CALITATEA PRODUCŢIEI

Mihail Zoscenko

Am eu nişte cunoscuţi, familia Gusev. La cunoscuţii ăştia ai mei a stat un neamţ din Berlin. A stat într-o cameră cu chirie. Aproape două luni.

Gusevii erau tare mîndri de chiriaşul ăsta şi lăudau faţă de toţi cunoscuţii lor costumele străinului, lucruşoarele lui străine, de o calitate extra.

La plecare, neamţul a lăsat gazdelor sale o mulţime de lucruri. O grămadă de bunătăţi străine. Tot felul de flaconaşe, guleraşe, cutiuţe. Afară de asta, două perechi de chiloţi. Şi un pulover aproape fără nici o ruptură. Şi o groază de mărunţişuri pentru uzul domnilor, şi pentru uzul doamnelor.

Toate astea fuseseră îngrămădite într-un ungher, lîngă spălător. Gazda, madam Guseva, femeie cinstită, nimic de zis, i-a adus aminte neamţului, cînd să plece:
   — bitte-schön, nu cumva, aşa, în pripă, aţi uitat marfa asta străină?

Neamţul a clătinat din cap, vrînd să zică: bitte-schön, luaţi-le dumneavoastră, mai încape vorbă? Că mie nu-mi pare rău.

Vezi bine, gazdele au şi pus mîna pe toată marfa. Gusev a făcut chiar o listă a obiectelor. Şi, bunînţeles, şi-a şi pus puloverul pe el, şi a luat şi chiloţii.

După aia, două săptămîni a umblat cu chiloţii ăştia şi-i arăta la toţi, mîndru nevoie-mare, lăudînd cum nu se mai poate calitatea produselor nemţeşti.

Lucrurile, măcar că erau uzate şi, ca să zic aşa, abia se mai ţineau, erau, nici vorbă, marfă străină veritabilă, mai mare dragul să te uiţi la ea.

Printre ele era ceva aşa, ca un fel de bidonaş, în fine, o cutie puţin turtită, cu nişte praf în ca. Un praf roz, fin. Şi cu un miros destul de simpatic — miros de colonie sau de trandafiri.

După primele zile de bucurie, Gusevii au început să-şi dea cu presupusul ce fel de praf o mai fi şi ăsta. L-au tot dus la nas, l-au mestecat în dinţi, l-au pus şi pe foc, dar pas de ghiceşte! Umblau cu el prin toată casa, l-au arătat la mai toţi vecinii, dar tot degeaba. Mulţi spuneau că ar fi pudră, unii au zis că e talc nemţesc din ăla fin pentru pruncii nemţilor.

Gusev zice:
   — Eu n-am ce face cu talc nemţesc din ăla fin. Prunci n-am. Hai să-i zicem că e pudră. Să mă dau cu ea pe faţă cînd mă bărbieresc. Să trăim şi noi civilizat măcar o dată în viaţă. A început să se bărbierească şi să se pudreze. De cîte ori se bărbierea, îi luceau obrajii îmbujoraţi şi răspîndea un miros minunat. Ai din jur, fireşte, îl pizmuiau. Şi dă-i cu întrebările.

Ei bine, Gusev a ştiut să ţină partea producţiei nemţeşti. A tot lăudat şi el cum a putut marfa străină.
   — Cîţi ani — zice — mi-am pocit faţa cu porcăriile astea ale noastre, dar în sfîrşit am găsit ce-mi trebuia. Cînd s-o termina pudra asta — zice — nici nu ştiu, zău, ce-am să mă fac. O să trebuiască să mai comand o cutie. Grozavă marfă! Simt o curată desfătare.

După o lună, cînd pudra era pe sfîrşite, a venit în vizită la Gusev un cunoscut de-al său, un intelectual. Seara, la ceai, musafirul a citit eticheta de pe cutie. Era un praf nemţesc contra puricilor.

Desigur, cineva mai puţin optimist ar fi rămas tare mîhnit aflînd una ca asta. Ba poate chiar unuia mai puţin optimist, bănuitor peste măsură, i s-ar fi spuzit pielea de bubuliţe şi de coşuri. Dar Gusev nu era din ăştia.
   — Asta zic şi eu, halal producţie! a exclamat Gusev. Marfă pe cinste! Bună la toate: te şi pudrezi, omori şi puricii! Dar la noi?
Şi Gusev a mai lăudat o dată marfa nemţească:
— De-aia mă uit eu: de-o lună de cînd mă dau cu pudră, un purice nu m-a pişcat. Pe nevastă-mea, madam Guseva, o pişcă. Băieţii se scarpină şi ei de nu mai pot. Ninka, căţeaua, toată ziua cată purici. Numai eu n-am habar. Insecte, insecte, dar simt, ale naibii, marfa. Aşa mai zic şi eu...

Acuma praful lui Gusev s-a isprăvit. Cred că iar îl pişcă puricii. Ştiu, ai naibii, pe cine să pişte.



va urma