STEPHEN BAXTER
Cum am supravieţuit
Am pus bazele unei tabere pe ţărmul Mării Paleocenului, în apropierea pârâului cu apă proaspătă pe care îl găsisem. Am decis că acel loc era mai sănătos şi mai ferit de atacuri decât semiobscuritatea pădurii. Am confecţionat un umbrar pentru Nebogipfel, utilizând fragmente ale cronomobilului, deasupra cărora am întins felurite articole de îmbrăcăminte.
L-am purtat pe Nebogipfel până acolo în braţe. Era uşor ca un copil şi încă semiconştient; se uita la mine, neajutorat, prin rămăşiţele ochelarilor săi, şi îmi venea greu să-mi aduc aminte că era reprezentantul unei specii ce traversase Spaţiul şi îmblânzise Soarele!
Următoarea mea prioritate a fost focul. Lemnele disponibile – ramuri căzute la pământ şi tot felul de crenguţe – erau umede şi mucegăite, aşa că le-am cărat până la marginea plajei, pentru a se putea usca. Folosind nişte frunze uscate pe post de surcele şi scânteia de la o piatră lovită de metalul cronomobilului, am izbutit să stârnesc o flacără destul de repede. La început am săvârşit zilnic ritualul reaprinderii focului, însă curând am descoperit străvechiul truc, fără îndoială, de a păstra nişte jeratic în vatră pe timpul zilei, cu care era foarte simplu să înteţeşti din nou văpaia la nevoie.
Convalescenţa lui Nebogipfel progresă încet. Pentru membrul unei rase care nu ştia ce-i somnul, inconştienţa forţată reprezenta un lucru grav şi neliniştitor, iar când îşi redobândi cunoştinţa, rămase în umbră preţ de câteva zile, inert şi fără dorinţa de a vorbi. Se dovedi însă capabil să mănânce stridiile şi scoicile pe care le culegeam din mare, deşi cu o repulsie profundă. Pe măsura trecerii timpului, am izbutit să ne îmbogăţim alimentaţia cu carne friptă de broască – căci aceste creaturi existau din belşug, pretutindeni pe plajă. Cu puţin exerciţiu, am reuşit să dau jos ciorchinii de fructe din palmierii de pe ţărm, aruncând cu pietre şi bucăţi de metal în crengi. Nucile se dovediră foarte practice: laptele şi pulpa lor ne asigură o dietă diversificată, iar cojile goale ne folosiră ca recipiente pentru o mulţime de utilizări; până şi fibrele maronii care acopereau cojile se puteau ţese într-o pânză grosolană. Cu toate acestea, eu nu am aptitudini pentru o asemenea treabă migăloasă şi niciodată n-am izbutit ceva mai mult decât să-mi confecţionez o pălărie – o chestie cu borul larg, precum cele ale culilor.
Totuşi, în pofida dărniciei mării şi a palmierilor, alimentaţia noastră era monotonă. Mă uitam cu ciudă la micuţele făpturi delicioase ce se căţărau, astfel că nu puteam să ajung la ele, pe crengile copacilor de deasupra mea.
Am explorat ţărmul mării. În acea lume marină, vieţuiau multe soiuri de creaturi. Am observat nişte umbre mari, romboidale, lunecând la suprafaţă, despre care am crezut că erau calcani, iar de două ori am văzut nişte aripioare verticale – brăzdând apa cu elan şi având cel puţin un picior înălţime – care nu puteau fi decât ale unor rechini enormi.
Am desluşit apoi o formă ondulată, navigând la suprafaţa apei, poate la o jumătate de milă de uscat. Această dihanie măsura aproximativ cinci picioare lungime şi înota prin mişcări şerpuite ale corpului său sinuos. I-am vorbit despre această privelişte lui Nebogipfel, care – recuperând încă puţin din acel ansamblu enciclopedic de informaţii înmagazinate în micuţul său craniu – l-a identificat ca fiind Champsosaurus: un animal străvechi, înrudit cu crocodilul – de fapt, un supravieţuitor al Erei Dinozaurilor, demult apusă în această epocă a Paleocenului.
Nebogipfel îmi povesti că în această perioadă, mamiferele acvatice din secolul meu – balenele, vacile de mare şi aşa mai departe – se găseau în mijlocul adaptărilor evolutive la viaţa marină, şi încă trăiau ca nişte animale de uscat mătăhăloase, ce se mişcau încet. Am rămas cu ochii după vreo balenă de uscat care se încălzea la soare, căci în mod sigur aş fi fost în stare să vânez o asemenea creatură greoaie – însă n-am văzut niciodată vreuna.
Când i-am scos prima dată atelele lui Nebogipfel, carnea rănită arăta ca şi cum ar fi fost pe cale de vindecare. Nebogipfel îşi încercă articulaţiile, oricum, şi se pronunţă că se aşezaseră prost. Nu eram surprins, însă niciunul dintre noi nu se putea gândi la o modalitate pentru a îmbunătăţi situaţia. Totuşi, după o perioadă, Nebogipfel putu să se deplaseze, cât de cât, folosindu-se de o cârjă făcută dintr-o ramură potrivită, şi se apucă să se învârtească şontâc-şontâc, ca un vrăjitor uscăţiv, prin micuţa noastră tabără.
Cu toate acestea, ochiul său – pe care îl distrusesem în năvala din hala cronomobilelor – nu îşi reveni, şi rămase fără vedere, spre ruşinea şi regretul meu adânc.
Morloc fiind, Nebogipfel nu se simţea nici pe departe confortabil în dogoarea Soarelui. Aşa că dormea în timpul zilei, în interiorul refugiului pe care îl construisem, şi se mişca în orele de întuneric. Eu am optat în continuare pentru lumina zilei, aşa că fiecare dintre noi îşi petrecea singur cea mai mare parte a orelor de plimbare. Ne întâlneam şi discutam în amurg şi în zori, deşi trebuie să recunosc că, după câteva săptămâni de trai în aer liber, zăpuşeală şi muncă fizică susţinută, eram destul de vlăguit la vremea apusului.
Palmierii aveau frunze mari, şi m-am hotărât să adun vreo câteva, intenţionând să clădesc, cu ajutorul lor, un adăpost mai bun. Însă, cu toată stăruinţa mea de a azvârli cu obiecte în copaci, n-am izbutit să dau jos frunzele, iar mijloace de a tăia palmierii nu deţineam. Aşa că am fost silit să mă dezbrac de pantaloni şi să mă caţăr în copaci aidoma unei maimuţe. O dată ajuns la coroana unui arbore, a fost o chestiune de minute să rup frunzele de pe trunchi şi să le arunc la pământ. Am găsit aceste urcări istovitoare. În aerul curat al mării şi în luminii soarelui, deveneam tot mai sănătos şi mai robust – dar nu eram un bărbat tânăr -, iar în curând am ajuns la limita calităţilor mele atletice.
Am construit un adăpost mai trainic, din ramuri căzute, acoperite cu frunze îndoite. Am confecţionat din ele şi o pălărie mare pentru Nebogipfel. Când se aşeza la umbră cu această chestie legată sub bărbie, dar în rest gol-puşcă, arăta tare caraghios.
În ceea ce mă priveşte, am avut întotdeauna un ten palid şi, după ce în primele câteva zile am suferit enorm din pricina expunerii la soare, am învăţat să mă feresc. Pielea mi se cojise pe spate, pe braţe şi pe nas. Mi-am lăsat o barbă deasă ca să-mi protejez faţa, însă buzele mi s-au băşicat într-un chip nemaivăzut – dar cel mai rău lucru au fost arsurile intense din porţiunea pleşuvă de pe creştet. M-am apucat să-mi spăl arsurile şi să port tot timpul pălăria şi rămăşiţele cămăşii.
Într-o zi, poate la o lună după asta, în vreme ce mă rădeam (folosind fragmente din cronomobil pe post de lamă şi de oglindă), mi-am dat seama, subit, cât de mult mă schimbasem. Dinţii şi ochii îmi străluceau, de un alb sclipitor, pe un chip cafeniu ca mahonul, stomacul îmi era la fel de neted ca în zilele colegiului, şi umblam cu o pălărie din frunze de palmier, pantaloni scurţi şi în picioarele goale, atât de firesc, de parcă aş fi făcut asta de când mă născusem.
M-am întors către Nebogipfel.
— Ia uită-te la mine! Prietenii mei de-abia m-ar recunoaşte... Mă transform într-un băştinaş.
Chipul său fără bărbie nu trădă nicio expresie.
— Eşti un băştinaş. Asta-i Anglia, îţi aduci aminte?
Nebogipfel ţinu morţiş să recuperăm din pădure componentele cronomobilului nostru distrus. Puteam să înţeleg raţiunea acestei acţiuni, căci, în zilele ce aveau să vină, urma să ne fie trebuincioasă fiecare fărâmă de materie primă, mai ales de metal. Aşadar am recuperat vehiculul şi am asamblat resturile într-o groapă săpată în nisip. După ce nevoile mai urgente pentru supravieţuirea noastră au fost satisfăcute, Nebogipfel începu să-şi petreacă o mare parte a timpului cu aceste rămăşiţe. Iniţial nu m-au interesat prea mult preocupările lui, socotind că încerca să construiască un fel de anexă la adăpostul nostru, ori poate o armă de vânătoare.
Totuşi, într-o dimineaţă, după ce el adormise, am cercetat proiectul său. Reclădise scheletul cronomobilului; refăcuse podeaua sfărâmată şi alcătuise în jurul ei o cuşcă din bare, legate cu bucăţi de cabluri, recuperate de la arborele de direcţie. Găsise chiar şi comutatorul albastru, care odinioară închisese circuitul Plattneritei.
Când se trezi, l-am luat la rost:
— Încerci să construieşti o nouă Maşină a Timpului, aşa-i?
El îşi înfipse dinţii mărunţi în pulpa unei nuci de palmier.
— Nu. Reconstruiesc una.
— Intenţia ta e limpede. Ai refăcut cadrul ce conţine circuitul esenţial al Plattneritei.
— După cum spui, este evident.
— Dar e inutil, prietene!
M-am uitat la mâinile mele bătătorite şi însângerate şi mi-am dat seama că mă deranja această irosire a eforturilor sale, în vreme ce eu mă luptam să rămânem în viaţă.
— N-avem fir de Plattnerită. Substanţa cu care am sosit aici s-a epuizat şi, oricum, s-a împrăştiat prin junglă. Nu dispunem de mijloace pentru a produce o altă cantitate.
— Dacă construim o Maşină a Timpului, spuse el, este posibil să nu putem evada din această epocă. Dar dacă nu o construim, în mod sigur nu vom putea scăpa.
— Nebogipfel, am mormăit eu, cred că ar trebui să acceptăm realitatea. Suntem blocaţi aici, în adâncurile timpului. Nu vom găsi niciodată Plattnerită, de vreme ce nu este o substanţă care există în stare naturală. Nu o putem obţine şi nimeni nu ne va aduce un eşantion, căci nimeni nu are nici cea mai vagă idee că ne aflăm în această epocă, cu o marjă de eroare de zece milioane de ani!
În loc de răspuns, el linse pulpa zemoasă a nucii sale de palmier.
— Pah!
Frustrat şi mânios, am început să mă învârtesc agitat în jurul adăpostului.
— Ai face mai bine dacă ţi-ai folosi ingeniozitatea şi strădaniile pentru a confecţiona o puşcă, cu care să dobor câteva dintre maimuţele acelea.
— Nu sunt maimuţe, rosti el. Cele mai comune specii sunt miacis şi chriacus...
— Bine, ce naiba or fi! Ahh!
Înfuriat, m-am îndepărtat cu paşi apăsaţi.
Argumentele mele nu provocară nicio schimbare, fireşte, iar Nebogipfel îşi văzu în continuare de reconstrucţia sa perseverentă. Însă mă ajută în multe feluri în lupta mea de a rămâne în viaţă, iar după o vreme, am ajuns să accept prezenţa maşinii rudimentare şi strălucitoare, complicate şi absolut inutile, acolo pe plaja Paleocenului.
Cu toţii avem nevoie de speranţă, pentru a da un scop sau o consistenţă vieţilor noastre, am hotărât eu, iar acea maşină, la fel de inaptă de zbor ca o imensă Diatryma, reprezenta cea de pe urmă speranţă a lui Nebogipfel.
Boală şi recuperare
M-am îmbolnăvit.
Nu puteam să mă ridic din culcuşul primitiv din foi de palmier şi frunze uscate pe care mi-l făcusem. Nebogipfel a fost nevoit să mă îngrijească, datorie de care se achită fără prea mult vorbe de alinare la capătul patului, însă cu răbdare şi stăruinţă.
Odată, în abisurile tenebroase ale nopţii, am ajuns într-o stare de semiconştienţă, în vreme ce degetele moi ale Morlocului îmi cercetau chipul şi gâtul. Mi-am închipuit că eram iarăşi închis în piedestalul Sfinxului-cel-Alb, cu Morlocii dând năvală ca să mă distrugă. Am scos un urlet, iar Nebogipfel sări în spate, însă nu înainte ca eu să-mi ridic pumnul să-l izbesc zdravăn în piept. Aşa slăbit cum eram, tot mai aveam suficientă forţă pentru a-l trânti pe Morloc la pământ.
După ce am făcut asta, energia mea se epuiză şi am căzut în nesimţire.
Când m-am trezit, Nebogipfel stătea din nou lângă mine, încercând cu perseverenţă să mă convingă să iau o gură din fiertura de fructe de mare.
În cele din urmă, mi-am revenit în simţiri şi m-am pomenit sprijinit în capul oaselor pe culcuşul meu. Mă aflam singur în mica noastră colibă. Soarele era jos, însă arşiţa zilei încă mă asalta. Nebogipfel îmi lăsase în apropierea patului o coajă de nucă plină cu apă, şi eu am băut din ea.
Încetul cu încetul, lumina solară pieri, iar întunecimea caldă, tropicală, a serii învălui umbrarul. Amurgul era magnific – din pricina unui surplus de cenuşă din atmosferă, îmi spusese Nebogipfel, generată de vulcanii de la vest de Scoţia. Această activitate vulcanică avea să ducă într-o zi la formarea Oceanului Atlantic; lava curgea până în Arctica, Scoţia şi Irlanda, iar zona de climă caldă în care ne aflam se întindea spre Nord, până în Groenlanda.
Britania era deja o insulă, în acest Paleocen, dar, în comparaţie cu configuraţia acesteia din secolul al XIX-lea, colţul ei dinspre Nord-Vest se înălţa până la o altitudine mai mare. Marea Irlandei încă nu începuse să se formeze, astfel că Britania şi Irlanda constituiau o singură întindere de uscat, însă regiunea din Sud-Estul Angliei era cufundată sub apa pe a cărei margine vieţuiam noi. Această mare a Paleocenului era o prelungire a Marii Nordului; dacă am fi izbutit să construim o ambarcaţiune, am fi putut să traversăm Canalul Mânecii şi să navigăm până în inima Franţei prin Bazinul Aquitaniei, o fâşie de apă care se lega, la rândul ei, de Marea Tethys – un uriaş ocean ce îneca ţările mediteraneene.
O dată cu sosirea nopţii, Morlocul ieşi din umbra mai adâncă a pădurii. Se întinse – flexându-şi muşchii mai mult ca o pisică decât ca un om – şi îşi masă piciorul rănit. Apoi petrecu câteva minute pieptănându-şi cu degetele părul de pe faţă, de pe piept şi de pe spinare.
În cele din urmă, veni şontâcăind la mine; lumina purpurie a apusului se oglindea în ochelarii săi zgâriaţi şi crăpaţi. Îmi aduse iarăşi apă, iar eu, cu gura umezită, am murmurat:
— Cât timp?
— Trei zile.
A trebuit să-mi înăbuş un fior la auzul glasului său bizar, lichid. Poate v-aţi închipuit că, până acum, mă obişnuisem cu Morlocii, dar, după trei zile în care zăcusem neajutorat, reamintirea faptului că eram izolat într-o lume ostilă, cu excepţia acestui străin din viitorul îndepărtat, se prăvăli asupra mea ca un trăsnet!
Nebogipfel îmi prepară nişte fiertură. La vremea la care terminasem de mâncat, amurgul trecuse, iar lumina venea numai de la secera tinerei Luni ce atârna în josul bolţii. Nebogipfel îşi scoase ochelarii şi am putut să-i văd enormii ochi cenuşii-roşietici, plutind în întunecimea colibei ca umbra translucidă a Lunii.
— Ceea ce doresc să ştiu, am spus eu, este ce m-a îmbolnăvit?
— Nu sunt sigur.
— Nu eşti sigur?
Mă surprinse această neobişnuită recunoaştere a limitărilor, căci amploarea şi profunzimea cunoştinţelor lui Nebogipfel erau extraordinare. Mi-am imaginat mintea unui om din secolul al XIX-lea ca fiind analogă vechiului meu atelier: plină de informaţii, însă stocate într-un mod foarte dezordonat, cu cărţi deschise, fragmente de însemnări şi schiţe risipite pe fiecare suprafaţă plată. În comparaţie du această babilonie, mintea unui Morloc – graţie avansatelor tehnici educaţionale din anul 657298 – era organizată aidoma conţinutului unei enciclopedii bune, cu tomuri de experienţe şi învăţături catalogate şi rânduite pe rafturi. Toate acestea ridicau nivelul practic al inteligenţei şi cunoaşterii spre înălţimi nevisate de oamenii veacului meu.
— Totuşi, rosti el, nu trebuie să ne mire faptul îmbolnăvirii. De altfel, sunt uimit că nu ai clacat mai repede.
— Ce vrei să spui?
El se întoarse către mine.
— Că eşti un om scos din vremurile tale.
Într-o străfulgerare, am înţeles ce dorea să zică.
Germenii bolilor decimaseră umanitatea încă de la începuturi – într-adevăr, chiar şi în acest ev străvechi îi secerau pe strămoşii preumani ai omului. Iar din pricina acestui cumplit ciur al speciei noastre, am dezvoltat capacităţi de rezistenţă. Trupurile noastre luptă cu toţi germenii, iar la unii dintre aceştia sunt pe deplin imune.
M-am gândit la toate generaţiile de oameni care încă se găseau dincolo de această eră îndepărtată, la toate acele suflete umane efemere ce aveau să pâlpâie în beznă aidoma unor scântei, înainte de a se stinge pentru vecie! Însă măruntele lor lupte nu aveau să fie în zadar, căci – prin acest tribut de un miliard de morţi – omul urma să-şi dobândească dreptul ereditar asupra Pământului.
Pentru Morloc, lucrurile stăteau altfel. În secolul lui Nebogipfel, rămăsese puţin din forma arhetipală umană. Tot ce se găsea în corpul Morlocului – oase, carne, plămâni, ficat – fusese modificat de mecanisme care să permită, spunea Nebogipfel, un echilibru ideal între longevitate şi abundenţa vieţii. Nebogipfel putea fi rănit, aşa cum văzusem, însă – dacă îi dădeai crezare – trupul lui nu era mai predispus la o infecţie cu germeni decât o armură. Şi într-adevăr, nu detectasem nici urmă de cangrenă la piciorul său beteag ori la ochi. Lumea originară a Eloilor şi Morlocilor produsese o soluţie diferită, mi-am adus eu aminte, căci nici acolo nu văzusem vreo boală ori vreo molimă, şi doar foarte puţină putreziciune, iar eu trăsesem concluzia că era o lume purificată de bacteriile primejdioase.
Totuşi, în ceea ce mă privea, nu beneficiam de o asemenea protecţie.
După prima mea ciocnire cu boala, Nebogipfel îşi îndreptă atenţia către unele aspecte mai subtile ale nevoilor de supravieţuire. Mă trimise să caut suplimente pentru alimentaţia noastră, inclusiv nuci, tuberculi, fructe şi ciuperci comestibile – toate acestea fiind adăugate la hrana de bază, compusă din produsele mării şi din carnea acelor animale şi păsări suficient de neghioabe încât să se lase prinse la vânătoarea mea stângace cu lănci şi pietre. De asemenea, Nebogipfel încercă să obţină medicamente simple: cataplasme, ceaiuri de ierburi şi alte asemenea preparate.
Boala mea mă umplu de o mâhnire adâncă şi stăruitoare, căci reprezenta un pericol al călătoriilor în timp de care nu mă mai lovisem până atunci. Am tremurat şi mi-am încrucişat braţele pe trupul încă vlăguit. Vigoarea şi inteligenţa pe care le posedam erau în stare să înfrângă Diatryma şi alţi locuitori masivi al Paleocenului, însă nu-mi ofereau nicio apărare împotriva atacurilor monştrilor invizibili din aer, din apă şi din carne.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu