SCRISOAREA

Mihail Zoscenko

La Leningrad trăiau doi soţi.
Soţul era salariat cu muncă de răspundere la o întreprindere comunală. Era un om încă destul de tînăr, voinic, dezgheţat şi, în general, ştiţi, energic, devotat cauzei socialismului şi aşa mai departe.
Şi cu toate că era un om simplu, de la ţară, şi  n-a făcut la vremea sa nici un fel de studii superioare, cît a stat la oraş a învăţat şi el multe şi a citit mult, şi putea ţine cuvîntări în faţa oricărui auditoriu. Ba chiar era în stare să angajeze discuţii cu oameni de ştiinţă de diverse specialităţi, de la fiziologi pînă la electricieni inclusiv.
Nevastă-sa însă, Pelaghia, era neştiutoare de carte. Şi cu toate că venise de la ţară o dată cu dînsul, n-a învăţat nimic, a rămas analfabetă şi nici măcar nu ştia să se iscălească.
Văzîndu-se în situaţia asta, soţul Pelaghiei era tare mîhnit, suferea şi nu ştia cum să iasă din bu­cluc. Mai ales că era şi el ocupat pînă peste cap şi n-avea timp liber ca să-şi mai instruiască soţia.
Îi zicea:
— Ar trebui, Pelagheiuşka, să înveţi să citeşti, ori măcar să te iscăleşti. Ţara noastră — zice — se ridică încetul cu încetul din bezna de veacuri şi din starea de înapoiere. De jur împrejur, noi lichi-dăm dobitocia şi neştiinţa de carte. Şi cînd colo, soţia directorului unei fabrici de pîine nu ştie nici să citească, nici să scrie. Din pricina asta eu sufăr peste poate.
La care Pelaghia, dînd a lehamite din mînă, răs-pundea aşa:
— Ah — zice — Ivan Nikolaevici, nu te mai gîndi şi dumneata la una ca asta. Tot degeaba! Dacă n-am făcut-o la vremea mea, acuma anii trec şi tinereţea mi se duce, şi degetele nu mi se îndoa-ie ca să ţină plaivazul. La ce bun să învăţ buchile? Mai bine să facă treaba asta pionierii, că eu oi apuca şi aşa bătrîneţile.
Soţul Pelaghiei, vezi bine, suspină mîhnit şi zice:
— Of, of, Pelaghia Maxikovna...
Odată însă, Ivan Nikolaevici a venit acasă cu un abecedar.
— Uite, Polia — zice — cel mai nou abece­dar, întocmit după ultimele date ale ştiinţei. Am să te ajut eu — zice.
Pelaghia a zîmbit, a luat abecedarul în mînă, l-a sucit pe o parte şi pe alta, şi l-a ascuns în comodă; să stea acolo, poate le-o prinde bine la urmaşi.
Într-o bună zi, Pelaghia s-a apucat să-i cîrpeas-că haina lui Ivan Nikolaevici; se rosese la cot.
S-a aşezat Pelaghia la masă, a luat acul şi cînd bagă mîna pe sub haină, simte un fîşîit.
„Or fi bani?” şi-a zis.
Cînd se uită, era o scrisoare. Un plic curăţel, cu nişte litere subţirele pe el, şi cu hîrtia miro­sind a parfum ori a odicolon. Pelaghia a simţit o înţepă-tură în inimă.
„Oare să mintă Ivan Nikolaevici? Oare să pri-mească el scrisori de amor de la cucoane şi să-şi bată joc de mine, ca o proastă ce sînt?”
S-a uitat Pelaghia la plic, a scos scrisoarea, a despăturit-o, dar pas de citeşte, dacă nu ştii carte.
Pentru întîia oară în viaţă i-a părut rău Pela­ghiei că nu ştie să citească.
„Măcar că nu e pentru mine, dar eu trebuie să ştiu ce scrie aici. Poate că asta o să-mi schimbe viaţa, şi ar fi mai bine să mă întorc la ţară, la munca cîmpului.”
Au podidit-o lacrimile. Şi-a adus aminte că de la o vreme Ivan Nikolaevici parcă s-a schim­bat într-adevăr: are grijă de mustăcioară, se spală pe mîini mai des şi şi-a luat şapcă nouă.
Şade Pelaghia, se uită la scrisoare şi varsă şi­roaie de lacrimi. Scrisoarea însă nu poate s-o citească. Iar s-o arate cuiva, se ruşinează.
Pe urmă Pelaghia a ascuns scrisoarea în co­mo-dă, a cîrpit haina şi a rămas în aşteptarea lui Ivan Nikolaevici. Iar cînd a venit el, Pelaghia s-a făcut că nu ştie nimic. Ba, dimpotrivă, a vor­bit cu bărbatul ei foarte liniştită şi chiar i-a dat de înţeles că n-ar avea nimic împotrivă să în­veţe şi ea carte, că i s-a urît să fie atîta de neş­tiutoare. Ivan Niko-laevici s-a bucurat mult.
— Foarte bine — a zis. Am să te ajut eu.
— Ei, hai, ajută-mă! s-a rugat de el Pelaghia. 
Şi s-a uitat ţintă la mustăcioara lui Ivan Ni- Kolaevici, bine potrivită.
Vreme de două luni, Pelaghia a învăţat zi de zi să citească. Silabisea cuvintele cu răbdare, scria literele pe hîrtie şi învăţa fraze întregi. Şi în fieca-re seară scotea din comodă scrisoarea tăinuită şi încerca să-i pătrundă înţelesul.
Treaba asta nu era însă de loc uşoară.
Abia în cea de-a treia lună şi-a dus Pelaghia la bun sfîrşit învăţătura.
Dimineaţa, cînd Ivan Nikolaevici era plecat la serviciu, Pelaghia a scos din comodă scrisoarea şi s-a apucat s-o citească.
Desluşea anevoie scrisul mărunt. Numai miro­sul abia simţit de parfum, răspîndit de hîrtie, îi dă-dea ghes.
Scrisoarea îi era adresată lui Ivan Nikolae­vici.
Pelaghia citi:

„Stimate tovarăşe Kucikin,
Îţi trimit abecedarul promis. Cred că soţia du-mitale va reuşi să înveţe carte în două-trei luni. Promite-mi, dragul meu, că ai s-o sileşti să facă lucrul acesta. Lămureşte-o cît de rău e să fii o femeie analfabetă.
Acum, la aniversarea din acest an a Revolu­ţiei, noi lichidăm analfabetismul în toată repu­blica prin toate mijloacele, dar de cei din fami­lie, nu ştiu de ce, uităm.
Promite-mi, Ivan Nikolaevici, că ai să faci asta.
Cu salutări comuniste,
Maria Blonhina”.

Pelaghia a citit de două ori scrisoarea, şi sim­ţind parcă o nouă supărare, a izbucnit în plîns.
Dar pe urmă, gîndindu-se la Ivan Nikolaevici şi zicîndu-şi că în căsnicia lor totul e în regulă, s-a liniştit şi a ascuns în comodă abecedarul şi scri-soarea buclucaşă.
Astfel, Pelaghia a învăţat într-un răstimp scurt să citească şi să scrie.
Acesta a fost un caz uimitor din istoria lichi­dării analfabetismului la noi în Uniune.



va urma