.
Aplecată deasupra formularului, Mary începu să scrie. Ajunsă la capăt, se înfioră brusc. O umbră se interpuse între ea şi soare. Ridicând privirea, o văzu pe Elinor Carlisle uitându-se pe fereastră în încăpere. Elinor spuse:
— Ce faci atât de preocupată?
— Îşi face testamentul, asta face, spuse râzând sora
Hopkins.
— Îşi face testamentul? Elinor începu să râdă brusc... 
Un râs ciudat... aproape isteric. Spuse:
— Aşadar, îţi faci testamentul, Mary. E ciudat. E foarte ciudat...
Încă râzând, se întoarse şi plecă grăbită în lungul străzii.
Sora Hopkins se uita lung în urma ei.
— Ce-o fi cu ea? Ce i-a venit?


Elinor nu făcu mai mult de câţiva paşi – încă râdea, când simţi cum din spate o mână îi prinde braţul. Se opri brusc şi se întoarse.
Doctorul o privea drept, cu fruntea încruntată.
— De ce râdeai?
— De fapt... nu ştiu.
— Asta-i un răspuns destul de prostesc, spuse Peter Lord.
Elinor roşi.
— Cred că trebuie să fie ceva nervos... sau aşa ceva. M-am uitat pe fereastra sorei Hopkins şi... şi am văzut-o pe Mary Gerrard scriindu-şi testamentul. Asta m-a făcut să râd; nu ştiu de ce!
Lord spuse abrupt:
— Nu?
— A fost o prostie din partea mea... Îţi spun... Sunt nervoasă.
— Îţi voi prescrie un tonic.
Elinor rosti muşcător:
— Ce util!
— Total inutil, sunt de acord, zâmbi dezarmat Lord. Dar e singurul lucru pe care-l poţi face, când oamenii nu vor să-ţi spună ce se întâmplă cu ei!
— Cu mine nu se întâmplă nimic.
— Se întâmplă o grămadă de lucruri cu dumneata.
— Cred că e din cauza tensiunii din ultimul timp...
— Nu mă îndoiesc că ţi-a pus nervii la încercare. Dar nu despre asta vorbeam. Se opri. Stai... rămâi mai mult pe aici?
— Plec mâine.
— Nu o să... locuieşti aici?
Elinor clătina din cap.
— Nu, niciodată. Cred că… cred că... am să vând casa dacă am să primesc o ofertă bună.
Doctorul Lord rosti plat:
— Înţeleg...
— Acum trebuie să plec.
Întinse mâna cu fermitate. Peter Lord i-o luă şi o reţinu. Spuse foarte repede:
— Domnişoară Carlisle, vrei să fii bună să-mi spui ce aveai în minte, puţin mai înainte, când râdeai?
Ea îşi smulse iute mâna.
— Ce-aş fi putut să am în minte?
— Asta aş vrea să ştiu şi eu.
Elinor rosti nervoasă:
— Mi s-a părut ciudat, asta-i tot!
— Că Mary Gerrard îşi făcea testamentul? De ce? Să-ţi faci testamentul e un lucru cât se poate de firesc şi rezonabil. Evită o mulţime de necazuri. Uneori, fireşte, provoacă necazuri!
— Bineînţeles... toţi ar trebui să-şi facă testamentul. N-am vrut să afirm contrariul.
— Doamna Welman trebuia să şi-l facă şi ea.
Elinor rosti cu însufleţire:
— Da, într-adevăr.
Chipul i se îmbujoră.
Pe neaşteptate, doctorul spuse:
— Dar dumneata?
— Eu?
— Da. Chiar adineauri ai spus că toţi ar trebui să-şi facă testamentul! Dumneata ţi l-ai făcut?
Elinor îl privi lung câteva clipe, apoi izbucni în râs.
— Extraordinar! Nu, nu mi l-am făcut. Nu m-am gândit la asta! Sunt exact la fel ca mătuşa Laura. Uite, chiar acum mă duc acasă şi-i scriu domnului Seddon despre asta.
Peter Lord spuse:
— O treabă foarte înţeleaptă.


În bibliotecă, Elinor tocmai terminase o scrisoare:

Dragă domnule Seddon,
Vrei să întocmeşti un testament în numele meu şi să mi-l trimiţi la semnat? Unul foarte simplu. Vreau să las absolut tot ce-mi aparţine lui Roderick Welman.
A dumitale sinceră, 
Elinor Carlisle

Se uită la ceas. Peste câteva minute se ridica poşta.
Deschise sertarul biroului, apoi îşi aminti că ultimul timbru îl folosise în dimineaţa aceea. Totuşi, era sigură că trebuie să mai fie câteva în dormitorul ei.
Urcă la etaj. Când se întoarse în bibliotecă, îl găsi pe Roddy stând lângă fereastră.
El spuse:
— Aşadar, mâine plecăm. Bunul, bătrânul Hunterbury!
Am trăit vremuri grozave aici.
— Ai ceva împotrivă să-l vând?
— Oh, nu, nu! Îmi dau foarte bine seama că e cel mai bun lucru pe care l-ai putea face.
Se lăsă tăcerea. Elinor luă scrisoarea, îşi aruncă ochii peste ea, apoi o băgă în plic şi lipi timbrul.



va urma