Imposibila neutralitate (XXIX)

Gheorghe Grigurcu

Scrisoare deschisă

Domnule Valeriu Cristea

Ingăduiţi-mi a vă adresa cîteva rînduri în urma citirii articolului dv. A spune ceea ce gîndesc, apărut în „România literară”, nr. 18/1990. Afirmaţi chiar de la început: „Una din surprizele majore pe care ni le-au rezervat ultimele luni, perioada de după Revoluţia eliberatoare din decembrie, este de a constata că a spune ce gîndeşli nu e astăzi cu mult mai uşor decît ieri. Terorismului fizic, de stat, i s-a substituit neînchipuit de repede terorismul psihic al unor autentice sau doar pretinse grupuri de opinie, energice, bine organizate şi, nu o dată, foarte gălăgioase”. Situaţia ar părea alarmantă, cu toate că am impresia că semnul de egalitate pe care-1 puneţi fară clipire între „terorismul fizic, de stat” (adică extraordinarul aparat de represiune ceauşist!) şi ceea ce numiţi „terorismul psihic” ar necesita ceva mai multă reflecţie. Să vedem însă în ce constă acest din urmă „terorism” care vă înspăimîntă atît de mult. Ne spuneţi, puţin mai la vale, că e o atitudine a... intelectualităţii:
„Culmea e că tocmai intelectualitatea (o parte a ei, fireşte) pare foarte dornică de a se masa în jurul unei idei (ori simple 
prejudecăţi) comune”. Propoziţia nu mi se pare tocmai limpede.
După ce îi acuzaţi pe intelectuali (de bună seamă, „o parte”, îi
vizează pe cei mai reprezentativi, pe cei care au configurat, la
ora actuală, un punct de vedere cu miză naţională) că s-ar
substitui maşinii de asuprire totalitare (ceea ce cred că nici nu
constituie o ofensă: e doar o enormitate, o extravaganţă), vă
minunaţi de faptul că ei se „masează” în jurul unei „idei” (fie
şi „comune”). Dar ce ar putea face altceva intelectualii? Evident
că se „masează” în jurul unei idei, dacă pînă şi „minerii”
fac acelaşi lucru! Evident că fiind intelectuali sînt întrucîtva
mai familiari cu ideile, pe care, cu voia dv., le şi emit, decît
alte categorii de cetăţeni! Că aceste idei sînt şi „comune”?
însă e posibil să ne raportăm doar la idei personale ori de o
frapantă originalitate? Şi apoi care este deosebirea dintre o
„idee” şi o „prejudecată”? Nu cumva hotarul trece prin subiectivitatea cea mai vie şi prin urmare impenitentă? Cum se
explică, sub încercata dv. pană şi pe un spaţiu atît de redus,
acest amestec marcat de confuzie şi răstălmăcire?


De fapt, îmi dau seama ce vă supără: izolarea dv. faţă de
curentul larg al confraţilor noştri, al intelectualilor de elită în
genere, împotriva persistenţei structurilor şi mentalităţilor
comuniste, împotriva indivizilor ce se îndărătnicesc a le reprezenta.
Deşi nu vă rostiţi direct, e clar că, în cadrul acesta intelectual,
dv. aveţi simţămîntul unui minoritar. Pentru a atenua un
atare simţămînt, probabil jenant, încercaţi a schimba perspectiva
într-un fel „democratic”, înrudit în fond cu conceptele „unanimităţii”, ale „maselor largi populare”, ale „voinţei întregului popor” etc. Drept care calificaţi astfel „grupurile” intelectualităţii manifest anticomuniste (conceptele corespondente: „cercurile reacţionare”, „agenturile imperialiste” ş.a.m.d.): „Minoritare, infime chiar în raport cu întreaga structură socială a ţării, ele pot fi sau numai părea dominante pe «spaţii mici», într-o breaslă sau într-o instituţie de pildă...”. Chiar dacă lucrurile stau aşa, avem a face cu o manifestare a democraţiei, care permite, în gradul în care e autentică, deplina expresie a minorităţii.
Ce rost are să subliniaţi dv., ca minoritar al unei minorităţi
(iată că v-am împrumutat limbajul!), calitatea sa specifică?
Ce importanţă are aici statistica? Nu cumva se prelinge în
(sub)conştiinţa dv. o imagine globală a unei mulţimi cu o singură
voce, a unei autorităţi totale, fără nici o fisură, monolitice?
Nu cumva o formaţie sau (şi) o afinitate marxist-leninistă
continuă a vă dicta din penumbră reacţiile iritate şi nu tocmai
paşnice? Nu cumva o stare de tensiune permanentă, o stare
belicoasă, tipic partinică, se infiltrează în frazele dv. ce se vor
postrevoluţionare? Căci altminteri de ce vă plîngeţi de „grupu-
rile infime” ce v-ar teroriza? Cum, prin ce mijloace, sînt tentat
a vă întreba în continuare! Şi nu ajungem astfel a pune sub
semnul întrebării chiar principiile democraţiei?


La un moment dat faceţi o observaţie cu valoare confesivă:
„După ce am fost forţaţi deccnii în şir la unanimitate,
iată că acum, liberi fiind, nu ne putem împotrivi parcă inerţiei
de a gîndi la fel, în bloc, ca unul singur”. într-adevăr, nu ne
putem totdeauna împotrivi inerţiei „blocului” artificios. Căci
nici dv. nu sînteţi individualist. Purtaţi stigmatul „deplinei una-
nimităţi”. Faceţi parte dintr-o categoric de persoane, din păcate
amplă, care nu sînt de acord cu protestele intelectualităţii
„minoritare”, cu lupta sa în favoarea unei finalizări a revoluţiei
şi, fie că o doriţi sau nu, slujiţi cauza stagnării, a perpetuării
unor lamentabile fenomene caracteristice defunctului regim.
E drept, nu sînteţi singurul intelectual situat pe această parado-
xală poziţie antiinteleetuală. Un coleg al nostru, un critic de
vază, se lamenta şi el zilele trecute că „odată cu dreptul de a
opta pentru o formaţie politică şi de a avea opinii politice,
creşte, într-un mod, după mine alarmant, şi gradul de intoleranţă”.
Se pare că a luat naştere un snobism antiliberal, însoţit
de grimase exagerate ale spaimei, de feciorelnice pudibonderii,
de un ritual de ultimă oră al complicităţii învăluite cu puterea
în ascensiune. Interesant e că asemenea sensibilităţi la „intoleranţa” democratică rimează cu atitudinile publicistice ale lui G. Călinescu din perioada 1944-1947, care închidea ochii
generos la ravagiile brutalei dictaturi incipiente, pentru a critica
exclusiv partidele ce se ridicau împotriva regimului impus prin
violenţă şi pe intelectualii cu vederi antitotalitare. Deşi ţineţi a
vă diferenţia radical de Divinul în unele din paginile dv. de
exegeză, aici îmi păreţi un discipol al său fidel. Vă jucaţi cu
Istoria, precum s-a jucat şi G. Călinescu, şi s-ar putea să pierdeţi
ca şi el, prin frivolitate. Şi mai e ceva: factorul, cum să spun,
lucrativ şi de propulsare personală. Dacă pe dv. nu v-aş putea
pînă acum incrimina (deşi a face jocul celui care ţine în mînă
pîinea şi cuţitul nu e, în sine, o ipoteză inocentă), să nu uităm
că Divinul a năzuit din răsputeri la o mare carieră politică,
zădărnicită doar de ingratitudinea guvernanţilor comunişti,
antiintelectuali şi ei pînă în vîrful unghiilor. La rîndul său,
confratele din care am citat mai sus s-a aruncat hămesit asupra
a patru-cinci posturi de conducere şi ar fi acceptat bucuros
încă paisprezece-cincisprezece dacă n-ar fi întîmpinat nici un
obstacol. Din primele ceasuri de după Revoluţie a ţinut să apară
la rampă, de parcă ar fi luptat ori ar fi pătimit întru libertate,
în virtutea unui bine cunoscut vedetism maladiv. Pozînd şi
înainte pe unde putea (pe unde-1 duceau feluritele mănoase
aranjamente), acum s-a străduit a fi fotografiat şi televizat cît
mai des de aparatele Revoluţiei. Şi... a reuşit! Nimeni, după
Ceauşescu, nu şi-a publicat mai multe poze decît acest personaj
într-una din revistele în care anunţa cu litere de-o şchioapă că
s-a instalat „director” ! Mă puteţi întreba de ce v-am asociat.
Simplu: pentru că v-au asociat cuvintele scrise şi atitudinile
politice. Pentai că şi altă dată v-aţi solidarizat cu tovarăşul dv.
de echipă. Să revin însă la firul consideraţiilor mele.


Incontestabil, e dreptul dv. de a respinge condamnarea
nomenclaturii, conţinută în punctul 8 al Proclamaţiei de la
Timişoara. După cum e dreptul dv. de a lua apărarea nomenclaturii, ceea ce şi faceţi în paragraful al doilea al articolului la care mă refer. O faceţi în virtutea unei, transcrise cu majuscule, CONCEPŢII DESPRE OM („Omul, ce minunat sună acest cuvînt!”, rosteşte ecoul glumeţ), şi bineînţeles în virtutea unei teze a lui Dostoievski, al căaii hermeneut temeinic sînteţi.
Ne reamintiţi că autorul Demonilor a luptat împotriva aşa
numitei „teorii a mediului”, care încerca a-1 deposeda pe om
de responsabilitatea sa, de libertatea sa de opţiune. „Dar omul,
susţineţi dv., nu e o jucărie. El nu este şi nu poate fi o victimă
pasivă în ghearele forţelor de presiune exterioare (mediu, clasă
socială, castă, regim sau sistem politic). El nu poate fi chiar
aşa, pur şi simplu, lucrat, prelucrat, fasonat, strunjit după un
model dat, uniformizat”. în treacăt fie zis, era bine să fi reamintit
acest lucru conducătorilor noştri de pînă în decembrie
1989. Acum, cînd vă pronunţaţi în calitate de avocat al nomenclaturii, vorbele dv. sună, scuzaţi-mă, foarte puţin convingător, îmi vine în minte, vai, o remarcă similară a lui Dinu Săraru, care-i compătimea pe activişti şi pe securişti pentru faptul că, absorbiţi în „munca” lor, nu aveau răgazul trebuitor pentru a
ieşi cu familia în parc... Aplicate unor realităţi limitate, integrate
unor contexte, adevărurile generale se relativizează.
Raportîndu-vă prea amplu, filosofic, la natura umană, riscaţi,
aici, a aluneca în sofisme îndeajuns de facile. A refuza nomenclatura, sînteţi de părere dv., „înseamnă a-1 socoti pe om bun sau rău în funcţie exclusiv de tipul de critcrii proprii anilor
’50. înseamnă a ne întoarce la dosarul de cadre, la apartenenţa
politică, la originea socială şi la cine ştie ce alte păcate şi tare
originare”. Chiar aşa? Cinismul, vă spun cu toată sinceritatea,
nu vă aduce, în această circumstanţă, un bun serviciu. Încercînd
a-i dezvinovăţi pe potentaţii şi pe favoriţii dictaturii răsturnate,
nu vi se pare că îi jigniţi pe cei ce au suferit din pricina lor,
dintre care mulţi nu mai sînt în viaţă? Recomandîndu-i pentru
funcţii în viaţa publică, nu vi se pare că aduceţi un prejudiciu
întregii noastre societăţi?


Inţeleg, cred că înţeleg umanitarismul dv. speculativ şi
sentimental, dar aici el este neavenit, în măsura în care încearcă
a şterge vina, a pulveriza răspunderea în planul unei existenţe
colective. Witold Gombrowicz arată în amintirile sale că,
cercetîndu-i îndeaproape, omeneşte, pe inculpaţi, a ajuns la
concluzia inexistenţei vinovăţiilor şi a vinovaţilor. însă el a
părăsit justiţia, în afara căreia funcţionarea normală a societăţii
e de neconceput. Dv. faceţi propuneri în sfera justiţiei sociale,
propuneri ce ne pun în primejdie. Nomenclatura pe care o apăraţi
în numele unei „naturi umane” abstracte c alcătuită în zdrobitoare majoritate din inşi imorali, parazitari, care au săvîrşit
faţă de noi toţi abuzuri de toate soiurile. Viaţa poporului român
a fost foarte grav perturbată, economia ne-a fost distrusă, cultura
umilită, cîteva categorii de oameni au fost decimaţi, politica
a fost batjocorită, transformată într-o parodie. Autorii acestor
fapte ticăloase au beneficiat, după cum prea bine ştiţi, de
un regim de privilegii sfidător la adresa mulţimilor truditoare.
Credeţi că e moral să ştergem trecutul cu buretele, credeţi că e
firesc să-l uităm? N-aş vrea să fiu cu tot dinadinsul patetic,
dar nu mă pot împiedica să vă atrag atenţia că între oamenii
pe care încercaţi a-i scoate basma curată ori cel puţin a-i proteja
se află călăii de la Canal, de la Piteşti, de la Sighet, de la Aiud,
de la Rîmnicu Sărat, se află aşa zişii terorişti din zilele Revoluţiei,
după cum se află şi cei ce i-au comandat. Şi pentru ei cereţi
clemenţă? Şi pe ei doriţi să-i promovaţi în scaunele de conducere?
Dar aceşti criminali odioşi nu sînt cu nimic mai buni decît
criminalii de război nazişti! Gulagul nu e mai puţin teribil
decît Auschwitz-ul! Pentru noi, românii, nazismul roşu e cel
care a deţinut supremaţia răului. Sînteţi de acord, nu-i aşa?
Dacă aţi vorbit de „omenia” nomenclaturii, fără a-i ataşa şi
înfiera pe torţionarii şi asasinii care abundă în sînul ei, înseamnă
că i-aţi îmbrăţişat în acolada bunăvoinţei dv. şi pe ei. Iar în
acest caz, în chipul cel mai logic, înseamnă că trebuie să vă
extindeţi pledoaria absolutorie şi asupra nazismului, să cereţi
prescrierea deopotrivă a ambelor loturi de crime, comuniste
şi naziste! Altminteri, trebuie să recunoaşteţi, aţi fi inconsecvent!


Iată unde duce, domnule Valeriu Cristea, dizolvarea
noţiunii de vinovăţie, suspendarea noţiunii de justiţie! Oare
cutezaţi a vă asuma şi explicit consecinţele implicite ale umani
ţarismului dv., practicat cu un atît de neaşteptat, de suspect,
de stupefiant obiect? Întrucît aţi exprimat public o sumă de
opinii pe marginea cărora m-am simţit dator a vă scrie prezenta
epistolă, nădăjduiesc că răspunsul dv., dacă veţi socoti că merită
dat, va avea de asemenea un caracter public. Vă mărturisesc
că aş fi bucuros să constat că vă însuşiţi pînă la urmă principiul
bătrînului Eschil, din Agamemnon: „Vinovatul trebuie să pătimească”.
Şi aceasta nu dintr-un sentiment de răzbunare, ce ni
s-ar înfăţişa în toate împrejurările degradant, ca orice formă a
primitivităţii, ci dintr-o nevoie de sănătate etică a vieţii obşteşti,
dintr-o nevoie de a clădi un viitor care să nu ne dezonoreze.


Al dv. vechi şi plin de preţuire cititor, cu regretul sincer
de a fi fost moralmente silit a vă scrie cele de mai sus,
Gheorghe Grigurcu


P.S. In articolul dv. O instituţie asediată, din „Panoramic
radio-tv”, nr. 20/1990, văd că perseveraţi în a vă exprima, în
felul ce vă c propriu, „nostalgia paradisului” totalitar. Vă îngrozeşte practica democratică exercitată asupra radiotcleviziunii, pe care o percepeţi în termeni de război: „însă asediul cel mai prelungit şi mai înverşunat a fost şi este asediul, la figurat, din partea presei scrise (şi există în momentul de faţă peste o mie de publicaţii), a partidelor (şi sînt peste 80), a nenumăratelor grupuri, asociaţii, sindicate, a manifestanţilor şi independenţilor, în fine, din partea simplilor cetăţeni care au şi ei un cuvînt de spus”. 
Ce păcat că unul s-a transformat în multiplicitate, că „simplii cetăţeni” au prins glas! Puneţi la îndoială buna-credinţă
şi curajul poetei Ana Blandiana (dovedit şi în circumstanţe
cu mult mai periculoase), comparînd-o, strepezit, cu o „Julietă
a revoluţiei”. Oare cine ar putea, acum, juca rolul Iui Iago? în
fine, doriţi o alianţă cu Mîntuitorul, afirmînd textual: „Hristos
(...) nu ar fi fost de acord cu spiritului punctului 8 de la Timişoara”.
E riscant, credeţi-mă, să subestimaţi simţul pentru umor al românului!



va urma