Blindatele morţii (9)

Sven Hassel

 ― Cine vrea să facă un duş cu bere? strigă Porta, golindu-şi halba în capul chelneriţei blonde.

Aruncă apoi halba care se făcu ţăndări.
Urmă o încăierare cu un derbedeu numit Micuţul.
A fost una din zilele mari la cantină.

MICUŢUL ŞI LEGIONARUL

Compania a 2-a fusese detaşată într‑o uzină care pro­ducea tancuri grele. Combatanţii, care aveau experienţa frontului, erau însărcinaţi cu încercările şi cu supraveghe­rea montării armamentului.
Pentru noi era o viaţă de vis, chiar dacă trebuia să lucrăm cinsprezece sau şaisprezece ore pe zi. Cazarma era departe şi ne pierdeam uşor printre sutele de lucră­tori civili de toate naţionalităţile. Porta se purta ca un cerb în călduri şi‑i considera pe cei două mii de lucrători bărbaţi şi femei proprietatea sa. Maiştrii bătrâni ne dădeau uşor permise de trecere, dar într‑o zi Pluto a întrecut măsura: a furat un camion, a făcut turul cârciumilor, apoi, beat ca un porc, a intrat într‑un zid la trei metri de postul de poliţie.
Isprava asta l‑a costat doar cincisprezece zile de arest, cu complicita­tea maistrului, dar von Weisshagen a ţinut în faţa batalionului o predică patetică în care‑l numea „ruşinea armatei".

Cum închisoarea militară era supraaglomerată, desti­nul l‑a trimis pe Pluto să împartă patul, pâinea şi celula cu subofiţerul Reinhardt, care, asemenea lui Iov, zăcea în mizerie, uitat de Dumnezeu şi de judecătorii militari. De altfel, aşa a rămas până la sosirea americanilor în 1945, când a fost promovat de ei inspector al închisorii. De dragul adevărului trebuie să spunem că a fost un gardian exce­lent. Stăpân pe regulament, îl aplica cu atâta zel, încât trei ani mai târziu a redevenit deţinut şi, cu moartea în suflet, a trebuit să renunţe la uniformă.
Locotenentul Halter, comandantul nostru, care ne condamna comportarea, sfârşi prin a renunţa la tiradele războinice şi îşi înecă idealismul celor 19 ani de popotă, în compania câtorva veterani. Ei l‑au pus la curent cu un program mai rezonabil pentru al treilea Reich: să rapor­tezi cât mai multe Partidului, dar să faci cât mai puţin pen­tru a grăbi victoria Germaniei naziste.
Pe atunci aceşti oameni erau o minoritate. Când totul s‑a sfârşit s‑au ridicat cu miile, bătându‑se cu pumnii în piept că au fost duşmanii lui Hitler! Asta‑i viaţa!
Cât despre purtarea noastră, ea era un antidot al dis­perării. Să trăim din plin viaţa, căci mâine voi muri; să o facem violent, sălbatic şi mai ales fără să ne gândim! Eram soldaţi, dar nu ca ceilalţi, ci nişte duri cu laţul pus deja la gât. Călăul doar trebuia să tragă. Golani, oameni de nimic în concepţia a 70 de milioane de germani. În fiecare om vedeam un nemernic, cel puţin până la proba contrară, care nu era uşor de trecut. Toţi cei care nu erau dintre ai noştri, erau inamici; viaţa sau moartea lor nu făcea doi bani. Alcoolul, femeile, opiumul, toate treceau. Locul iu­birilor noastre? Un cotlon sau o groapă. Nici WC‑urile nu ne speriau!
Văzusem oameni murind cu miile, ucişi, împuşcaţi, decapitaţi, spânzuraţi; făcusem parte din plutonul de exe­cuţie şi sub gloanţele noastre bărbaţi şi femei înroşiseră ţărâna cu sângele lor. Sub ochii noştri legiuni fără număr, căzuseră în stepa rusă, în Caucaz, sau fuseseră înghiţite de fioroasa Rusie albă. Da, ceea ce văzusem ar fi făcut şi pietrele să plângă, dar dacă ajungea vreunul dintre noi să plângă, erau fără îndoială lacrimi de beţiv! Purtam securea morţii, eram deja morţi, dar nu vorbeam niciodată despre asta.
Era într‑o după‑amiază, la cantină. Am adresat celor trei chelneriţe glume obscene.
 ― Hei, Eva! strigă Porta unei fete de tip super‑ger­man, n‑ai chef să te hârjoneşti cu mine?
Nici un răspuns, doar un gest ofensat.
 ― Crede‑mă, frumoaso, să‑l încerci pe Porta înseamnă să‑l adopţi definitiv.O să‑l urmezi până şi pe front.
 ― Plecaţi în curând pe front? întrebă ea curioasă.
 ― Nu ni s‑a spus. Dar nu ştii niciodată cu „Cur în­călţat". Vino să‑ţi spun ceva. O să‑ţi arăt nişte şmecherii de‑o să rămâi mască!
 ― Nu mă interesează, golanule! spune tânăra chel­neriţă.
Porta izbucni în râs:
 ― Domnişoarei îi plac, poate, femeile? Nu mă de­ranjează. Ba odată, una cu astfel de gusturi m‑a găsit mai amuzant decât prietenele sale. Bine? Ne întâlnim la „Vaca Roşie" la ora şapte. Şi să‑ţi pui nişte chiloţi drăguţi! Ador asta. Să ştii să nu fac colecţie, ca locotenentul Britt! Mai dă‑mi o bere, micuţo.
Chelneriţa, stacojie, îi trase o palmă lui Porta şi‑l ameninţă:
 ― O să fac plângere!
 ―  De‑abia aştept, pufni în râs Porta.

În acel moment unul dintre cei mai răi scandalagii din comando‑ul 6, numit Micuţul, îşi făcu loc cu coatele până la noi.
 ― Bere, comandă el, cinci halbe.
Se întoarse către un tip micuţ cu cicatrice, care bea singur într‑un colţ:
 ― Plăteşte şi berea mea, camarade, sau îţi trag una peste bot!
 ― Nu cred că vorbeşti cu mine, i‑o întoarse omuleţul cu o expresie atât de hazlie încât izbucnirăm cu toţii în râs.
Micuţul îl privi cu un aer superior:
 ― Ba chiar cu tine, mucosule. Se întoarse pe călcâie cu cele cinci halbe în braţele sale mari şi‑i spuse chelne­riţei: avortonul ăla are voie să‑mi plătească berea.

Linişte. Omul cu cicatrice îşi goli halba, îşi linse spuma de pe buze şi‑şi şterse gura cu mâneca.
 ― Tu eşti cel numit Micuţul? întrebă el pe gorila de doi metri ce se aşezase la o masă.
 ― Plăteşte şi taci! fu răspunsul.
 ― Îplătesc berea mea, dar nu dau de băut porci­lor. Ar trebui să te întorci în cocină, de necrezut ce mult semeni cu un porc.

Micuţul sări ca lovit de streche şi scăpă halbele pe jos unde se făcură ţăndări. Din doi paşi fu în faţa piticului care îi ajungea până la centură şi clătinându‑se urlă:
 ― Repetă!
 ― Eşti surd? spuse celălalt, din câte ştiu porcii au urechi!
Livid, uriaşul îi trimise un pumn ucigător.
 ― Calm, calm, spuse celălalt, parând lovitura cu în­demânare. Să ieşim dacă vrei să te baţi. Ar fi mai bine pentru veselă.
Dădu la o parte halba şi ieşi. Micuţul, uimit, scotea sunete nearticulat. Piticul rânji:
 ― Nu te obosi, mălai mare!
Cantina ticsită deveni mută. Nu ne credeam urechi­lor. Tiranul batalionului, ucigaşul, era provocat de un avorton de un metru şi cincizeci şi doi, un tip despre care nu ştiam nimic. Îl vedeam pentru prima dată. Purta pe uniforma cenuşie brasarda albă cu cuvintele „Secţia dis­ciplinară" încadrate de două capete de mort, semn că aparţinea unui regiment disciplinar. Cei 300 de oameni din cantină se repeziră afară ca să‑l vadă zdrobit.
Micuţul trecu de la ameninţări la lovituri pe care ad­versarul le eschiva cu uşurinţă, râzând şi scoţându‑l din pepeni.
Se petrecu apoi un lucru pe care nimeni nu l‑ar fi cre­zut posibil. Omuleţul făcu un salt periculos şi bocancii săi ţintuiţi, de infanterist, îl loviră pe Micuţul drept în faţă, ca o măciucă. Gorila se prăbuşi. Omuleţul se nă­pusti ca un dihor asupra lui, îl întoarse pe burtă, îl încă­lecă şi apucându‑l de chica roşcovană îi zdrobi mutra de pietre. Îi trase la sfârşit un şut în rinichi, scuipă cu scârbă pe el şi intră indiferent în cantină, în faţa celor 300 de spectatori rămaşi cu gura căscată la vederea tiranului prăbuşit.

Îşi bău halba cu bere blondă plin de satisfacţie, în timp ce noi îl priveam chiorâş pe învingătorul Goliatului din atâtea închisori, lagăre de concentrare şi câmpuri de luptă. Nu înţelegeam nimic! Pluto îi întinse o ţigară.
 ― Cu opium, îţi place?
Un mulţumesc scurt. Îşi aprinse ţigara în timp ce chel­neriţa îi punea în faţă altă halbă.
 ― Din partea obergefreiter‑ului Stern, îi spuse ea.

Refuză halba şi spuse:
 ― Mulţumiţi‑i, dar caporalul Alfred Kalb, din Re­gimentul al 2‑lea al Legiunii, nu acceptă bere de la un necunoscut.
 ― Ai fost în Legiunea străină a francezilor? întrebă Pluto.
 ― Nu eşti surd, veni răspunsul, deci ai auzit.
Pluto, ofensat, îi întoarse spatele. Micuţul revenise şi bombănea în colţul său, rostind ameninţări de ţi se facea părul măciucă. Faţa lui parcă ar fi fost „lucrată" de un măcelar. Îşi pusese capul sub robinet şi‑şi clătea mutra însângerată, suflând ca o focă. Fără să se mai obosească să se şteargă, îşi luă trei halbe şi se aşeză într‑un colţ.
Porta încălecase pe tejghea şi o agasa pe blonda Eva încercând să o sărute.
Fără jenă, îi strecură mâna sub fustă şi‑i mângâie pulpe­le delicate. Fata scoase câteva ţipete isterice şi îl lovi cu o sticlă, în mijlocul exploziei de hohote de râs. Porta se întoarse, şugubăţ.
 ― Feă, curăţică, chiloţei roz, medalie pentru cuminţenie! O bunătate!
Coborî şi se adresă Legionarului:
 ― Te‑am auzit ce i‑ai răspuns prietenului meu Pluto. Nu‑i suficient că ai învăţat câteva şmecherii prin bordelu­rile marocane ca să‑ţi meargă cu Porta, aici de faţă, din Moabitt, Berlin. Deci, un sfat: răspunde politicos când ţi se vorbeşte tot aşa.
Legionarul se ridică fără grabă şi‑l salută pe Porta, sco­ţându‑şi boneta cu o politeţe comică.
 ― Mulţumesc, pentru sfat. Alfred Kalb, din Regimen­tul al 2‑lea al Legiunii, va ţine minte, Josef Porta. Tot din Moabitt, Berlin sunt şi eu. Nu caut cearta, dar nici n‑o oco­lesc. Nu este un sfat, ci doar o constatare.
 ― În ce regiment eşti acum, camarade? întrebă îm­păciuitor Bătrânul.
 ― 27 blindate, batalionul 1, compania a 2‑a, începând de azi, ora unsprezece.
 ― Dar eşti de‑al nostru! exclamă Porta. Câţi ani ai adunat, frate?
 ― Douăzeci, răspunse Kalb. Am făcut deja trei pentru purtare antisocială, convingeri politice şi serviciu ilegal într‑o armată străină. Ultima dată în lagărul Fagen, lângă Bremen. Ai destule informaţii acum?
 ― Îl cunoşti pe hauptscharführer S.S. Braun, din corpul 8 de la Fagen? l‑am întrebat eu curios.
 ― Da, îl ştiu. Mi‑a zdrobit mâinile şi m‑a castrat pen­tru că m‑am culcat cu o poloneză din lagărul de femei. Dar Allah ştie că‑l voi revedea într‑o zi şi atunci...
Scoase un brici şi‑i mângâie grijuliu tăişul.
 ― Văd că ai de gând să‑i pui boaşele într‑un borcan! râse Porta.
 ― De ce nu? Sunt puşi şerpi, de ce nu şi boaşele unui vierme ca Braun? O să fie mascota bordelului pe care am de gând să‑l deschid după război.
Se întoarse către o chelneriţă:
 ― N‑ai văzut niciodată o pereche de boaşe puse în borcan?
 ― Ce anume? întrebă ea fără să înţeleagă. Hohote de râs îi răspunseră: Nemernicule! spuse ea înţelegând din­tr‑o dată şi dispăru în spatele barului.
Micuţul veni spre tejghea, aruncă o monedă de o marcă şi ceru:
 ― O halbă.
O goli dintr‑o înghiţitură şi porni spre legionar cu mâna întinsă.
 ― Îţi cer iertare, camarade, a fost greşeala mea.
 ― S‑o lăsăm baltă, spuse Kalb, dându‑i mâna.
Într-o clipă pumnul de fier îl imobiliză pe legionarul uimit, în timp ce genun - chiul brutei îi zdrobea mutra. O lovitură de ucigaş, după ceafă, îl doborî lăsându‑l fără cu­noştinţă. Gorila îi mai trase un şut în faţă şi auzirăm cum îi trozneşte osul nasului. Micuţul se îndreptă, îşi şterse mâna şi privi cu ură mulţimea tăcută. Pluto dădu pe gât o înghiţitură de bere şi spuse încet:
 ― Evident, nu ştiam şmecheria asta, dar, atenţie, o să te afli la un moment dat pe front şi ştiu vreo 3 000 de indi­vizi care ard de nerăbdare să‑ţi trimită un glonte dum‑dum în ceafă.
 ― Încearcă doar! strigă bruta, şi o să ies din iad ca să te sugrum.
Părăsi cantina într‑un cor de înjurături.
 ―  Individul ăsta o ă moară într‑un accident, ca din întâmplare, fără să‑l plângă cineva, spuse Bătrânul.

Opt zile mai târziu, legionarul, căruia trebuiseră să‑i taie o bucată din nas, lucra cu noi la un container uriaş de metal care trebuia nituit. Micuţul tocmai trecea.
 ― Tu care eşti atât de voinic, îi strigă prietenos Kalb, vino să ne ajuţi. Ţine nitul, ne scapă mereu. Nu suntem destul de puternici ca să‑l ţinem. Ca orice brută, uriaşul era pe cât de prost pe atât de orgolios.
 ― Sunteţi nişte muieri! O să vă arăt eu cum se ţine un nit!
Şi intră în containerul de oţel. Într‑o clipă, deschiză­tura fu astupată de o benă plină cu beton. Omul era prins ca un şoarece! Zece, cincispre­zece ciocane pneumatice se năpustiră într‑un zgomot infernal asupra cuştii de oţel în care Legionarul a băgat şi capătul unui furtun de abur, capabil să ucidă pe oricine, în afară de bruta captivă.
După trei săptămâni de spital, Micuţul a reapărut ban­dajat din cap până în picioare, dar mereu gata de scan­dal. Într‑o seară, Legionarul i‑a pus sticlă pisată în supă şi am aşteptat încântaţi o perforare a intestinelor. Se sim­ţea mai bine ca înainte. Răzbunarea nu s‑a lăsat mult timp aştepta­tă, iar Porta a fost cel care i‑a salvat viaţa lui Kalb. Fără nici o explicaţie i‑a smuls din mâini halba de bere: Micuţul tocmai îi pusese în ea o doză de nicotină pură.


va urma