Aurel Chiorean
Te
visez ca pe-o icoană, sub tăcere și suspine,
la
un țărm de vis cu mine, unde-am fost, dar încă nu-s,
te
îmbrac apoi în zare și în doruri ce-s divine,
să
te sorb apoi poeme, din cel mai frumos apus.
Eu
te sorb, ți-am spus poeme, ca silabe nu te știu,
doar
atât, sonet de toamnă, la o poartă cu rugină,
să
m-aștepți în răsărituri, în sărutul cel târziu,
albe
frunze s-avem martori, la o masă fără vină.
Nu
vreau să îmi plâng iubirea, cea ascunsă în cuvinte,
căci
mă aflu lângă țărmuri, dar departe de ocean,
rostuiesc
a mea lucrare doar în doruri nerostie,
când
mă cauți pe la geamuri și mi-e casa fără geam.
Te
visez în depărtare și visez și-un timp ce trece,
când
albastru ți-este cerul și mă strângi la pieptul tău,
nerostirea
mea-i păcat, aerul e foarte rece,
cauți
în zenit iubirea, dar iubirea îți sunt eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu