CORĂBIILE TIMPULUI (28)

STEPHEN BAXTER

OBSERVATORUL

Mohorâtul ger hibernal trecu, iar cerul căpătă un aspect mai complex, mai pestriţ. La răstimpuri, panglica solară ce se legăna era întunecată de cochilia unor nori negri, chiar şi pentru o secundă. Noi specii de copaci prinseră viaţă în acest climat mai blând: soiuri de foioase, din câte am putut să desluşesc eu – arţar, stejar, plop, cedrii şi altele. Uneori, aceşti codri străvechi se avântau deasupra maşinii, închizându-ne într-un crepuscul licăritor de verde-cafeniu, după care se retrăgeau, de parcă o draperie ar fi fost dată la o parte.

Pătrunseserăm într-o perioadă cu puternice mişcări telurice, îmi zise Nebogipfel. Alpii şi Himalaia erau împinşi la suprafaţă, iar colosalii vulcani scuipau cenuşă şi pulbere în atmosferă, câteodată acoperind cerul pentru ani în şir. Mările – spuse Morlocul – erau cutreierate de rechini uriaşi, cu dinţii ca pumnalele. Iar în Africa, strămoşii Umanităţii regresau în starea de iraţionalitate primitivă, cu creierele tot mai mici, cu poziţia corpului aplecată înainte, cu degetele butucănoase şi neîndemânatice.

Ne-am prăbuşit vreme de aproape douăsprezece ore prin Era aceea îndelungată şi sălbatică.

Am încercat să nu ţin seama de foamea şi de setea ce îmi rodeau măruntaiele, pe măsură ce veacurile şi codrii pâlpâiau pe lângă cabină. Era cea mai lungă călătorie în timp pe care o efectuasem de la prima mea prăbuşire în viitorul îndepărtat de dincolo de Istoria Weenei, iar uriaşa pustietate deşartă a tuturor acestora – în monotonia orelor – începu să-mi împovăreze sufletul. Scurta înflorire a Umanităţii reprezenta deja un crâmpei îndepărtat de lumină, la mare distanţă în timp; până şi perioada dintre oameni şi Morloci – indiferent de soi – nu era decât o fracţiune din imensul interval pe care îl străbătusem.

Enormitatea timpului, precum şi micimea omului şi a realizărilor sale mă zdrobiră pe de-a întregul, iar grijile mele mărunte îmi părură de o insignifianţă absurdă. Povestea Umanităţii părea trivială, o scânteiere de-o clipită, pierdută în palatele întunecate şi fără de minte ale Eternităţii.

Scoarţa pământului tresălta aidoma pieptului unui om cu un acces de tuse, iar cronomobilul se ridica sau se lăsa în jos o dată cu peisajul ce evolua; parcă ar fi fost hula unei gigantice mări. Vegetaţia deveni mai luxuriantă şi mai vie, noile păduri se apropiară de cronomobil – aveam impresia că erau arbori foioşi, deşi florile şi frunzele erau reduse la o ceaţă uniformă verzuie din pricina vitezei noastre -, iar aerul deveni mai cald.

În sfârşit, durerea acelor veacuri de frig îmi părăsi degetele, aşa că mi-am dat jos haina şi mi-am descheiat nasturii cămăşii; mi-am abandonat ghetele şi mi-am îndoit degetele de la picioare pentru a restabili circulaţia. Ecusonul numerotat al lui Barnes Wallis îmi căzu din buzunarul hainei. L-am ridicat – acel minuscul însemn al reţinerii suspicioase a omului faţă de seamănul său -, şi nu cred că aş fi putut găsi, în acea verdeaţă de început de lume, un simbol mai nimerit al îngustimii şi absurdităţii pe care era irosită atâta energie umană! Am aruncat ecusonul într-un colţ obscur al vehiculului.

Lungile ore, suspendate în acea verdeaţă ce ne împresura, trecură mai greu decât oricare altele, iar eu am aţipit o vreme. Când m-am trezit, aspectul florei din jurul meu părea să se fi schimbat – devenise mai translucidă, având ceva din nuanţa Plattneritei, şi am avut senzaţia că desluşesc o întindere de stele -, era ca şi cum aş fi fost cufundat printre smaralde, şi nu printre frunze.

Apoi l-am văzut: plutea în aerul umed şi întunecos al cabinei, imun la clătinările vehiculului, cu ochii săi imenşi, cu un „V” cărnos al gurii şi cu acele tentacule articulate, îndreptate spre podea, fără însă a o atinge. Nu era o nălucire – nu puteam să văd prin el, către detaliile pădurii de dincolo -, ci era la fel de real ca mine, ca Nebogipfel sau ca ghetele pe care le aşezasem pe banchetă.

Observatorul mă examina imperturbabil.

N-am simţit deloc frică. M-am întins în direcţia sa, însă Observatorul se îndepărtă prin aer. Fără niciun dubiu, ochii lui cenuşii erau aţintiţi spre chipul meu.

— Cine eşti? am întrebat. Poţi să ne ajuţi?

Dacă era capabil să audă, nu mi-a răspuns. Însă iluminaţia deja se modifica; aspectul acela impregnat de lumină al aerului se estompă, revenind la verdele vegetal. Fugar, am avut atunci o senzaţie de rotire – acel craniu imens semăna cu o jucărie imposibilă, învârtindu-se pe axa sa -, după care dispăru.

Nebogipfel se îndreptă spre mine, picioarele sale lungi păşind cu grijă peste crestele podelei. Scăpase de hainele lui de secol al XIX-lea şi umbla gol, cu excepţia ochelarilor săi ponosiţi şi a acoperământului de păr alb de pe spinarea sa, acum încâlcit.

— Ce-i? Eşti bolnav?

I-am povestit despre Observator, însă el nu remarcase nimic. M-am întors să mă odihnesc pe banchetă, nesigur dacă ceea ce văzusem fusese aievea... sau dacă visasem cu ochii deschişi.

Arşiţa era apăsătoare, iar aerul din cabină devenea tot mai înăbuşitor.

M-am gândit la Gödel şi la Moses.

Acel bărbat neatrăgător, Gödel, dedusese existenţa Istoriilor Multiple numai din principii ontologice – în vreme ce eu, sărman neghiob ce sunt, avusesem nevoie de câteva expediţii prin timp înainte de a-mi trece prin minte măcar posibilitatea ei! Însă acum, acel bărbat care avusese magnificele vise despre Lumea Finală, o lume în care plenitudinea Sensului a fost soluţionată, zăcea zdrobit şi dezmembrat sub un morman de dărâmături – ucis de mărginirea şi stupiditatea semenilor săi.

Iar în ceea ce îl privea pe Moses, pur şi simplu sufeream. Semăna întrucâtva cu jalea pe care probabil o resimte cineva dacă îi este omorât copilul, cred, ori fratele mai mic. Moses murise la douăzeci şi şase de ani, iar eu – aceeaşi persoană – încă răsuflăm la patruzeci şi patru de ani. Trecutul îmi fusese retezat, parcă pământul mi-ar fi dispărut de sub picioare, lăsându-mă suspendat în aer. Însă dincolo de toate acestea, ajunsesem să-l cunosc pe Moses, chiar dacă pentru scurtă vreme, ca pe un om demn de admiraţie. Fusese vesel, dezordonat, repezit, un pic nesăbuit – exact ca mine – şi extrem de agreabil!
Mâinile îmi erau pătate de o altă moarte!

Toată poliloghia lui Nebogipfel despre o Multiplicitate de Lumi – toate argumentele posibile cum că acel Moses pe care îl cunoscusem nu fusese niciodată hărăzit ca, în cele din urmă, să ajungă persoana mea, ci o altă variantă a mea nimic din toate acestea nu schimba felul în care simţeam că l-am pierdut pe el.

Gândurile mi se dizolvară în frânturi semicoerente – m-am străduit să-mi ţin ochii deschişi, temându-mă că nu aveam să mă trezesc iarăşi -, dar, din nou, mistuit de confuzie şi durere, am adormit.
Mă sculă numele meu, pronunţat de bizarul glas lichid şi gutural al Morlocului. Aerul era la fel de viciat ca şi înainte, iar o nouă pulsaţie, cauzată de căldură şi lipsa de oxigen, se lupta prin ţeasta mea cu leziunile anterioare nevindecate.

Ochii vătămaţi ai lui Nebogipfel deveniseră enormi în acea obscuritate arboricolă.

— Uită-te în jur, spuse el.

Verdeaţa se năpustea asupra noastră cu la fel de multă îndârjire ca înainte, deşi acum, aspectul ei părea diferit. Am descoperit că eram în stare – cu puţină atenţie – să urmăresc evoluţia unei singure frunze de pe ramurile pline. Fiecare frunză se ridica din pulbere, trecea printr-un proces de veştejire inversat şi intra în mugurele ei în mai puţin de o secundă, însă chiar şi aşa...

— Încetinim, am murmurat eu.

— Da. Plattnerita îşi pierde puterea, cred.

Am rostit rugăciuni de mulţumire, căci îmi recăpătasem forţele într-o suficientă măsură încât să nu mai doresc să mor pe vreun şes stâncos şi fără aer din zorii Pământului!

— Ştii unde suntem?

— Undeva în Epoca Paleocenă58. Călătorim de douăzeci de ore. Ne aflăm poate cu cincizeci de milioane de ani înainte de prezent...

— Al cui prezent? Al meu, din 1891, ori al tău?

Îşi pipăi cheagurile de sânge de pe chip.

— La asemenea scară temporală nu prea mai contează.

Creşterea frunzelor şi a florilor era acum destul de lentă – aproape maiestuoasă. Am devenit conştient de un pâlpâit, de intruziunile efemere ale unui întuneric mai profund, suprapus pe atotstăpânitoarea obscuritate verde.

— Pot distinge noaptea şi ziua, am spus. Încetinim.

— Într-adevăr.

Morlocul se aşeză pe bancheta din faţa mea şi se apucă de marginea ei cu degetele sale lungi. M-am întrebat dacă îi era frică – avea tot dreptul să-i fie! Am avut senzaţia că observ o mişcare în podeaua maşinii, o umflătură uşoară, sub bancheta lui Nebogipfel.

— Ce trebuie să facem?

El scutură din cap.

— Nu putem decât să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor. Nu ne găsim într-o situaţie controlată...

Fâlfâitul nopţilor şi al zilelor încetini în continuare, până ce se transformă într-o pulsaţie constantă în jurul nostru, ca bătăile unei inimi. Podeaua pârâi şi am văzut semne de suprasolicitare apărând în plăcile de oţel.

Brusc m-am dumerit!

— Ai grijă! am ţipat eu.

M-am ridicat, m-am întins şi l-am apucat pe Nebogipfel de umeri. El nu se opuse. L-am ridicat ca şi cum ar fi fost un copil slăbănog şi hirsut, m-am împleticit în spate...

...iar un copac luă fiinţă în aerul din faţa mea, sfâşiind metalul vehiculului de parcă ar fi fost hârtie. O ramură imensă se îndreptă către pupitrul de control precum braţul unui gigant din lemn, înverşunat, şi sfărâmă tăblia panoului frontal.

În mod evident, soseam într-un spaţiu ocupat de acest arbore, în epoca asta îndepărtată!

În cădere, m-am lovit cu spatele de o banchetă, protejându-l pe Nebogipfel. Arborele se micşoră un pic, pe măsură ce noi ne îndreptam spre momentul naşterii lui. Alternanţa nopţilor şi a zilelor deveni mai lentă, tot mai plictisitoare. Trunchiul continuă să se subţieze, iar apoi, cu un trosnet răsunător, cabina vehiculului se desfăcu în două, frângându-se din interior aidoma unei coji de ou.

L-am scăpat pe Morloc, după care ne-am rostogolit pe solul moale, reavăn, în mijlocul unei ploi de metal şi lemn.



va urma