vineri, 4 septembrie 2015

Chiparosul trist (5)


Agatha Christie




Sora O’Brien spuse:
— Ce e soră? Ai pierdut ceva?
Sora Hopkins, roşie la faţă, cotrobăia de zor în micuţa trusă pe care o lăsase în geantă, în hol, în seara precedentă. Mormăi:
— Foarte supărător! Nu-mi pot imagina cum de-am ajuns sa fac un asemenea lucru!
— Ce anume?
Sora Hopkins răspunse nu prea dezluşit:
— Am fost la Eliza Rykin... ştii, sarcoma aceea. Ea are nevoie de două injecţii pe zi... dimineaţa şi seara... morfină. I-am făcut ultima tabletă din tubul vechi, noaptea trecută, şi puteam să jur că-l aveam cu mine pe cel nou.
— Mai caută o dată. Tuburile astea sunt atât de mici!
Sora Hopkins cotrobăi din nou în trusă.
— Nu, nu-i aici. Trebuie să-l fi lăsat acasă, în dulapul meu! După o treabă ca asta, zău dacă mai pot avea încredere în memoria mea. Aş fi jurat că l-am luat la mine!
— Ai lăsat undeva trusa, când ai venit încoace?
— Fireşte că nu! spuse apăsat sora Hopkins.
— Eşti sigură?
— Oh, da! Singurul loc în care am lăsat geanta din mână a fost aici, în hol, iar aici nimeni nu s-ar atinge de ceva! Cred că memoria îmi joacă feste. Dar asta mă supără, nu ştiu dacă mă înţelegi, în plus, va trebui să mă duc, mai întâi, acasă, în celălalt capăt al satului, şi să mă întorc iar.
Sora O’Brien spuse:
— Sper ca, după noaptea trecută, să n-ai o zi obositoare, draga mea. Biata bătrână. Mă gândeam eu că n-o s-o mai ducă mult.
— Da, şi eu. Însă doctorul o să fie surprins!
Sora O’Brien spuse cu o undă de dezaprobare:
— El e totdeauna atât de optimist în cazurile lui!
Pregătindu-se să plece, sora Hopkins răspunse:
— Ah, e tânăr! Nu are experienţa noastră.


Doctorul Lord se ridică. Sprâncenele sale blonde se înălţară spre frunte, aproape să-i intre în par. Spuse surprins:
— Aşadar a clacat... eh?
— Da, doctore.
Pe sora O’Brien o mânca limba să povestească în amănunţime ce se întâmplase, dar disciplinată, aşteptă.
Peter Lord spuse gânditor:
— A clacat?
Rămase o clipă pe gânduri, apoi spuse aspru:
— Fă-mi rost de nişte apă fiartă.
Sora O’Brien fu surprinsă şi nelămurită, dar experienţa acumulată în spital o opri să întrebe „de ce?” Dacă un doctor îi spunea să se ducă şi să-i aducă o piele de aligator, nu-l contrazicea ci răspundea mecanic: „Da, doctore”, şi ieşea ascultătoare din cameră să rezolve problema.


Roderick Welman întrebă:
— Vreţi să spuneţi că mătuşa mea a murit fără testament... că nu şi-a făcut niciodată un testament?
Domnul Seddon îşi lustrui ochelarii. Spuse:
— Se pare că aşa stau lucrurile.
— Dar e uimitor!
Domnul Seddon tuşi dezaprobator.
— Nu atât de uimitor pe cât vi se pare. Aşa ceva se întâmplă mai des decât v-aţi putea imagina. Există o superstiţie în privinţa asta. Oamenii vor să creadă că au timp berechet. Simplul fapt de a-şi scrie testamentul pare să-i facă să creadă că-şi atrag moartea. Ciudat... dar aşa este!
— Aţi... ăă... discutat vreodată cu ea pe tema asta?
Domnul Seddon replica sec:
— Frecvent.
— Şi ce spunea?
Domnul Seddon oftă.
— Veşnica poveste! Că e timp din belşug! Că nu are încă de gând să moară! Că nu e definitiv hotărâtă cum să-şi împartă banii!
Elinor spuse:
— Dar, desigur, după primul atac…?
Domnul Seddon clătină din cap.
— Oh, nu, atunci a fost şi mai rău. Nici să audă de asta!
Roddy spuse:
— Şi nu vi se pare foarte ciudat?
— Oh, nu. Normal, boala a facut-o mult mai nervoasă.
Elinor rosti cu glas uimit:
— Dar ea vroia să moară...
Continuând să-şi lustruiască ochelarii, domnul Seddon remarcă:
— Ah, dragă domnişoară Elinor, mintea omenească e foarte ciudată. Poate credea că vrea să moară; dar, pe lângă gândul ăsta, nutrea speranţa să-şi revină complet. Şi, după părerea mea, această speranţă o făcea să considere testamentul ca fiind aducător de ghinion. De asta a tot amânat. Dumneavoastră ştiţi, continuă domnul Seddon, adresându-se, pe neaşteptate, lui Roddy, într-un mod aproape personal, cum e să amâni şi să eviţi un lucru neplăcut... pe care nu vrei să-l abordezi direct?
Roddy se înroşi, îngână:
— D...da, fireşte. Ştiu ce vreţi să spuneţi.
— Exact. Doamna Welman, întotdeauna, a avut de gând să-şi facă testamentul, dar, de fiecare dată, mâine a fost mai bine decât azi! Îşi zicea întruna că e timp berechet.
Elinor spuse încet:
— Deci, din cauza asta era atât de tulburată, noaptea trecută... şi intrase în panică, şi cerea să veniţi...
Domnul Seddon răspunse:
— Nu încape îndoială!
Roddy întrebă:
— Şi ce-o să se întâmple acum?
— Cu averea doamnei Welman? Domnul Seddon tuşi. Deoarece doamna Welman a murit fară testament, toate bunurile ei revin rudei celei mai apropiate...  adică domnişoarei Elinor Carlisle.
Elinor întrebă încet:
— Totul, mie?
— Ia şi Coroana un anumit procentaj, explică domnul Seddon. Apoi intră în detalii, încheie: Nu există dote sau tutele. Banii doamnei Welman au fost, în exclusivitate, ai ei, dispunând de ei după bunul plac. De aceea ei trec direct la domnişoara Carlisle. Ăă... cheltuielile de înmormântare, mă tem, că vor fi destul de mari, dar chiar şi după scăderea lor, averea va rămâne considerabilă şi e şi bine investită în acţiuni de asigurare cât se poate de profitabile.
Elinor spuse:
— Dar Roderick...
Domnul Seddon tuşi, ca şi cum s-ar fi scuzat.
— Domnul Welman e numai nepotul soţului doamnei Welman. Nu e rudă de sânge.
— Aşa-i, spuse Roddy.
Elinor rosti încet:
— De fapt, nici nu prea contează cui îi revine averea, căci urmează să ne căsătorim.
Dar nu se uită la Roddy.
Fu rândul domnului Seddon să spună: „Aşa-i!”, şi o spuse cam repede.


— Nu contează, nu-i aşa? întrebă Elinor, aproape rugător.
Domnul Seddon plecase.
Chipul lui Roddy se contractă nervos. Spuse:
— Ţie ţi se cuvin. Aşa e drept. Pentru numele lui Dumnezeu, Elinor, scoate-ţi din cap că-ţi port ranchiună. Nu vreau blestemaţii ăştia de bani!
Cu vocea uşor nesigură, Elinor spuse:
— N-am căzut de acord la Londra, Roddy, că nu va conta căruia dintre noi îi vor reveni, deoarece... deoarece ne vom căsători?
Roddy nu răspunse. Elinor insistă:
— Nu-ţi aminteşti că aşa ai spus, Roddy?
— Ba da.
Se uită în jos, la picioare. Era alb la faţă şi posomorât, iar gura senzuală îi era încreţită de durere. Ridicându-şi brusc capul, Elinor spuse:
— Nu contează... dacă ne vom căsători... Dar ne vom căsători, Roddy?
— Ne vom ce? întrebă el.
— Ne vom căsători unul cu celălalt?
— Parcă aşa era vorba.
Glasul lui era indiferent, cu o foarte vagă nuanţă tăioasă. Continuă:
— Dar, fireşte, Elinor, dacă acum ai alte gânduri...
— Oh, Roddy, de ce nu eşti sincer? strigă Elinor.
El tresări. Apoi spuse încet, încurcat:
— Nu ştiu ce-a fost cu mine...
Elinor rosti înăbuşit:
— Eu da...
Roddy spuse repede:
— Poate aşa e. La urma urmei, nu-mi place deloc ideea să trăiesc din banii nevestei...
Albă la faţă, Elinor spuse:
— Nu e asta... E altceva... Se opri, apoi adăugă: E... Mary, nu-i aşa?
Roddy mormăi nefericit:
— Cred că da. De unde ştii?
Zâmbind chinuit, Elinor mărturisi:
— N-a fost greu... De câte ori te uiţi la ea... oricine poate să-ţi citească pe faţă...
Calmul lui se risipi brusc.
— Oh, Elinor... nu ştiu ce se întâmplă! Cred c-am să înnebunesc! Când am văzut-o prima dată...în pădure... doar cât i-am văzut chipul am... am simţit că totul se răstoarnă cu susu-n jos. Tu nu poţi sa înţelegi...
— Ba pot. Continuă.
— N-am vrut să mă îndrăgostesc de ea... eram foarte fericit cu tine. Oh, Elinor, ce ticălos sunt să vorbesc aşa cu tine...
— Prostii. Continuă. Povesteşte-mi...
Roddy izbucni:
— Eşti minunată... Nici nu ştiu cât mă ajută să-ţi povestesc. Ţin teribil de mult la tine, Elinor! Trebuie să mă crezi. Povestea cealaltă e ca o vrajă! A tulburat totul: concepţia mea despre viaţă... modul meu de a mă bucura de ce-i în jurul meu, şi... şi toată ordinea firească a lucrurilor...
Elinor spuse blând:
— Dragostea... nu e rezonabilă...
Roddy acceptă nenorocit:
— Nu...
Cu glasul tremurând uşor, Elinor întrebă:
— I-ai spus ceva?
— Azi-dimineaţă... ca un prost... mi-am pierdut capul...
— Şi?
— Bineînţeles că m-a... m-a pus la respect pe dată! Era revoltată. Din cauza mătuşii Laura şi... şi a ta...
Elinor îşi scoase din deget inelul cu diamant şi spuse:
— Mai bine ia-ţi-l înapoi, Roddy.
Luându-l, fără sa o privească, Roddy murmură:
— Nici n-ai idee ce bestie mă simt.
Elinor spuse cu glasul ei calm:
— Crezi că se va mărita cu tine?
— Habar n-am. Încă mult timp de-acum înainte, nu. Nu cred că ţine la mine; dar poate o să ajungă să ţină...
— Cred că ai dreptate. Trebuie să-i laşi timp. Să n-o vezi o vreme, iar apoi... să reîncepi cu forţe proaspete.
— Scumpă Elinor! Eşti cea mai bună prietenă pe care a avut-o vreodată cineva, îi luă brusc mâna şi i-o sărută. Să ştii, Elinor, chiar te iubesc... la fel de mult ca înainte! Uneori, Mary mi se pare doar un vis. S-ar putea să mă trezesc din el... şi să descopăr că ea n-a existat...
Elinor spuse!
— Dacă Mary n-ar fi existat...
Roddy rosti cu o ardoare neaşteptată:
— Uneori doresc să nu fi existat... Tu şi cu mine, Elinor, aparţinându-ne unul altuia. Noi ne aparţinem, nu-i aşa?
 Elinor îşi plecă încet capul.
— Oh, da... ne aparţinem. Se gândi: „Dacă Mary n-ar fi existat...”


Sora Hopkins spuse emoţionată:
— A fost o înmormântare frumoasă!
Sora O’Brien răspunse:
— Oh, da. Şi florile! Ai mai văzut aşa flori frumoase? O harpă de crini albi cu o cruce de trandafiri galbeni. Frumos!
Sora Hopkins oftă şi se servi cu o brioşă. Cele două femei se aflau la „Blue Tit Gafe”. Sora Hopkins continuă:
— Domnişoara Carlisle e o fată darnică. Mi-a făcut un cadou drăguţ, deşi nu avea de ce.
— E o fată drăguţă şi bună, aprobă cu căldură sora O’Brien. Detest zgârciţii.
Sora Hopkins spuse:
— A moştenit o mare avere.
— Mă întreb... Sora O’Brien se opri.
— Da?
— Mi se pare ciudat că bătrâna nu şi-a făcut testamentul,
— A fost o prostie! spuse sora Hopkins tăios. Oamenii ar trebui să fie forţaţi să-şi facă testamentul! Altfel se pot ivi numai necazuri.
— Mă întreb, dacă şi-ar fi făcut testamentul, cui i-ar fi lăsat banii?
Sora Hopkins spuse hotărâtă:
— Eu ştiu un singur lucru.
— Care?
— I-ar fi lăsat o sumă de bani lui Mary... Mary Gerrard.
— Da, aşa-i, aprobă cealaltă. Apoi adaugă excitată: Ţi-am povestit despre starea în care era, biata de ea, în noaptea aceea, când doctorul făcea tot ce-i stătea în puteri s-o calmeze. Domnişoara Elinor îi ţinea mâinile şi jura pe Dumnezeu cel Atotputernic – imaginaţia de irlandeză a sorei O’Brien o luă brusc razna – că va fi chemat avocatul şi totul se va face cum vrea ea. „Mary! Mary!” striga biata bătrână. „Te referi la Mary Gerrard?” a întrebat-o domnişoara Elinor şi a jurat pe loc că Mary îşi va căpăta drepturile!
Sora Hopkins întrebă cu îndoială:
— Chiar aşa a fost?
— Exact aşa, şi am să-ţi mai spun ceva, soră Hopkins. După părerea mea, dacă doamna Welman ar fi apucat să-şi facă testamentul, e posibil să fi fost o surpriză pentru toţi!
Cine ştie daca nu i-ar fi lăsat şi ultimul bănuţ lui Mary Gerrard!
Sora Hopkins se îndoi:
— Nu cred că ar fi făcut asta. Eu nu sunt de acord să nu-ţi laşi banii celor din acelaşi sânge cu al tău.
— Există sânge şi sânge, spuse sora O’Brien, enigmatică.
— Ce-oi mai vrea să spui si cu asta?
Sora O’Brien rosti cu demnitate:
— Eu nu sunt bârfitoare. Şi n-am să întinez numele unei moarte.
Sora Hopkins dădu încetişor din cap:
— Asta aşa e. Sunt de acord cu dumneata. Cu cât vorbeşti mai puţin, cu atât mai bine.
Îşi umplu ceaşca cu ceai. Sora O’Brien întrebă:
— Apropo, ai găsit tubul cu morfină, când ai ajuns acasă?
Sora Hopkins se încruntă.
— Nu. Nu înţeleg şi pace ce s-a întâmplat cu el, dar cred ca se poate să fie aşa: poate l-oi fi pus pe marginea poliţei căminului, cum fac adesea, când încui dulapul, şi s-ar putea să fi căzut în coşul de hârtii, care era plin cu gunoi şi pe care l-am golit în lada de gunoi, chiar când am plecat de-acasă. Se opri. Aşa trebuie să fi fost, căci altfel mi văd ce se putea întâmpla cu el.
— Înţeleg, spuse sora O’Brien. Da, dragă, asta trebuie să fi fost. Dumneata nu-ţi laşi geanta pe unde apuci – doar în holul de la Hunterbury – aşa că trebuie să se fi întâmplat exact cum ai spus. S-a dus la lada de gunoi.
— Asta-i drept, spuse repede sora Hopkins. Nu putea fi altfel, nu-i aşa?
Se servi cu o felie de tort.
— Nu s-ar fi putut... Se opri.
Cealaltă aprobă repede – poate puţin prea repede.
— În locul dumitale, nu mi-aş face atâtea probleme, spuse ea lejer.
— Nu-mi fac probleme...


Tânără şi severă în rochia ei de doliu, Elinor stătea la biroul masiv din biblioteca doamnei Welman. În faţa ei zăceau împrăştiate diferite hârtii. Terminase de pus întrebări servitoarelor şi doamnei Bishop. Acum, cea care intrase şi se oprise ezitant lângă uşă, era Mary Gerrard.
— Aţi vrut să mă vedeţi, domnişoară Elinor?
Elinor înălţă privirea.
— Oh, da, Mary. Vrei să vii aici să iei loc?
Mary se apropie şi se aşeză pe scaunul arătat de Elinor.
Era puţin întors spre fereastră şi lumina cădea pe faţa ei, scoţând în evidenţă puritatea de porţelan a pielii şi strălucirea părului auriu.
Elinor îşi ţinea mâna, astfel încât să-i ascundă puţin faţa. Printre degete putea urmări chipul celeilalte fete.
Gândi:
„E posibil să urăşti atât de mult pe cineva şi să n-o arăţi?”
Cu glas tare, spuse:
— Cred că ştii, Mary, că mătuşa mea s-a interesat, întotdeauna, de tine şi că a preocupat-o viitorul tău.
Mary îngână cu glasul său moale:
— Doamna Welman a fost, întotdeauna, foarte bună cu mine.
Elinor continuă, rece şi detaşată:
— Ştii că mătuşa mea, dacă ar fi avut timp să-şi facă testamentul, ar fi lăsat câteva donaţii. Cum a murit fără testament, îmi revine mie obligaţia de a-i îndeplini dorinţele. M-am consultat cu domnul Seddon şi, la sfatul lui, am schiţat un tabel cu sumele pentru servitori în raport cu vechimea în serviciu, etc. Se opri. Tu, fireşte, nu te încadrezi în categoria asta.
Sperase poate, că acele cuvinte vor fi ca o înţepătură, însă nu văzu nici o schimbare pe chipul celeilalte. Mary accepta cuvintele la justa lor valoare şi asculta ce mai avea să urmeze.
Elinor spuse:
— Deşi mătuşii mele i-a fost greu să vorbească, în mod coerent, în acea ultimă seară, a reuşit să se facă înţeleasă. Vroia neapărat să-ţi lase o dotă care să-ţi asigure viitorul.
Mary răspunse liniştit:
— A fost foarte amabil din partea ei.
Elinor rosti cu bruscheţe:
— Imediat ce se termină verificarea bunurilor, aranjez să-ţi fie transferate pe numele tău două mii de lire... bani de care vei putea dispune după bunul tău plac.
Mary se îmbujora.
— Două mii de lire? Oh, domnişoară Elinor, ce bună sunteţi! Nici nu ştiu ce să spun.
Elinor vorbi apăsat:
— Nu e nici o bunătate din partea mea şi te rog să nu spui nimic.
Mary se înroşi.
— Nu ştiţi ce va însemna asta pentru mine, murmură.
— Mă bucur.
Ezită, îşi mută privirea în cealaltă parte a camerei. Cu un uşor efort, spuse:
— Mă întreb... ai vreun plan?
Mary spuse repede:
— Oh, da. Am să mă calific în ceva. În masaj, poate. Aşa m-a sfătuit sora Hopkins.
— Pare o idee foarte bună. Voi încerca să aranjez cu domnul Seddon să-ţi dea cât mai repede, în avans, nişte bani... dacă se poate, chiar imediat.
— Sunteţi foarte, foarte bună, domnişoară Elinor, rosti recunoscătoare Mary.
Elinor spuse sec:
— Asta a fost dorinţa mătuşii Laura. Ezită, apoi adăugă: Ei bine, cred că asta a fost tot.
De data asta, concedierea aceea hotărâtă din glas, ustură pielea fina a lui Mary. Se ridică, spunând liniştită: „Vă mulţumesc foarte mult, domnişoară Elinor”, şi părăsi camera.
Elinor ramase foarte calmă, privind drept în faţă. Chipul îi era complet impasibil. Numic nu trăda ce se petrecea în mintea ei. Rămase mult timp... aşa, nemişcată.



va urma
















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu