George Dumitrescu
O
sete lacomă, neistovită,
S-asmute,
roşie, să-ţi bea fiinţa.
Tu
mi-eşti izbânda şi mi-eşti suferinţa
Şi,
goală,-mi pari la fel de neghicită.
Bucher
al trupului sculptat în nopţi
Când
ţi-a căzut la glezne orice fundă,
Îmi
dogoresc privirea sânii copţi
Şi
coapsa fumurie şi fecundă.
Cu
ochii te implor şi te adulm,
Ca
o jivină pasul căprioarei.
Îmi
culc sărutu-n cuibul subsuoarei
Şi
tremur tot şi freamăt ca un ulm.
De
la spreâncenele adânci şi păduroase
Şi
până-n albia catifelată,
Care
te-adună ca-ntr-un jghiab, cutremurată
De
lungi fiori şi flăcări dureroase,
Tu
mi-eşti moşia sacră, peste care
Cu
plugul ar pământul tău cel brun.
Ca
să rodească grâul cel mai bun
Şi
holdele de maci arzând în soare.
Tu
mi-eşti moşia caldă şi avidă,
Asupra
ei mă scutur – nor de ploaie –
Sub
care mijlocul ţi se îndoaie,
Ca
şi mai bine-n sânu-i să mă-nchidă.
Şi-mi
eşti torida stepă, peste care
Îmi
vântur herghelia nechezând,
Ca
să mă simt stăpân, în scară stând,
Prin
zări halucinate de dogoare.
Dar,
încâlcit în pletele-ţi de seară,
Se
sbat în mine crengi de azalee:
Robit,
ascult cum sue şi coboară
Divinitatea-n
trupu-ţi de femee.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu