Te visez

Aurel Chiorean

Te visez ca pe-o icoană, sub tăcere și suspine,

la un țărm de vis cu mine, unde-am fost, dar încă nu-s,

te îmbrac apoi în zare și în doruri ce-s divine,

să te sorb apoi poeme, din cel mai frumos apus.

Eu te sorb, ți-am spus poeme, ca silabe nu te știu,

doar atât, sonet de toamnă, la o poartă cu rugină,

să m-aștepți în răsărituri, în sărutul cel târziu,

albe frunze s-avem martori, la o masă fără vină.

Nu vreau să îmi plâng iubirea, cea ascunsă în cuvinte,

căci mă aflu lângă țărmuri, dar departe de ocean,

rostuiesc a mea lucrare doar în doruri nerostie,

când mă cauți pe la geamuri și mi-e casa fără geam.

Te visez în depărtare și visez și-un timp ce trece,

când albastru ți-este cerul și mă strângi la pieptul tău,

nerostirea mea-i păcat, aerul e foarte rece,

cauți în zenit iubirea, dar iubirea îți sunt eu.