Arsenalele din Isher (1)

A. E. Van Vogt

PROLOG

I. VRĂJITORUL A HIPNOTIZAT MULŢIMEA?

11 iunie (de la corespondentul nostru). Poliţia şi gazetarii socotesc că, în scurt timp, va fi anunţat public, prin reclame, faptul că Oraşul Mijlociu va fi locul urmă­toarei escale a unui maestru al magiei. Ei sunt pregătiţi să-l salu­te călduros dacă va binevoi să ex­plice cu exactitate cum a păcălit sute de oameni, făcându-i să crea­dă că au văzut o clădire ciudată — un fel de arsenal.
Clădirea ar fi apărut în spaţiul ocupat, anterior şi actualmente, de localul familial "Mătuşa Sally" şi de croitoria "Patterson". În in­teriorul celor două localuri se aflau doar salariaţii, dar nici unul dintre aceştia nu observase vreun eveniment neobişnuit.
O firmă mare şi strălucitoare indica faţada arsenalului născut atât de miraculos din neant; ea a constituit prima dovadă că în­treaga scenă n-a fost decât o iluzie. Din orice punct o priveai te urmă­reau cuvintele:

ARME DE CALITATE, 
DREPTUL DE A CUMPĂRA ARME 
ESTE DREPTUL LA LIBERTATE

În vitrină se afla un sortiment bogat de arme mici şi arme mari, de forme ciudate, iar un panou lucios înştiinţa:

CELE MAI BUNE ARME ENERGETICE DIN 
ÎNTREGUL UNIVERS CUNOSCUT

Inspectorul Clayton de la secţia de investigaţii a încercat să intre, dar uşa părea încuiată. Câteva minute mai târziu, C.J. (Chris) McAllister, reporterul de la Gazette-Bulletin, a încercat şi el uşa, a deschis-o şi a intrat.
Voind să-l urmeze, inspec­torul Clayton a găsit-o din nou încuiată. Se crede că McAllister a ajuns până în spatele clădirii, unde l-au văzut câţiva privitori. Imediat după revenirea lui, clădirea ciu­dată a dispărut la fel de brusc cum apăruse.
Poliţia se declară nedumerită în privinţa felului în care marele magician a creat o asemenea iluzie detaliată şi de lungă durată, în faţa unei mulţimi atât de mari.

NOTA REDACŢIEI:

Relatarea nu menţionează dacă nemulţumită, poliţia a în­cercat să-l contacteze pe Mc­Allister, dar, oricum, nu l-a putut găsi. Nu l-a găsit nici acum, după atâtea săptămâni. Ce s-a întâmplat cu McAllister din clipa în care a găsit deschisă uşa magazinului de arme?

Uşa magazinului de arme avea o ciudăţenie. Nu numai că se deschidea la prima atingere, dar, dacă o trăgeai, simţeai că nu opune nici cea mai mică rezistenţă şi că este imponderabilă. McAllister avu impresia că i s-a topit clanţa în mână.

Rămase locului surprins. Se gândea la inspectorul Clayton care, cu un minut înainte, găsise uşa încuiată. Acest gând stăruia ca un semnal. Dinapoia lui răsună tunător vocea inspectorului:
— Lasă, McAllister, mă ocup eu de asta!
Dincolo de uşă, în magazin, era întuneric, prea întuneric ca să vadă ceva şi, lucru şi mai ciudat, ochii nu i se acomodau cu bezna aceea intensă. Instinctul său de reporter îl făcu să înainteze spre masa de întuneric mai dens care venea din spatele dreptunghiului uşii. Cu coada ochiului văzu mâna inspectorului atingând clanţa pe care degetele lui o sloboziseră doar cu o clipă mai devreme. Ştiu pe loc că, dacă inspectorul ar fi izbutit să se opună, nici un reporter n-ar fi pătruns în clădire. Avea capul încă întors într-acolo, privindu-l mai degrabă pe poliţist decât întunericul din faţă, şi, tocmai când dădea să mai facă un pas înainte, se produse lucrul acela deosebit.

Clanţa nu-i permise inspectorului Clayton s-o atingă. Se ră­suci într-un mod ciudat; acolo se mai afla încă o formă curioa­să, puţin estompată. Cu o mişcare prea rapidă pentru a fi observată, uşa propriu-zisă atinse brusc călcâiul lui McAllister. O atingere uşoa­ră, imponderabilă. Înainte de a putea gândi sau reacţiona la ceea ce se întâmplase, elanul mişcării sale de înaintare îl adusese deja înăun­tru. Când înfruntă întunericul, i se încordară chinuitor toţi nervii. De-abia după ce uşa se închise bine, McAllister scăpă de acel chin scurt şi neaşteptat. În faţă se afla un magazin luminat strălucitor, în spate lucruri de necrezut!

Pentru McAllister, urmă un moment de nedumerire: rămase cu trupul răsucit stângaci, doar vag conştient de interiorul magazinului, dar teribil de înspăimântat, în scurta clipă dinaintea întreruperii, de ceea ce se afla dincolo de tăbliile transparente ale uşii prin care tocmai intrase.

Nu se vedea nicăieri nimic. Totul era de nepătruns. Nici inspectorul Clayton, nici vreo gloată de privitori gălăgioşi cu gurile căscate, nici un şir de magazine mizere peste drum. Nu era nici măcar aceeaşi stradă. De fapt nu mai exista nici o stradă. În schimb se vedea un parc liniştit. Dincolo de el, strălucitor în soarele amiezii, se contura un oraş mare, proiectat pe cer. Dinapoia lui, un glas muzical, cam răguşit, de femeie întrebă:
  — Aveţi nevoie de o armă?

McAllister se întoarse brusc, cu reacţia automată pe care o ai la orice sunet. Şi pentru că toată povestea continua să fie ca un vis, imaginea oraşului se topi aproape imediat. Mintea i se concentră asupra tinerei care înainta încet din fundul magazinului. Gândurile nu i se limpeziră imediat. Convingerea că ar trebui să spună ceva i-a fost frânată de primele impresii produse de înfăţişarea fetei. Avea un trup suplu, cu forme plăcute, părul negru, frumos buclat, ochii negri, iar pe faţă îi strălucea un zâmbet agreabil. Rochia simplă şi sandalele păreau atât de normale la prima vedere încât nu se mai gândi la ele. Izbuti să spună doar atât:
  — Ceea ce nu pot înţelege este de ce n-a putut intra şi ofiţerul de poliţie care venea după mine. Şi unde e acum?
Spre surprinderea lui, surâsul fetei căpătă o nuanţă de stânjeneală, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare:
  — Ştim că oamenilor li se pare o prostie din partea noastră că tot mai insistăm asupra acelei vechi duşmănii (vocea îi deveni mai fermă). Ba ştim chiar ce inteligentă este propaganda care pune accentul pe stupiditatea atitudinii noastre. Şi, totuşi, nu primim niciodată aici vreun om de-al ei. Continuăm să ne luăm foarte în serios principiile.

Făcu o pauză de parcă ar fi aşteptat din partea lui o înţelegere totală. Dar McAllister văzu din confuzia care-i înceţoşa ochii că propria-i faţă trebuie să fi fost la fel de lipsită de expresie ca şi gândurile. Oamenii ei! Fata rostise aceste cuvinte ca şi cum s-ar fi referit la cine ştie ce personaj şi asta ca răspuns direct la cuvântul "poliţist" folosit de el. Însemna că oamenii ei, oricine ar fi fost această ea, erau poliţişti şi că uşa le era potrivnică şi nu le permitea să intre în acest magazin de arme.
McAllister îşi simţi mintea golită. Fu inundat de un fel de simţământ al abisurilor nesondate, având prima convingere uluitoare că nu toate lucrurile stau aşa cum trebuie. Acum fata vorbea cu ceva mai multă asprime:
  — Vreţi să spuneţi că habar n-aveţi de toate acestea, de faptul că de generaţii întregi breasla armurierilor a subzistat, în această epocă de energii distrugătoare, ca unică protecţie a omului de rând în faţa înrobirii? Dreptul de a cumpăra arme... (se opri şi-l privi cu ochi iscoditori, apoi continuă)... Dacă stăm să ne gândim, aveţi ceva cu totul deosebit în înfăţişare. Hainele exotice, oarecum ... nu veniţi cumva de pe câmpiile fertile ale Nordului?

Clătină din cap, din ce în ce mai iritat de propriile-i reacţii. Tânăra continuă repezit:
  — Şi dacă stăm să ne gândim, e uluitor că un poliţist a încercat uşa şi că alarma n-a funcţionat.
Mişcă mâna în care scânteia un obiect de metal, strălucitor ca oţelul în soarele amiezii. Nu era nici urmă de smerenie în glasul ei, nimic care să sugereze scuzele când spuse:
  — Vă rog să rămâneţi acolo unde sunteţi, domnule, până când îl chem pe tata. În meseria noastră, cu răspunderile pe care le avem, nu ne place să riscăm niciodată. Ceva nu e în regulă aici, nu e deloc în regulă!

Lucru destul de ciudat, tocmai atunci mintea lui McAllister începu să funcţioneze clar. Gândul care-i veni merse în paralel cu al fetei. Cum de ajunsese el aici, în lumea asta fantastică? într-adevăr, era ceva în neregulă.

Atenţia îi fu reţinută de armă. Era micuţă, de forma unui pistol, dar cu trei cuburi ieşite în afară, formând un semicerc din vârful camerei de explozie în formă de bulb. În timp ce-o privea, McAllister se cutremură. Acest instrument micuţ şi nesuferit, scânteind între degetele arse de soare ale fetei, era la fel de real ca şi fata.
  — Dumnezeule mare, şopti el. Ce fel de pistol mai e şi ăsta? Lasă-l puţin jos şi să încercăm să aflăm despre ce e vorba.

Fata păru că nici nu-l aude. Observă cum privirea ei se îndreaptă spre un punct de pe perete, mai spre stânga lui. Uimit, văzu aprinzându-se şapte luminiţe miniaturale. Ce lumini ciudate! Era fascinat de jocul de lumini şi umbre, de stingerea şi aprinderea succesivă a globuleţelor, un fel de mişcare vălurită cu creşteri şi descreşteri infime, un efect incredibil de delicat al reacţiei instantanee la un barometru hipersensibil. 

Când luminile se potoliră, privirea lui reveni la fată. Spre marea lui surprindere, aceasta îşi puse pistolul de o parte. Probabil observase expresia ciudată de pe faţa lui.
  — E în regulă, zise ea calmă. Acum s-au concentrat asupra dumneavoastră automatele. Dacă ne-am înşelat în ceea ce vă priveşte, vom fi bucuroşi să ne cerem scuze. Între timp, dacă vă mai interesează ideea de a cumpăra o armă, îmi va face plăcere să vă arăt câteva mostre şi felul în care funcţionează.

"Aşadar, automatele sunt îndreptate împotriva mea", se gândi McAllister. Informaţia nu-i aduse mei un fel de uşurare. Indiferent ce vor fi fost aceste automate, nu aveau să acţioneze în favoarea lui. Faptul că tânăra îşi pusese la o parte pistolul, în pofida suspiciunii cu care îl privea, demonstra în mare măsură eficacitatea noilor ei dulăi de pază.
  — Da, chiar vă rog să-mi arătaţi.
Îi veni un gând năstruşnic şi spuse;
  — Nu mă îndoiesc că tatăl dumneavoastră stă undeva în planul doi şi mă studiază.
Tânăra nu dădu semne că vrea să-i arate vreo armă, ci îl privi uimită:
  — Poate nu realizaţi, spuse ea încet, dar deja ne-aţi tulburat tot sistemul. Luminile automatelor ar fi trebuit să se stingă din clipa în care tata a apăsat pe butoane. Asta a făcut când l-am chemat. Dar ele nu s-au stins! E nefiresc şi, totuşi (se încruntă mai tare), dacă aţi fi fost unul dintre ei, cum aţi fi trecut prin uşă? E posibil ca savanţii ei să fi descoperit fiinţe umane care nu afectează energiile sensibile, iar dumneavoastră să fiţi doar una dintre acestea, trimisă să testeze posibilitatea de a intra la noi? Nici asta nu e logic. Dacă ei ar fi sperat să izbutească, n-ar fi riscat să ne producă o surpriză zdrobitoare... Astfel, dumneavoastră aţi fi devenit pana care despică frontul duşman pe scară largă. Ea e nemiloasă şi strălucitoare şi ţine morţiş să aibă putere deplină asupra unor bieţi proşti ca voi care n-aveţi înţelepciunea decât s-o adoraţi — pe ea şi splendoarea Curţii imperiale.

Într-un colţ se afla un scaun şi McAllister se îndreptă spre el. Între timp se mai calmase.
  — Uite, începu el, habar n-am despre ce vorbeşti. Nu ştiu nici măcar cum am ajuns în magazinul ăsta. Sunt de acord cu dumneata că toată povestea necesită explicaţii, dar eu le văd cu totul altfel.
Începu să tărăgăneze vorba. Se lăsase pe jumătate pe scaun, dar în loc să se afunde în el, se aşeză încet şi drept, ca un bărbat foarte, foarte vârstnic. Privirea îi fu atrasă de o inscripţie ce strălucea deasupra unei vitrine cu arme, aflată înapoia femeii. O întrebă cu glas răguşit:
  — Ala... e un calendar?
Tânăra îi urmări privirea, nedumerită:
  — Da, suntem în 3 iunie. Dar ce nu e în regulă?
  — Nu la asta mă refer. Vreau să spun... făcu un mare efort să se adune... vreau să spun... cifrele alea de deasupra, adică... În ce an suntem?
Fata păru surprinsă. Începu să bâiguie ceva, apoi se opri şi se trase înapoi. În cele din urmă îl admonestă:
  — Nu te mai uita aşa! Nu-i nimic greşit. Suntem în anul 84 al celui de-al patruzecilea secol al Casei Imperiale Isher.



va urma