CORĂBIILE TIMPULUI (29)

STEPHEN BAXTER

MAREA PALEOCENULUI

Diatrymagigantica

M-am pomenit întins pe spate, uitându-mă în sus, spre copacul care ne despicase cronomobilul, când ieşiserăm din starea de prezenţă nematerializată. Am auzit în preajmă respiraţia întretăiată a lui Nebogipfel, însă nu l-am putut vedea.

Arborele nostru, acum încremenit în timp, se avânta în înalturi, pentru a se alătura tovarăşilor săi într-un umbrar, des şi uniform, mult deasupra mea, iar în jurul bazei sale, printre componentele stricate ale vehiculului, răsăreau din pământ vlăstare şi puieţi. Zăpuşeala era intensă, aerul, prea umed şi dificil pentru plămânii mei istoviţi, iar lumea din jur părea plină de mugetele, trilurile şi vaierele unei jungle, toate acestea suprapuse peste un susur adânc şi răsunător, care mă făcu să bănuiesc existenţa prin apropiere a unei ape întinse: ori un râu – o versiune arhaică a Tamisei ori o mare.
Semăna mai mult cu Tropicele decât cu Anglia!

Acum, în vreme ce zăceam acolo şi priveam, un animal coborî spre noi pe trunchiul arborelui. Aducea întrucâtva cu o veveriţă, cam de zece inci lungime, însă blana sa era mare şi răvăşită, atârnându-i pe corp ca o mantie. Ducea un fruct în fălcile sale mititele. Când ajunse la zece picioare de sol, această făptură ne observă; îşi înălţă capul ascuţit, deschise gura – scăpând fructul – şi scoase un sâsâit. Am văzut că incisivii îi erau despicaţi la vârfuri, având un fel de pieptene cu cinci zimţi. Apoi sări cu capul înainte de pe trunchiul copacului. Îşi depărtă membrele, iar mantia sa de piele se desfăcu cu un pocnet, transformând animalul într-un soi de zmeu acoperit cu blană. Se năpusti în umbră şi-l pierdurăm din ochi.

— Ce mai întâmpinare! am şuierat eu. Semăna cu un lemurian zburător. Dar i-ai observat dinţii?

Nebogipfel – pe care încă nu-l zăream – răspunse:
— Este un planetatherium. Iar arborele e un dipterocarps – nu foarte diferit de speciile care vor supravieţui în pădurile din vremea ta.

Mi-am băgat mâinile în solul de sub mine – era foarte putred şi alunecos – şi m-am străduit să mă răsucesc astfel încât să-l pot vedea.

— Nebogipfel, eşti rănit?

Morlocul era întins într-o rână, cu chipul întors de aşa manieră încât să nu se uite direct spre văzduh.

— N-am păţit nimic, murmură el. Propun să începem să căutăm...
Eu însă nu-l ascultam, căci remarcasem – exact în spatele lui – un cap de mărimea celui al unui cal, dar cu plisc, pătrunzând prin frunziş şi aplecându-se către trupul chinuit al Morlocului!

Pentru o clipă, şocul mă paraliză. Acel cioc încovoiat se deschise cu un fel de pocnet fluid, iar ochii rotunzi rămaseră aţintiţi asupra mea, vădind inteligenţă.

Apoi, năpustindu-se greoi, capul imens se lăsă în jos şi apucă în plisc piciorul Morlocului. Nebogipfel ţipă şi degetele sale mici răscoliră pământul, iar de blana lui se agăţară fărâme de frunze.

M-am împleticit în spate, lovind cu picioarele în frunze, pentru a le da la o parte, până am ajuns să stau lipit de trunchiul unui copac.
Acum, cu un trosnet de ramuri frânte, trupul fiarei se ivi mătăhălos prin verdeaţă. Măsura vreo şapte picioare înălţime şi era acoperit cu pene negre şi solzoase; membrele sale inferioare erau solide, terminându-se cu labe puternice şi gheare, acoperite cu o pieliţă flască, de culoare galbenă. Nişte cioturi de aripi, disproporţionat de mici faţă de acel tors uriaş, vânturară aerul. Această pasăre-monstru îşi trase căpăţâna înapoi, târându-l prin ţărâna putrezită pe bietul Morloc.

— Nebogipfel!

— Este o Diatryma, icni el. O Diatryma Gigantica, eu... ahhh!

— Lasă naibii filogenia, am urlat eu, scapă de pasăre!

— Mi-e frică... N-am cum să... ahhh!

Vorbele sale se descompuseră din nou în acel urlet nearticulat de suferinţă. Acum, creatura începu să-şi răsucească ţeasta dintr-o parte în cealaltă. Mi-am dat seama că încerca să izbească craniul Morlocului de un trunchi de copac – fără doar şi poate, aceasta fiind o operaţiune preliminară, pentru a se ospăta din carnea lui palidă!

Aveam nevoie de o armă şi nu m-am putut gândi decât la cheia lui Moses. M-am ridicat în picioare şi am cotrobăit prin resturile cronomobilului nostru. În preajmă erau risipite o droaie de bare, panouri şi cabluri, iar metalul şi lemnul lustruit al anului 1938 păreau total nepotrivite în această pădure străveche. Nu vedeam cheia! Mi-am băgat mâinile, până la coate, în stratul de vegetaţie putrezită. A fost nevoie de secunde lungi şi chinuitoare de căutare, şi în tot acest răstimp, Diatryma continuă să-şi târască prada în adâncurile pădurii.

Iar apoi am dat de ea! Braţul meu ieşi din compost ţinând mânerul cheii.

Cu un răcnet, am ridicat unealta până la înălţimea umărului şi m-am năpustit prin noroi. Diatryma, cu ochii ei ca nişte mărgele, îmi observă apropierea şi se apucă să scuture mai încet din cap, însă nu dădu drumul piciorului lui Nebogipfel. Fireşte, nu văzuse oameni până atunci; mă îndoiam să fi înţeles că puteam reprezenta o ameninţare pentru ea. Mi-am continuat şarja şi am încercat să nu ţin seama de pieliţa aceea cumplită, solzoasă, din jurul ghearelor creaturii, de imensitatea pliscului şi de duhoarea de carne putrezindă care plutea în jurul ei.

Ca şi cum aş fi fost la crichet, mi-am balansat crosa improvizată – zdrum – spre capul Diatrymei! Lovitura fu estompată de pene şi de carne, dar am simţit că izbise satisfăcător în os.

Pasărea deschise ciocul, dându-i drumul Morlocului, şi cârâi; era un sunet asemenea celui produs de ruperea unei table metalice. Uriaşul plisc era acum îndreptat către mine, şi toate instinctele îmi spuneau să o iau la goană – însă ştiam că, dacă aş fi făcut acest lucru, pasărea m-ar fi urmat. Am ridicat iarăşi cheia deasupra capului şi am lansat-o spre creştetul ţestei Diatrymei. De data asta, creatura se lăsă în jos, iar eu am lovit-o doar superficial; astfel că, după ce mi-am terminat mişcarea, am ridicat cheia şi am izbit în partea de dedesubt a pliscului.

Se auzi un trosnet, şi capul Diatrymei se plecă pe spate. Se clătină pe picioare şi mă privi cu nişte ochi în care se citea chibzuinţă. Scoase din nou un cârâit, pe un ton atât de gros încât părea, mai degrabă, un răget.

Apoi, dintr-o dată, îşi înfoie penajul negru, se întoarse şi, şontâcăind, se afundă în pădure.

Mi-am băgat cheia la centură şi am îngenuncheat lângă Morloc. Acesta îşi pierduse cunoştinţa. Piciorul său era o masă zdrobită şi însângerată, iar părul de pe spinare i se îmbibase de saliva vâscoasă a păsării-monstru.

— Ei bine, însoţitorule prin timp, am murmurat eu, poate că există şi ocazii în care nu strică să ai în preajmă un sălbatic din vechime, la urma urmei.

Am găsit ochelarii Morlocului în ţărână, i-am şters de frunze cu mâneca hainei şi i-am pus pe faţa acestuia.


M-am uitat cu atenţie prin clarobscurul pădurii, întrebându-mă care era următorul lucru pe care trebuia să-l fac. Oi fi străbătut eu timpul şi spaţiul către măreaţa Sferă a Morlocilor, însă în propriul meu secol nu întreprinsesem niciodată o călătorie în ţările tropicale. Dispuneam numai de amintiri vagi din relatările exploratorilor şi din alte surse populare, după care să mă călăuzesc acum în lupta mea pentru supravieţuire.

Însă, la urma urmei, m-am încurajat singur, iar provocările ce mi se ridicau în faţă se prevedeau a fi relativ uşoare! Nu aveam să fiu nevoit să dau ochii cu propriul meu alter ego mai tânăr, şi, de vreme ce cronomobilul era distrus, nici nu aveam să fiu confruntat cu ambiguităţile morale şi filosofice ale Istoriilor Multiple. Mai degrabă, trebuia doar să caut de mâncare şi un adăpost împotriva ploii, şi să mă apăr pe mine şi pe Nebogipfel de fiarele şi păsările acestor vremuri îndepărtate.

Am hotărât că prima misiune trebuia să fie găsirea de apă proaspătă; chiar lăsând la o parte nevoile Morlocului, propria mea sete era chinuitoare, căci nu mi-o mai potolisem dinaintea bombardamentului Londrei.

L-am aşezat pe Morloc în mijlocul rămăşiţelor cronomobilului, aproape de trunchiul unui copac. Mi-am zis că era un loc la fel de sigur ca oricare altul în faţa atacurilor dihăniilor din această eră. Mi-am scos haina şi am pus-o sub spatele său, pentru a-l feri de umezeala ţărânei – şi de toate creaturile ce colcăiau sau mişunau şi care ar putea trăi acolo! Apoi, după un şir de ezitări, mi-am scos cheia de la centură şi am lăsat-o lângă Morloc, aşa încât să cuprindă cu degetele sale mânerul greu al armei.

Nedorind să rămân fără vreo armă, am cotrobăit printre rămăşiţele vehiculului şi am găsit, în cele din urmă, o bucată scurtă şi zdravănă din osatura de fier, pe care am încovoiat-o până când s-a rupt din cadru. Am cântărit-o în mână. Nu avea soliditatea satisfăcătoare a cheii mele, însă era mai bună decât nimic.

Am decis să mă îndrept către locul de unde se auzea sunetul acela de apă; părea să se găsească în direcţia opusă celei a soarelui. Mi-am pus ciomagul pe umăr şi am pornit în pas alert prin pădure.

Marea Paleocenului

Nu mi-a venit greu să răzbat, căci copacii creşteau în pâlcuri rare, cu mult teren plat între ei; umbrarul des şi egal de frunze şi ramuri nu lăsa să ajungă lumina pe pământ şi se părea că împiedica creşterea vegetaţiei aici.

Coroanele arborilor erau ticsite de o viaţă viguroasă. Epifitele – orhidee şi plante agăţătoare – şerpuiau pe scoarţa arborilor, iar lianele atârnau de crengi. Exista o mare varietate de păsări şi colonii de creaturi ce locuiau pe ramuri: maimuţe sau alte primate (aşa am crezut, la prima vedere). Am remarcat o făptură aducând întrucâtva cu un jder, având poate opt inci lungime, cu umeri şi articulaţii flexibile, şi cu o coadă bogată şi stufoasă, care alerga şi sărea de pe o cracă pe alta, scoţând un sunet ca de tuse. Alt animal căţărător era un pic mai mare – măsurând circa un iard lungime -, cu gheare puternice şi o coadă prehensilă. Acesta nu fugi când m-am apropiat; se agăţă de partea de dedesubt a unei ramuri şi se uită în jos, spre mine, cu o chibzuinţă descurajantă.

Mi-am continuat drumul. Fauna locală nu cunoştea omul, dar, în mod evident, dezvoltase instincte de supravieţuire robuste datorită existenţei Diatrymei lui Nebogipfel şi a altor prădători, fără nicio îndoială, iar animalele aveau să fie pregătite pentru tentativele mele de a le vâna.

Când ochii mei se obişnuiră cu fundalul general al pădurii, am remarcat că pretutindeni domnea mimetismul şi înşelătoria. Am zărit o frunză putrezită, bunăoară, urcând pe trunchiul unui copac – ori aşa am avut impresia până când, la apropierea mea, „frunza” făcu picioare de insectă, iar o creatură asemănătoare unui greier sări la depărtare. Altundeva, pe un colţ de stâncă, am observat ceva ca un fel de picături de ploaie, sclipind precum nişte mici bijuterii în lumina cernută de coroanele copacilor. Însă când m-am aplecat pentru a le cerceta, am văzut că erau ouă de cărăbuşi, cu carapacele transparente. Iar acolo unde se găsea o urmă de guano pe scoarţa unui arbore, o pată de alb cu negru – n-am fost prea surprins să văd că îşi desface picioare molatice de păianjen.

După ce am parcurs vreo jumătate de milă prin acest peisaj, copacii deveniră mai răzleţi; am străbătut o lizieră de palmieri, după care am pătruns în lumina soarelui, iar nisipul zgrunţuros şi recent format îmi hârşâi pe ghete. Dincolo de o fâşie de nisip scânteia o apă, atât de întinsă încât nu-i puteam zări malul depărtat. Soarele se găsea jos pe boltă, în spatele meu, însă era foarte puternic; puteam să-i simt căldura dogorându-mi pielea gâtului şi a creştetului.
La ceva distanţă de mine, de-a lungul plajei mari şi drepte, am observat o familie de păsări Diatryma. Cei doi adulţi îşi curăţau penajul, răsucindu-şi gâturile unul în jurul celuilalt, în vreme ce trei pui se poticneau pe picioarele lor diforme, lipăind sau ţipând, ori stăteau în apă şi absorbeau umezeală în penele unsuroase. Întregul grup, cu coloritul negru, cu trupurile greoaie şi aripile minuscule, părea comic, însă nu l-am slăbit din ochi cât timp am stat acolo, deoarece până şi cel mai mic dintre pui măsura trei-patru picioare înălţime şi avea o musculatură dezvoltată.

Am mers până la marginea apei, mi-am înmuiat degetele şi le-am lins. Apa era sărată: apă de mare.

Mi-am dat seama că soarele se lăsase mai jos, în spatele pădurii; trebuie că apunea spre Vest. Prin urmare, parcursesem circa o jumătate de milă spre Est de la poziţia cronomobilului, deci mă găseam – mi-am închipuit eu – undeva în preajma intersecţiei dintre Knightsbridge şi Sloane Street. Iar în această Epocă a Paleocenului, aici se afla ţărmul unei mări! Priveam pe deasupra oceanului, care părea să acopere în întregime Londra de la răsărit de Hyde Park Corner. Poate, am cugetat eu, această întindere de apă era vreo prelungire a Mării Nordului ori a Canalului Mânecii, care intrase în Londra. În caz că aveam dreptate, fusesem tare norocoşi; dacă nivelul acestor mări s-ar fi ridicat numai un pic mai mult, Nebogipfel şi cu mine am fi ieşit din timp în adâncurile oceanului, şi nu la ţărmul său.

Mi-am scos ghetele şi şosetele, le-am legat cu şireturile de curea şi am avansat uşor în apă. Lichidul ce îmi cuprindea degetele de la picioare era rece; am fost tentat să-mi cufund faţa în el, însă m-am stăpânit, de teama interacţiunii dintre sare şi rănile mele. Am găsit o adâncitură pe plajă, ce părea să formeze o baltă la reflux. Am săpat cu palmele în nisipul de-acolo şi le-am scos pline cu diferite creaturi: scoici cu două valve, gasteropode şi ceea ce părea a fi stridii. Aparent, speciile nu erau foarte diverse, dar, în mod cert, exista o abundenţă de specimene în această mare îmbelşugată.
Acolo, cu apa înspumată trecându-mi printre degetele de la mâini şi de la picioare, iar soarele arzându-mi grumazul, asupra mea se pogorî un adânc sentiment de pace. Pe vremea copilăriei, fusesem dus în excursii de o zi la Lympne şi Dungeness, unde umblam pe ţărmul mării – exact aşa cum făcusem astăzi – şi îmi închipuiam că eram singur pe lume. Dar acum, lucrul acesta era aproape adevărat! Era remarcabil să te gândeşti că acest ocean nou nu era străbătut de nicio navă, nicăieri în lume, şi că nu existau oraşe ale oamenilor de cealaltă parte a junglei din spatele meu – într-adevăr, singurele licăriri de inteligenţă de pe planetă eram eu însumi şi bietul Morloc rănit. Însă aceasta nu constituia o perspectivă cumplită – absolut deloc – după bezna şi haosul infernal ale lui 1938, din care scăpasem atât de recent.

Mi-am îndreptat coloana. Marea era fascinantă, dar nu puteam să bem apă sărată! Am memorat locul pe unde ieşisem din junglă – nu aveam chef să-l pierd pe Nebogipfel în acea obscuritate arboricolă – şi am pornit în picioarele goale de-a lungul ţărmului, îndepărtându-mă de familia de Diatryma.

După o milă, poate, am ajuns la un pârâu care clipocea vesel din pădure şi cobora susurând pe plajă până la mare. Când am gustat, am descoperit că apa era proaspătă şi părea foarte curată. M-am simţit cuprins de o profundă uşurare: cel puţin nu aveam să murim astăzi!! M-am lăsat în genunchi şi mi-am cufundat capul şi gâtul în apa rece, năvalnică. Am băut cu nesaţ, apoi mi-am scos cămaşa şi mi-am spălat capul şi grumazul. Sângele uscat, acum brun din pricina expunerii la aer, porni către mare, iar când m-am ridicat, m-am simţit mult revigorat.

Acum mă confruntam cu problema găsirii unei modalităţi de a transporta această comoară la Nebogipfel. Aveam nevoie de o cană sau de un alt recipient.

Mi-am petrecut câteva minute stând la marginea şuvoiului şi uitându-mă spre el încurcat. Toată ingeniozitatea părea să-mi fi fost epuizată de ultima rostogolire prin timp, iar această ultimă chestiune era prea mult pentru creierul meu istovit.

În cele din urmă, mi-am scos ghetele de la curea, le-am clătit cât am putut de bine, le-am umplut cu apă din pârâu, iar după aceea le-am cărat de-a lungul plajei şi prin pădure, până la Morlocul care aştepta. În vreme ce spălam chipul zdrobit al lui Nebogipfel şi încercam să-l ridic pentru a-i da să bea, mi-am promis că în ziua următoare aveam să găsesc ceva mai potrivit decât o gheată veche pe care să o folosesc pe post de serviciu de masă.

Piciorul drept al lui Nebogipfel fusese sfârtecat de atacul Diatrymei; genunchiul părea zdrobit, iar laba stătea într-un unghi nefiresc. Folosind un fragment ascuţit din carcasa cronomobilului – nu aveam niciun cuţit -, m-am căznit să-i rad părul bălai din zonele afectate. Am curăţat cât s-a putut pielea scoasă la iveală – cel puţin rănile superficiale păreau să se fi închis şi nu se observă niciun semn de infecţie.

În timpul manevrelor mele neîndemânatice – nu sunt priceput la medicină -, Morlocul, încă inconştient, mârâi şi scânci de durere, ca o pisică.

După ce i-am spălat rănile, i-am pipăit piciorul, însă n-am putut să detectez vreo fractură evidentă a tibiei sau a peroneului. Aşa cum remarcasem şi înainte, principala problemă părea să fie în regiunea genunchiului şi a gleznei, şi am luat cunoştinţă de aceasta cu disperare, căci, dacă aş fi fost în stare să îndrept o tibie ruptă, lucrând pe dibuite, nu vedeam vreo cale de a trata asemenea vătămări precum cele pe care le suferise Nebogipfel. Totuşi, am cotrobăit printre resturile vehiculului nostru până ce am dat peste două fragmente drepte din cadru. Mi-am tăiat haina cu acel cuţit improvizat – nu îmi închipuiam că veşmântul avea să-mi fie teribil de folositor într-un climat ca acesta – şi am obţinut un set de bandaje pe care le-am spălat.

Apoi, luându-mi inima în dinţi, i-am îndreptat lui Nebogipfel membrul inferior şi laba piciorului. I-am imobilizat piciorul în atele, legându-l pentru susţinere de celălalt membru, care nu era rănit.
Urletele Morlocului, ale căror ecouri răsunau din copaci, erau înfiorătoare.

Epuizat, m-am hrănit în acea noapte cu stridii – crude, căci nu mai aveam puterea de a face un foc – şi m-am aşezat aproape de Morloc, cu spatele rezemat de trunchiul unui arbore şi ţinând în mână cheia lui Moses.



va urma