Blindatele morţii (6)

Sven Hassel

Era o dimineaţă însorită.
Ne‑am dus să‑i luăm de la închisoare. Au făcut ultimul lor drum într‑un camion care zdruncina şi încerca să se împotmo­lească.
Pe urmă, părură că se oferă gloanţelor noastre pentru a ne uşură sarcina.
Şi totul se petrecea în numele poporului german.

ASASINAT DIN RAŢIUNI DE STAT

Porta urcă ultimul în uriaşul Krupp Diesel. Cutia de viteze scrâşni. O scurtă oprire la postul de control, de unde luăm ordinul de misiune.

Traversând oraşul, salutam toate fetele pe care le întâl­neam; Porta începu o poveste scabroasă, Molie îl rugă să o scurteze şi de aici izbucni o ceartă în toată regula.
Nu se sfârşi decât atunci când intrarăm în închisoare.

Feldwebel-ul Paust,care conducea grupa, sări din camion şi rămase agăţat de clopotul de la intrare. Patru dintre noi l‑am urmat înăuntru, unde câţiva infanterişti ţineau locul gardienilor. Paust dispăru pentru a‑şi primi hârtiile de la feldwebel, un cavalerist pleşuv, plin de ticuri. Porta întrebă cu interes:
 ― Cum vă petreceţi timpul la pârnaie?
 ― Nu‑i de invidiat! spuse un gefreiter pe la cincizeci de ani, treaba voastră nu durează mult. În timp ce aici, cei pe care îi luaţi, îi cunoaştem de câteva luni! Camarazi, orice‑ai spune. Şi măcar dacă ar fi ultimii, dar apar mereu alţii. E o nebunie!
 ―  Ţine‑ţi gura, Carl! spune un obergefreiter, făcân­du‑i semn cu cotul subordonatului său şi uitându‑se chiorâş spre noi.
Priveam curioşi micul corp de gardă, masa plină cu farfurii murdare, tabla neagră purtând numere şi obser­vaţii despre celule. Cei verzi, erau condamnaţii la moarte; am numărat douăzeci şi trei. Cei roşii, erau cei care nu apăruseră încă în faţa Curţii marţiale; erau mulţi, în timp ce albaştrii (deţinuţii) nu erau decât paisprezece. Erau şi alte culori, dar nu le bănuiam semnificaţia.
Pe peretele opus, două fotografii, a lui Hitler şi a ge­neralului Keitel, fixau reci acel tablou al destinului.
 ― Ce le pasă ăstora? spuse Stege. Azi este ziua ter­ciului de mazăre şi dacă nu ne întoarcem până la amiază, putem să ne punem pofta în cui.
 ―  Aha, faceţi pe durii, exclamă gefreiter‑ul. N‑o să vă mai ardă de halit, gândiţi‑vă la ce vă aşteaptă! Am ieşit afară de douăzeci de ori în noaptea asta, aşa de rău mi se face.
 ―  Sărmanul de tine, râse Porta, voi şi ceilalţi iepuraşi de câmp1 ar trebui să staţi de‑o parte când golim haznaua.
 ― Gura, Porta! comandă Möller.
În faţa mutrei acre a lui Porta, paznicii se retraseră nervoşi, ca şi cum le‑ar fi fost scârbă de noi. Un zgomot de chei ne‑a ajuns la urechi, o femeie strigă, apoi tăcu. Porta aprinse o ţigară cu opiu, Stege se aplecase să‑şi exa­mineze bocancii bine lustruiţi; un infanterist aşezat la masă desena pe un petec de sugativă. Atmosfera era la fel de încărcată ca înaintea unei furtuni de august, la ţară.
Soneria telefonului ne făcu să tresărim. Obergefrei­ter‑ul se ridică cu apatia unui sclav şi răspunse:
 ― Da, domnule grefier, grupa este aici. Da, familia va fi înştiinţată conform regulamentului. Nimic deosebit de semnalat. Închise. ― Sunteţi aşteptaţi, spuse el cu efort.


 ― Ca la o căsătorie la primărie! spuse Pluto. Toţi aş­teaptă. De s‑ar sfârşi odată, bunule Dumnezeu. O să înne­bunim!
Încă vorbea când uşa se deschise, lăsând să treacă o te­lefonistă din armată, însoţită de un subofiţer între două vârste, amândoi îmbrăcaţi în zeghea condamnaţilor. În spa­tele lor mergea feldwebel‑ul de cavalerie, şi, ducând dosarele sub braţ, Paust care clipea nervos din ochii săi al­baştri.
Încadrând prizonierii, părăsirăm închisoarea. Cei din camion o ajutară politicoşi pe fată să urce, deşi subofi­ţerul părea să aibă mai multă nevoie de ajutor. Maşina demară cu o zmucitură sub privirea duşmănoasă a senti­nelelor şi, zgâlţâindu‑se, luă drumul cazărmii.
Prima parte a călătoriei se scurse fără un cuvânt; îi priveam intimidaţi pe cei doi prizonieri. Pluto a fost cel care a rupt tăcerea oferindu‑le o ţigară cu opiu.
 ― Luaţi de aici, face bine.


Amândoi luară ţigările avizi şi începură să fumeze cu febrilitate. Porta se aplecă înainte, ţinându‑se de trans­versala plafonului.
 ― De ce vor să vă împuşte?
Tinerei îi scăpă, ţigara şi izbucni în plâns.
 ― Nu voiam să te chinui, spuse stângaci Porta, dar îmi place să ştiu ce fac. Trebuie să înţelegi.
 ―  Cretinule! strigă Möller, dându‑i una după ceafă, ce te doare? O să o afli la Senne! Îşi trecu braţul pe după umerii telefonistei: ― Linişteşte‑te, surioară. Este un prost. Întotdeauna se amestecă unde nu‑i fierbe oala.
Fata plângea în tăcere. Motorul hârâia din cauza pantei abrupte. Paust, în spatele lunetei de la cabină, ne observa, stând şi fumând. Bătrânul ne arătă un morman de pietre la marginea drumului, unde lucrau câţiva prizonieri de război şi câţiva localnici.
 ―  De necrezut! Repară!... Nu‑i niciodată prea târziu. Ne plimbăm prin hârtoape de nu mai ştiu când.


Bauer voia să afle dacă Porta are de gând să treacă pe la „Pisica neagră" pe înserat.
 ― Lieschen şi Barbara vor fi acolo. O să ne distrăm.
 ― Şi eu, dar numai până la zece. Pe urmă mă duc la inaugurarea unui bordel pe Münchener Gasse.
O ambulanţă cu sirena urlând depăşi cu greu ca­mionul.
 ―  Te ameţesc cu sirenele astea, spuse Bauer, aruncând o privire prin geam.
 ―  O naştere grea, sau un accident, spuse Möller.
 ―  Femeia mea a avut o hemoragie la al doilea. De‑abia au salvat‑o. Sunt bune şi spitalele astea moderne cu ceea ce numesc ei transfuzie de sânge. 
 ― Ai văzut‑o pe noua sosită la cantina Companiei a 2‑a? E o apariţie!


În acelaşi moment un şoc violent ne aruncă unii peste alţii. Vehiculul căzuse într‑un şanţ.
 ― Cretinule! strigă Porta şoferului. Nu poţi să fii atent? Crezi că eşti pus aici ca să ne omori, ai?
Răspunsul se pierdu în zgomotul motorului. Cerul aco­perit toată dimineaţa, se lumina şi soarele apărea dintre nori.
 ― Se face frumos, spuse Stege. Cu atât mai bine, azi vreau să ies cu o puicuţă pe care am agăţat‑o ieri.
Porta se puse pe râs.
 ― De ce te duci mereu pe lac cu gagicile tale? O să vi se înmoaie noada în bărcile alea putrede, pline cu apă. Vino, mai bine cu mine la Münchener Gasse, poţi să‑ţi aduci şi fetiţa.
 ―  N‑aveţi alt subiect în afară de poveştile astea dez­gustătoare cu femei? şuieră Möller nemulţumit.
 ―  Oh, tu, tată mare, spuse Porta ameninţător, trăn­căni cam mult în ultima vreme. Noi nu ne băgăm în dis­cuţiile tale pe ascuns cu preotul. Vezi‑ţi de oile tale. O să vedem pe front ce‑i de capul tău, ţărănoi din Schleswig!
Möller sări şi trimise o directă spre Porta care se es­chivă la timp şi‑l pocni cu dosul mâinii peste gât, Möller se prăbuşi în fundul camionului.
 ―  A căutat‑o, spuse Bătrânul. Ştiu că are o vârstă, dar, ori şi cât, totul are o limită. O să‑i vorbesc la întoarcere.
 ―  Iar eu o să‑i sparg botul, spuse Porta cu un aer care nu prevestea nimic bun.


Pluto anunţă ultima bombă: ştia din sursă sigură că vom fi mutaţi într‑o fabrică de tancuri ca să probăm noul Panzer 6; supranumit „Tigrul regal".
 ― Domnul are taine cu „Cur încălţat"? îl ironiză Stege.
 ― Bunule Dumnezeu, ce‑aveţi de faceţi scandal din orice? strigă Pluto.
 ―  O întrebare tâmpită! strigă Bătrânul. Crezi că mergem la plimbare? Ce‑ai în loc de inimă?
 ― Nu vreţi să faceţi puţină linişte? întrebă pe neaş­teptate, spre mirarea noastră, bătrânul subofiţer.


Camionul se clătina pe drumul desfundat de vehiculele grele ale armatei. Căzurăm pe gânduri privind în gol. Möller, revenindu‑şi; rămase ghemuit în colţul său cu un aer şi mai acru ca de obicei. Tânăra fu aceea care rupse tăcerea.
 ― Are cineva o ţigară şi o pastilă pentru dureri de cap?
Stege îi oferi ţigara. Mâna sa tremura când i‑a aprins‑o cu bricheta luată din Franţa cu trei ani în urmă. Ne cău­tam cu sârguinţă prin buzunare după comprimatele pe care ştiam că nu le avem. Porta trase geamul de la cabina şoferului.
 ― N‑aveţi vreo pastilă, voi ăştia? Pentru dureri de cap.
Paust rânji:
 ― Am una în P 38‑ul meu, dar este radicală. Pe cine îl doare capul pe aici?
 ―  Pe fată.


Urmă o tăcere jenantă. Geamul fu rapid tras la loc când se auzi un „Porcule!" aruncat de Pluto.
 ―  Ar vrea unul dintre voi să‑mi facă un serviciu? în­trebă subofiţerul. ― Şi fără să mai aştepte răspunsul con­tinuă: ― Sunt din 76 artilerie. Încercaţi să‑l găsiţi pe sub­ofiţerul Brandt din bateria a 4‑a şi rugaţi‑l să vadă dacă soţia mea a primit banii. Ea locuieşte la Dortmund, la fiul cel mare. Vrei să faci asta? îl întrebă pe Stege.
Acesta tresări şi bâlbâi ceva.
 ―  Nu face decât prostii, i‑o tăie Pluto. O să mă ocup eu, am un camarad în 76, Paul Groth, îl ştii?
 ―  Da, la bateria a 2‑a. Şi‑a pierdut un picior în '41 la Brest‑Litowsk. Salută‑l din partea omului cu gazul. Asta era înainte de război, explică el.
Tânăra, interesată, se trezi din toropeală şi puţină viaţă îi apăru în obraji.
 ―  Vreţi să faceţi şi pentru mine ceva? spuse ea nesi­gură. Daţi‑mi o hârtie şi un creion.
Zece creioane îi fură întinse. Bătrânul îi oferi o hârtie de scris cazonă, care putea fi lipită ca un plic. Scrise ner­voasă, în grabă, reciti, lipi şi‑i dădu plicul lui Pluto.
 ―  Vreţi să o trimiteţi?
 ―  S‑a făcut, fu răspunsul scurt, iar hârtia dispăru în­tr‑un buzunar.
 ―  O să căpătaţi o sticlă de vin, dacă o duceţi chiar dumneavoastră, bâigui ea.
Grăbită, îl cântări pe docherul uriaş, în uniforma lui pătată de ulei, cu casca de oţel dată pe ceafă, cu arma între picioarele încălţate cu bocanci scurţi de infanterist pantalonii îi fluturau pe deasupra; vestonul scurt, cu re­verele purtând capete de mort din argint, părea lungit de pielea neagră a cartuşierei închise, în care cartuşele luceau ameninţătoare.
 ―  N‑ai grijă..., spuse încet uriaşul. Va fi exact aşa cum vrei. Pluto, aici de faţă, este cel mai bun poştaş din Reich.
 ―  Mulţumesc, soldat, n‑o să te uit niciodată.


Se făcu linişte. Soarele îndepărtase norii şi încălzea puternic. Un oberschütze începu să fluiere un cântec şi cei­lalţi îl acompaniară. Dar se opriră brusc, tulburaţi, ca şi cum şi‑ar fi dat seama că fluieră în biserică.
Maşina se opri şi Paust strigă sentinelei:
 ― Grupă din Compania a 2‑a de gardă: un feldwebel, un subofiţer, 20 de oameni, 2 condamnaţi.
Sentinela verifică. Un feldwebel scoase capul din ba­racă şi strigă:
 ― Poligonul 9. Sunteţi aşteptaţi! Ce‑aţi frecat‑o atâta?
 ―  Rahat! răspunse Paust.



va urma