Condamnaţi la tăcere (5)

Dumitru Prichici

După o trecere în revistă a întregii săli şi după prezentarea celor care erau de serviciu, ca noul lor coleg, am fost întrebat ce părere am, dacă îmi place să lucrez aici. Am spus desigur da, mai ales că aflasem că pe majoritatea dintre cei care lucrau aici îi cunoşteam de la Electromagnetica.

Faptul că şeful actual mă cunoştea, o parte dintre colegi mă cunoşteau, iar tehnica pe care o construisem cu ani în urmă o cunoşteam, nu a fost nevoie decât de două zile de acomodare pentru a fi lăsat să răspund de tot acest sistem diabolic, conceput şi realizat dintr-un motiv foarte important din punct de vedere strategic, al siguranţei naţionale a României, din păcate deturnat în interesul conducerii PCR-ului.

Dacă acest sistem de supraveghere electronică a întregului teritoriu ar fi fost pus, aşa cum se declara, numai în slujba României, societatea românească ar fi prosperat, ar fi trăit liniştită, fericită, fără grija zilei de mâine, fără teama unor acţiuni teroriste de distrugere a unor obiective industriale sau instituţii militare sau civile.

Teamă de nou nu am avut niciodată, dar acum a existat doar o emoţie în faţa noului, mai ales în prima noapte albă pe care am avut-o, fiind cum am spus inclus în programul normal de ture, fară duminici, fară Paşte, Crăciun sau anul nou liber, după doar două zile de acomodare.

Atunci am intrat în mod indirect în contact cu obiectivele numerotate, fară să ştiu cum se numeau cei ascultaţi, care nu aveam cum să ştiu nici cine sunt, nici cu ce se ocupau, fiind interzisă prin ordin intrarea pe posturi, a noastră a celor care deserveam din punct de vedere tehnic sistemul.

Ofiţerul care hicra în informativ şi avea răspunderea păstrării secretului obiectivului, a laturii intime şi a intereselor sale personale şi de familie avea cunoştinţă de toate acestea pentru că doar el avea dreptul să asculte ce se înregistra pe postul respectiv.

De fapt noi tehnicienii, aveam notat obiectivul cu un număr, iar operatorul de pe centrală folosea un nume legendar pentru fiecare obiectiv, pentru a nu deconspira numele real în discuţiile sau înscrisurile cerute de cabinetul 1 sau 2 din CC al PCR. Notele informative şi artele de constatare erau folosite pentru întocmirea unor dosare de urmărire, în justiţie şi pedepsirea nesupuşilor PCR-ului, dar păstrate în ograda securităţii, pentru a nu fi acuzat PCR-ul.

Şi eu, spre exemplu, am fost şi sunt şi în prezent „obiectivul Petre pentru interceptarea telefoanelor, corespondenţei şi filajului prin toate mijloacele tehnice operative", pentru faptul că în oct. 1989, am declarat în şedinţa PCR de cartier, unde eram obligat să activez ca pensionar din 1987, că mă abţin în privinţa realegerii lui N.Ceauşescu la al XIV-lea Congres. -


Atunci, în mod conştient, am fost inclus în baza de date a PCRului, am devenit obiectiv al DSS-ului, al foştilor mei colegi şi al SRI-ului de după 1989, cu numele conspirativ PETRE, după cum veţi afla din PARTEA a Il-a a destăinuirilor mele.

Acest nume poate fi întâlnit în toate notele informative ale ofiţerilor, din cele trei unităţi ale Serviciului Român de Informaţii, respectiv, UM 0198,0221 şi 0223, care m-au avut ca obiectiv, depuse la dosarul meu penal, la ordinul generalului Vasile Lupu, adjunct al lui Virgil Măgureanu, şi culmea, şi al procurorului general al României, Nicolae Cochinescu, pentru motive politice în fond, nu pentru pericolul care il prezentam eu pentru siguranţa Naţională a României.

Răspunderea pentru toate necazurile ce se abăteau asupra unei persoane care era urmărită pentru acţiunile sale politice şi nu de altă natură, doar a celor care afectau interesele familiei conducătoare, a lui Dej sau a lui Ceauşescu sau ale altor conducători comunişti, nu poate fi pusă de cât pe seama celor care au decis politic urmărirea, şicanarea şi pedepsirea acelei persoane.

Ei, cei de la cabinetele „unu" şi „doi" al PCR, ordonau cine şi cât timp să fie supravegheat,, să fie lăsat sau luat în lucru de anchetatorii care nu erau ai securităţii, ci infiltraţi ai Partidului Comunist Român în corpul tehnic-operativ.

Când românii vor înţelege acest sistem de acoperire, de mascare a acţiunilor de supraveghere şi represalii, asupra adversarilor lor politici, unitatea naţională se va reface în mod sigur, sau când specialiştii din fostele şi actualele servicii de informaţii, uniţi pentru acelaşi ideal şi sub acelaşi' nume, vor fi lăsaţi de politicieni să-şi facă datoria de onoare, de a scoate la lumină faptele şi mai ales făptuitorii, nevrednici de a se numi români.

Dar să lăsam scuzele sau acuzele la adresa unora şi să>l trec la povestea vieţii mele de „securist", după cum unii ne incriminează laolaltă, fară pic de discernământ, fără a fi conştienţi că o ţară fară profesionişti în domeniul informativ operativ este vulnerabilă în faţa oricărui pericol venit fie el în domeniul politic, economic, social, militar sau de orice natură.

Ştim cu toţii că tehnicii-operativi profesionişti care ne-am iubit şi ne iubim ţara, că noi şi munca noastră, a celor din temuta instituţie, eram suspectaţi de activul de partid, de „conducătorii iubiţi", de lipsă de loialitate, ajungându-se la pedepsirea unora dintre comandanţi, aşa cum veţi vedea din derularea evenimentelor trăite de mine şi de comandanţii noştri profesionali, nu politici.

Momentul unei schimbări în viaţa mea şi în munca tehnic-operativă s-a produs nu după doar câteva ore ca în prima zi de muncă în securitate, ci după aproape trei ani, dar tot cu ajutorul celui care îmi era şef profesional, acum cpt. Geartu.

Acest om a avut totdeauna o influenţă fastă asupra mea, de când l-am cunoscut în 1962 şi până în prezent, pentru că şi acum a intervenit în mod indirect, prin întrebarea pe care a pus-o într-o zi tuturor colegilor mei de muncă.

Intrebarea consta în cererea sa expresă de a ne hotărî, unul singur dintre noi, cei şase tehnicieni, să acceptăm să lucrăm în alt compartiment din subordinea sa, dar care necesita deplasarea şi în teritoriul ţării, la interval de două săptămâni sau de două ori pe lună, pentru întreţinerea aparaturii învechite de interceptare electronică, din dotarea colegilor noştri din provincie.

Răspunsul trebuia dat pe loc, iar tăcerea a fost mormântală chiar şi din partea celor care nu aveau probleme în familie. După o tăcere de câteva zeci de secunde, jenat de atitudinea părintească a şefului nostru, am spart tăcerea şi am spus: „Merg eu!" la care şeful mi-a întins mâna şi mi-a mulţumit, ieşind din biroul nostru fară să se uite în urmă sau să mai spună ceva, decât că eu de a doua zi voi lucra în noul compartiment.

De ce am acceptat? Să fiu sincer, din dorinţa de a-mi cunoaşte ţara cu adevărat şi am şi reuşit să o cutreier în lung şi în lat, cu trenul, cu avionul, cu maşina şi cu vaporul pe Dunăre şi pe Marea Neagră, timp de trei ani fară întrerupere, de două ori pe lună.

Intrasem acum într-un colectiv de şase tehnicieni, unii mai tineri, apţi de efort, alţii mai puţin tineri, care nu prea făcuseră efortul de a se rupe de familiile lor, poate şi din lipsă de curaj, de stăpânire a unor cunoştinţe profesionale mai diversificate, atât de necesare în rezolvarea unor probleme tehnice neprevăzute, necunoscute în exploatarea acelor mijloace tehnice de muzeu, folosite încă în munca de informaţii în teritoriu.

După fiecare misiune, în prima zi de lucru, ne prezentam la şeful nostru direct pe care îl informam verbal despre situaţia din teritoriu, urmând ca în cursul aceleaşi zile să întocmim şi un raport scris care se arhiva la nivelul serviciului nostru. Aceste rapoarte nu se refereau niciodată la un obiectiv sau o persoană urmărită, ci doar la starea de funcţionare a aparaturii tehnice-operative.

Atât raportul scris, cât şi povestirea celor văzute, întâmplate sau auzite în timpul misiunii, făceau deliciul zilei, fară a se supăra măcar unul dintre şefii noştri profesionali, exceptându-l pe cel care îl aveam pe capul nostru în birou, din partea PCR-ului, care pe lângă faptul că era bătrân şi nepriceput în funcţia tehnică pentru care lua mai mulţi bani decât noi cei care duceam greul în acel loc de muncă, era şi turnătorul care raporta PCR-ului tot ce spuneam noi mai puţin sau deloc lăudabil la adresa lor, a comuniştilor.

Sarcina lui era de a ne împinge de la spate pentru a nu avea timpi morţi în procesul muncii, în cazul nostru când scriam raportul despre misiunea îndeplinită, spunându-ne în repetate rânduri: „Daţi-i cărbuni, tovaraşi," deşi el ardea gazul toată ziua. După două săptămâni de alergătură prin ţară şi muncă de multe ori peste zece ore pe zi, după cât eram de supăraţi în ziua în care decontam banii primiţi pentru transport, masă şi cazare, motiv pentru care produceam câte o gaură în bugetul familiei de ne pupau soţiile noastre, iar el, politrucul, ne critica şi ne turna dacă nu-i „dădeam cărbuni".

Plăcerea unică în aceste misiuni era de a cunoaşte oameni noi, locuri noi şi mai ales bucătării noi, ale căror specialităţi ne obligau de multe ori să ne abţinem, pentru a nu depăşi diurna.

In cei trei ani de activitate în acest domeniu, am cunoscut toţi şefii şi toţi subalternii lor din teritoriu şi nu-l pot acuza pe nici unul de trădare a ţării, pentru că şi ei, ca şi noi, au slujit ţara, nu pe Ceauşescu, şi au apărat-o de adevăraţii duşmani ai poporului.

Noi nu am distrus nici agricultura, nici industria, nici nu am lăsat pe drumuri în şomaj sute de mii de oameni şi nici nu am confiscat cuiva averile sau conştiinţa sau, dacă am cunoscut viaţa intimă a unui român, nu am avut obrăznicia de a o folosi ca informaţie, în scopul şantajării, cum au procedat activiştii PCR înainte şi după 1989.

Nici unul dintre noi, tehnicii-operativi, cu excepţia unor activişti de partid zeloşi infiltraţi şi în serviciile secrete, ca şi cei din întreprinderile şi instituţiile militare sau civile, nu a lovit fizic, moral sau material vreun om sau în interesele naţiunii române. Am fost specialişti ca şi cei din ţările occidentale.

Trebuie să recunoaştem cu toţii, care am trăit sub cizma rusească şi apoi sub dictatura lui Dej şi a lui Ceauşescu, când nici un tânăr cu o pregătire mai bună, pe care puneau ochii conducătorii comunişti, nu mai scăpa de racolarea lor, nu mai puteau ieşi din activitate decât la ordinul şi sub controlul PCR-ului. Dat afară din securitate, puteai fi dacă ar fi fugit în occident o rudă mai apropiată, iar atunci erai sigur rămas pe drumuri sau paznic la vreo întreprindere sau te miri pe unde.

Eu am avut norocul să nu fiu aruncat în stradă, deşi un tehnician electronist pe nume Savu, văr din partea mamei mele, care lucra în aceeaşi unitate cu mine prin anii '80, a fost dat afară pentru că fratele lui, care era pilot de profesie, a fugit cu un avion folosit în agricultura românească, până în Turcia, unde a primit azil politic.

Ii mulţumesc şi acum că a fost bărbat şi a fost de acord cu mine de . la angajare să nu spunem nimănui că suntem rude, pentru a nu suferi două familii în cazul în care unul dintre noi ar fi avut necazuri aşa cum a avut el, cu fratele lui.

Am suferit în taină, fară să spun soţiei mele sau altcuiva, rudelor noastre comune, dar tot atunci am jurat că voi face tot ce se poate pentru a grăbi schimbarea lui Ceauşescu şi a adepţilor lui de la putere, el fiind autorul tuturor relelor din România.

Şi am trăit şi clipa asta, deşi am fost dezamăgit şi de Ion Iliescu, şi de Emil Constantinescu.

Şi pentru că a venit vorba de Emil Constantinescu, nu pot trece cu vederea crasa indiferenţă, incompetenţa, ignoranţa sau reaua-voinţă a celor doi consilieri prezidenţiali, Zoe Petre – istoric şi Dorin Marian – consilier prezidenţial în domeiul serviciilor de informaţii promovat cu bună-ştiinţă de Emil Constantinescu.

Domeniul pentru care erau numiţi şi plătiţi pentru al consilia pe preşedintele ţării ca factor de decizie, în mod real şi în timp util, privind viaţa şi activitatea serviciilor de informaţii, fiind activitate indisolubil legată de toate celelalte domenii, fie ea istoria sau siguranţa naţională. *

Cu ocazia unui simpozion organizat la începutul anului 1997, după preluarea puterii de către CDR, desfăşurat în sala fostă ARLUS în str. Batiştei din Bucureşti, pe tema „democraţiei", dna consilier Zoe Petre s-a rezumat numai în a prezenta din punct de vedere istoric originea democraţiei, timp de mai bine de o oră.

In final, au urmat şi întrebările din partea celor prezenţi la simpozion şi am dat şi eu o carte de vizită pe spatele căreia am scris următoarea întrebare.

„Care va fi rolul serviciilor de informaţii din România în instaurarea democraţiei în cei patru ani de guvernare CDR?" Răspunsul a fost dat de dna. Zoe Petre – istoric, în două cuvinte: „NU CUNOAŞTEM".

Intrebarea a fost citită de Dorin Marian consilier prezidenţial în domeniul serviciilor de informaţii, iar cei din sală au cerut totuşi explicaţii, considerând întrebarea pertinentă, de mare importanţă, dar refuzul a fost ferm. Urmările le vedem, le simţim şi sper să şi le asume şi Emil Constantinescu.

Să revin mai bine la povestea vieţii mele de „securist."

Deşi încă nu eram membru de partid la cei peste treizeci şi doi de ani, mă bucuram de încrederea şefilor mei profesionali şi mă interesa mai puţin aprecierea secretarului de partid comunist, fapt pentru care îmi manifestam cu multă libertate simpatia sau dispreţul faţă de unele aspecte sau evenimente politice, sociale sau de altă natură.

Nu mi-a fost teamă într-o zi să dau colegilor mei vestea bună pentru noi românii că a doua zi la deschiderea postului de radio România se va cânta din nou imnul de stat din timpul regatului, Trei culori cunosc pe lume, care ştiam că era pregătit de corul Casei Armatei.

Toţi colegii de faţă s-au bucurat, mai puţin el, col. S.V., „PCR-istul de profesie," turnătorul nostru, cel cu „Daţi cărbuni tovarăşi" care, la auzul veştii mele, s-a ridicat nervos de pe scaun şi a ieşit pe uşă spunându-mi clar: „Te aranjez eu pe tine, cu tricolorul tău cu tot!." Colegii mei, care îl ştiau, m-au privit cu teamă, întrebându-mă: „Eşti sigur, măi Prichici, că nebunul ăsta nu scapă ocazia pentru a se evidenţia în faţă partidului?" -„Staţi liniştiţi, fraţilor, Dumnezeu este de partea mea!"

Nu au trecut nici cinci minute şi a sunat telefonul care, cum era de aşteptat, era de la secretarul de partid pe unitate şi care m-a chemat urgent la el. Eu am zâmbit cam amar cei drept şi am pornit spre locul execuţiei, fară frică, pentru că ştiam din sursele mele de informare că a doua zi la ora şapte va fi cântat imnul „Trei culori".

Pe drum spre biroul activiştilor mă gândeam că din UTM nu mă poate da afară pentru că nu eram UTM-ist, din PCR nu mă poate da afară pentru că nu eram PCR-ist, iar din ţară nu mă poate da afară, poate doar din Securitate.

Am intrat în biroul lor, în cuibul de viespi mai bine spus, unde mă aşteptau doi tovarăşi dintre cei cu munci politice în securitate, ca peste tot de altfel, iar eu din bună creştere şi instruire militară, m-am prezentat totuşi politicos, ca şi cum nu ştiam nimic.

Au început prin a mă întreba direct despre zvonul că se va cânta „Trei culori". Le-am explicat, dar nu m-au crezut şi m-au avertizat ca voi fi aspru pedepsit de conducerea de partid, în cazul în care am lansat un zvon, la care am întrebat scurt „Şi dacă se va cânta?"

Au răspuns într-un glas, ca doi proletari, „Vom vedea!" iar eu nu am mai spus nimic în plus, cerând permisiunea să plec, pentru că ei erau şi mult mai mari în grad şi funcţii ca mine.

Am ajuns în biroul meu, parcă mai liniştit decât m-am dus, iar cei care mă aşteptau cu nerăbdare m-au întrebat cum a decurs interogatoriul, pentru că „ţărănică," aşa cum îl alintau cei din partid, nu era în birou şi voiau să ştie dacă l-am văzut pe undeva, dacă a fost şi el de faţă la discuţii. „Nici vorbă" le-am spus, „el o fi poate prin clădire pe la alte uşi, lansând poate zvonul că eu voi fi dat afară pentru poziţia mea de zvonist antipartinic".

S-a terminat ziua de lucru, într-o tăcere mormântală, iar la plecare, colegii m-au întrebat încă o dată dacă ştiu sigur că se va cânta mâine imnul. I-am asigurat că da şi le-am spus: „Pe mâine, fraţilor!," aşa cum ne salutam de obicei.

Ajuns acasă, nu am spus soţiei nimic din cele întâmplate şi mi-am făcut de lucru pentru a trece timpul mai uşor şi mai repede, iar seara la culcare am tras o duşcă de ţuică de caise, făcută în mica mea distilerie din curtea de la „Doi Cocoşi" unde locuiam cu socrii mei.

Am fost trezit a doua zi de dimineaţă de soţia mea, pentru că eu, din cauza dozei de tărie, nu am auzit nici ceasul, am dormit buştean. Am sărit ca ars, cu gândul să nu întârzii, nu pentru că m-ar fi dat dezertor, ci pentru a fi de faţă atunci, în acel moment, crucial din viaţa mea, pentru a prinde momentul când crainica de la radio va anunţa noul imn de stat, cei drept cu un text recompus de Ceauşescu, dar care va fi cântat, spre bucuria românilor şi necazul duşmanilor lor.



va urma