sâmbătă, 26 septembrie 2015

Imposibila neutralitate (XXX)


Gheorghe Grigurcu




La umbra injuriei în floare


Un lucru mi s-a părut ciudat la Conferinţa scriitorilor
din 1990: lipsa de interes a majorităţii celor ce au luat cuvîntul
faţă de chestiunile de principiu ale obştii noastre. Ca şi cum
nu ne-am fi despărţit, în circumstanţe dramatice, de un totalitarism ce ne-a umilit şi secătuit deopotrivă trupul şi sufletul,
ca şi cum acest totalitarism n-ar fi continuat a-şi infuza veninul
în corpul nostra social, ca şi cum toate ar fi trebuit de acum
încolo să urmeze de la sine bune şi frumoase, într-o paradiziacă
perspectivă, în veşnicie. Referindu-se în treacăt şi cam fără
chef, atunci cînd nu le-au omis de-a dreptul, la problemele
cardinale ale momentului, cei mai mulţi vorbitori au preferat
a se ocupa de mărunţişurile administrative, de aspectele contabiliceşti, de formularea unor prevederi ale statutului etc. N-am
ştiut ce să cred. Altfel mi-am imaginat primul conclav scriitoricesc
după doborîrea tiranului. Să fi fost la mijloc o timorare, o
oboseală, o comoditate, o punere voită în paranteză a unor
opinii presupuse ca admise de către toată lumea? Mi-ar fi greu
să răspund. în orice caz, efectul acestei abstrageri din patosul
civil şi, la urma urmei, chiar din cel strict profesional, a fost
negativ! Căci ea a reprezentat un stimulent pentru colaboraţionişti,
pentru oportuniştii de toate soiurile, să treacă la acţiune.
Văzînd că nu există nici o oprelişte serioasă, aceştia au prins
curaj, ieşind în public sub deviza revanşardă (au şi ei lozincile
lor!) „vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît” ! Nu ştiu
dacă vor putea recupera chiar toate situaţiile pierdute, întrucît
ele depindeau de monopolul cultural al dictaturii pe care o
slugăreau, dar, într-un fel, au şi ajuns „mai mult” decît „ce-au
fost”. Căci, în condiţiile emancipării presei, cîştigate cu sîngele
vărsat pe baricadele Revoluţiei, indivizii în cauză şi-au permis
un limbaj al insultei încă neîntîlnit, o grosolănie şi o turpitudine
în calea căreia pare a nu sta nimic. Lipitori pînă deunăzi ale
bugetului propagandei ceauşiste, ei exploatează acum jertfele
din decembrie 1989, cele ce le-au îngăduit a-şi tipări, în afara
oricărei cenzuri, insanităţile. Stropesc cu noroi tot ce nu le
convine, adică tot ce diferă de natura lor coruptă, în contul
acelor jertfe. Invectivează urcaţi cu picioarele pe cadavrele
eroilor. Ei sînt adevăraţii profanatori de morţi! Este acesta un
trist paradox al Revoluţiei. în măsura în care ţinem la principiile
democratice, sîntem siliţi a-i tolera pe cei ce le-au încălcat
ieri, pe cei ce abuzează azi de litera lor, batjocorindu-le spiritul.
Tot ce putem face e să le dăm riposta meritată, să le punem în
lumină conştiinţele soioase, textele venale.


Elocvent e faptul că atari publicişti nu se arată capabili a
susţine o polemică în sensul consfinţit al termenului, adică o
confruntare de la idee la idee, de la argument la argument.
Nu-i interesează cîtuşi de puţin ideile sau argumentele. Cu o
impudoare proprie jurnalisticii comuniste, aceste vlăstare tipice
ale ei nu au în vedere nici o logică, nici o coerenţă, nici o
măsură. Dai un citat şi ţi se impută mărimea urechilor sau un
neg. Aminteşti o atitudine a cuiva, afirmată negru pe alb, şi
constaţi cu stupoare că ţi-au fost chestionaţi vecinii pentru a
afla ora la care te culci seara. Răspunsul vine pe căile ocolite,
viclene, ale incorectitudinii crase ce evită a se asuma pe sine.
Pare mai uşor a defăima un om decît a analiza şi a combate un
punct de vedere. Cu o patimă neagră, de detectivi detracaţi şi
de agenţi ai poliţiei secrete, înrăiţi pentru că au rămas fără
slujbă, scribii în chestiune îţi răscolesc viaţa intimă şi, neputînd
a culege nimic compromiţător din coşul de rufe murdare, umflă
în chip delirant eîteva detalii banale, nedîndu-se în lături de la
calomnia cea mai dezgustătoare. Ţi se atribuie vicii, tîlhării,
crime. Privindu-se în oglindă (cine a vorbit despre teama de
oglinzi?), ipochimenii respectivi, cu fizionomii pocite de ură
şi acoperite cu jegul imoralităţii, îţi atribuie propriile lor trăsături
agrementate cu o sinceră fabulaţie de mahala. Mardeiaşii,
care îşi dibuie un alibi literar, se străduiesc a te aduce la nivelul
lor, adică a te trage în mocirlă. în sport s-ar putea vorbi despre
lovitura sub centură. în justiţie, despre incidenţa Codului penal.
Dar epavele periodicelor totalitarismu lui nu par a se sinchisi.
Nu le pasă că nu vorbesc la obiect, că n-au o ţinută decentă,
nici o urmă de bun simţ. Scopul lor este de a spurca. De a
spurca necontenit, cu orice preţ. Partida cîrdăşiei lor cu p.c.r.
e pierdută şi e cu neputinţă să nu-şi dea scama. Drept care au
o reacţie imundă a conştiinţei unei înfrîngeri totale, a disperării,
în raport cu care le e indiferentă ultima impresie ce-o lasă...


Dar să-l înţelegem, totuşi, întrucîtva, pe bossul „României
Mari” ! Cum s-ar putea el apăra în mod cît de cît convingător
de observaţiile privind prestaţia sa colaboraţionistă, ciocoismul
său virulent, ampla sa campanie împotriva valorilor româneşti,
cu tirul reglat de securitate? Cum ar putea nega paginile, maldărele
de pagini scrise cu propria-i mînă, ce vinovate-i stau în
faţă? Cum ar putea dovedi că a fost obligat să le scrie, cînd în
jurul său s-au aflat atîţia scriitori şi intelectuali cu conştiinţa
nepătată, în pofida prigoanei şi a persecuţiilor, a marginalizării?
Chiar dacă ar avea inteligenţa lui Platon şi harul expresiv al
lui Shakespcare, nu ar izbuti să iasă basma curată. Aşa încît
face şi el ce poate: mă ocărăşte în stil de chivuţă aţîţată fiindcă
a fost prinsă în tîrg cu mîţa-n sac. îşi aduce aminte de vorbuliţele
nobile desprinse din frecventarea Academiei din Cuţarida
(„cioclu”, „chelner al ţărînii”, „scormonitor de borhot”, „gropar”),
ca de tot atîtea criterii literare, adăogindu-le şi o savantă
frîntură de bocet, care conţine sacramentala formulă optativă
„pupa-ţi-aş”. Fidel obiceiului său de a împărţi pe toţi confraţii
care nu-i sînt pe plac în două categorii, pederaşti sau vînduţi
ungurilor, mă înscrie şi pe mine într-una (deocamdată într-una
singură) din aceste clase ale imaginaţiei sale, lipsite nu numai
de inocenţă, dar se pare că şi de sănătate (de unde, între altele,
obsesia precizării comportamentului intim al tuturor celor ce-i
intră în colimator). Dacă-i voi mai da un răspuns, am vaga
bănuială că voi intra şi într-o subclasă a desconsiderării şi anume
în cea de bastard. Cu o demnitate ţeapănă de doctor honoris
causa al Universităţii de jandarmi, Eugen Barbu mai insultă şi
revista „Contemporanul”, ce mă publică, folosind o elegantă
paletă lexicală, atît de adecvată: „Fără să vreau, am dat peste
un fel de polemică într-o revistă cît un cearşaf, plină de dejecţii,
în care adorm moaşele, peştii, prostituatele de la Gara de Nord,
că în Crucea de piatră nu mai e dever de o jumătate de secol,
revistă pe numele ei «Contemporanul!»” Şi toate acestea fară a
sufla un cuvînt despre articolul din revista „22” ce i-a provocat
accesul coleric! Ca şi cum nici nu i-ar fi căzut sub ochi! Apoi
se opreşte la articolul Despre Marin Preda, neconvenţional,
apărut în „Contemporanul” (unde dai şi unde crapă!), luînd
subit apărarea celui pe care l-a urît o viaţă (după cum singur
recunoaşte). Doar, doar va izbuti să se spele de ruşine!
Netulburat de lipsa de consecvenţă, îl cvocă, favorabil de astă
dată, şi pe Petra Dumitriu. „Aristocratul” rămas în Occident,
căruia i-ar fi purtat „respect”, nu c altul decît „condotierul”
din Caietele Principelui, tip infernal, în optica mai veche a lui
Eugen Barbu, o întrupare a parvenitismului, a lipsei de scrupule,
a bizantinismului la apogeu. Care e părerea sa autentică? La
ce imagine trebuie să ne oprim? De fapt, o astfel de întrebare
se poate pune doar într-un cadru de existenţă etică. Aşa încît
trecem...


Un alt caz de agresiune în presă, cu un caracter aparte,
de o deosebită gravitate, este cel ilustrat de către Mircea Micu.
Ajuns (în ce împrejurări? cu ce îndreptăţire?) redactor-şef al
„Vieţii capitalei” (fosta „Săptămîna”), aşadar moştenitor al
lui Eugen Barbu, acest veleitar literar, cu o atît de bună reputaţie,
încît scriitorii onorabili îl ocolesc cu discreţie, cîntă într-un
înduioşător duet cu autorul Groapei, aria calomniei, într-un
editorial intitulat patetic Marin Preda profanaţi Mai toate
sudalmele şi fanteziile murdare din textul lui Eugen Barbu se
regăsesc aici şi viceversa. Colaborarea c remarcabilă, facilitată,
după cum îmi dau seama, şi de aportul unui poet ceauşist, care
are multe pe conştiinţă şi pe care, din păcate, l-am cunoscut
îndeaproape... Fostul valet al nomenclaturii, dacă nu şi mai
rău (ne istoriseşte el însuşi, cu un haz inconştient, felul în care-i
ducea, cu dichis chelneresc, „ciupercuţe” de cofetărie Suzanei
Gîdea), vrea să se „recicleze”, afirmîndu-se combatant. îşi
ridică vocea... şi braţul (după cum vom vedea), într-o sforţare
de demonstraţie a demnităţii. Dar mijloacele, vai, nu-1 ajută.
Aşa-zisul său curaj nu e decît o grămăjoară de necuviinţe. Vulgaritatea sa structurală nu-1 părăseşte nici o clipă, dînd intenţiei
de spectacol justiţiar o jalnică înfăţişare de scenă suburbană.
Limbajul îi trădează mentalitatea trivială incorigibilă. Pretenţiile
de distincţie nu-1 prind pe acest personaj, descins parcă din
celebrele „cîntice” ale M.R.P.-ului. Singurul său registru este
cel al înjurăturilor ce se bat la gura sa ca la uşa cortului. Nici
pe el nu-1 preocupă cîtuşi de puţin fondul de critică literară şi
de peisaj moral, articulat din elemente obiective, al articolului
la care se referă. La ce să-şi piardă timpul cu fleacuri? .Inovaţia”
lui Mircea Micu, trăsătura care-1 deosebeşte pe acest subpamfletar
de pamfletarii care pot fi luaţi în seamă măcar pentru
că sînt exclusiv oameni ai condeiului, este recurgerea la şantaj
şi la ameninţare faţă de integritatea fizică a adversarului.
Aidoma unui fante de obor, nu pune prea mare temei pe scrisul
său, oricît de încrîncenat şi de scabros (de altminteri, bine
face!). Trece la ameninţări gen „pumnul şi palma”, dacă nu
şişul. Mă întreb dacă acţionează singur sau în bandă. De asemenea,
îmi închipui ce isprăvi ar comite sub aripa zeului său
protector, Bachus, (meteahnă pe care, fără pic de obraz, o
reproşează altora). Pînă una alta, îmi face următoarea dulce
promisiune: „îmi rezerv dreptul de-a reacţiona în stil personal
cu ocazia proximei întîlniri...” Şi după ce se referă delicat la
atitudinea mea „nepălmuită”, ţine să mă avertizeze prin mijlocirea
acestei fraze tuciurii, în care, precum vuietul mării într-o
scoică, rezonează întreaga sa personalitate complexă: „îi atrag
atenţia lui G. Grigurcu pentru prima şi ultima oară, că dacă
nu-şi reprimă veninul care-i tulbură minţile, mă voi ocupa mai
îndeaproape de ilustra sa «activitate morală» şi din perioada
cît a «şerpuit» pe la Oradea şi din alte perioade mai mult sau
mai puţin romantice şi ireproşabile”. Scurt şi cuprinzător, nu-i
aşa? Contribuţia lui Mircea Micu în problema mult discutată
acum a libertăţii presei e de o originalitate... izbitoare.


Desigur că asemenea rînduri abominabile văd lumina
tiparului în virtutea dreptului fiecărui cetăţean de a-şi exprima
nestînjenit părerile, drept fundamental pe care nu ne permitem
a-1 negocia. Desigur că ele, din fericire, se descalifică prin
sine, ajungînd sub ochii cititorilor lucizi cu semnificaţia unui
verdict conţinut asupra autorilor lor. Cu toate acestea, anume
limite nu pot fi depăşite. Dacă de la calomnia sistematică şi
ocara de ultima speţă se trece la terorizarea preopinentului, la
evocarea unor represalii fizice împotriva celui cu al cărui scris
nu eşti de acord, cădem de-a dreptul în domeniul barbariei.
Nu mai avem a face cu un conflict între texte, care, oricît de
nedrepte, neargumentate, ofensatoare ar fi, sc plasează, oricum,
într-o sferă abstractă, ci cu un conflict oribil dintre un text şi o
armă. Publicistul care-1 provoacă încalcă regulile, atît de flexibile,
de relative de altfel, ale jocului civilizaţiei. Sînt încredinţat
că Uniunea Scriitorilor, al cărui membru este micul mafiot de
cartier, ale cărui declaraţii impertinente le-am prezentat mai
sus, nu poate rămîne indiferentă la o atare manifestare ieşită
din comun, vădit degradantă. Ea are îndatorirea morală de a-1
dezavua în chip public, spre a nu-i jigni pe ceilalţi membri ai
săi, care, în cea mai mare parte, au suferit şi adesea suferă
încă în strădaniile lor pentru împlinirea unui ideal estetic şi,
deopotrivă, a unui ideal uman. Colectivitatea scriitorilor din
România (măcar ea!) nu poate accepta în sînul său violenţa,
care, între totalitarism şi posttotalitarism, încearcă a ieşi la
suprafaţă ca un monstru antropofag. Măcar noi, scriitorii, să
închidem poarta în faţa acestuia!



va urma
















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu