Dialoguri (6)

Corneliu Coposu cu Vartan Arachelian

Inaintaşii...

Vartan Arachelian: 
După două săptămîni de la prima noastră întîlnire pentru convorbirea pe care o publicăm în această carte, cred că trebuie să ne întoarcem puţin în timp şi să vă cer să aveţi amabilitatea să-mi vorbiţi despre primul dv. contact cu politica. Cînd v-aţi dat seama că printre alte multe lucruri din luma celor maturi poate să intre în universul adolescenţei politicul?

Corneliu Coposu: 
Cred că am intrat în politică, fiind foarte tînăr, fiind încă copil. Tatăl meu, care era senator naţionai-ţărănist, era în termeni foarte buni cu luliu Maniu. Se frecventau şi cu ocazia vizitei pe care tatăl meu i-o făcea lui Maniu, la locuinţa părintească din Bădăcin, mă lua şi pe mine. La ora aceea eram numai ochi şi urechi şi căutam să 
înregistrez tot.
Ştiam din familie de apartenenţa noastră la vechiul partid naţional. Bunicul meu care se numea Grigore Coposu, preot, a fost mîna dreaptă a lui Gheorghe Pop de Băseşti şi i-a făcut campanie electorală pentru elegerile de la 1905. In treacăt fie zis, cu această ocazie a mîncat şi o mamă de bătaie, de pe urma căreia a trebuit să fie internat în spital.
Tatăl meu, care era preot tînăr, începînd cu 1909 a făcut politică activă alături de Partidul Naţional Român şi era în termeni foarte buni cu toţi fruntaşii săi.
Bunicul soţiei lui, adică al mamei mele, era protopop, Gavril Vaida de Glod, un venerabil preot sălăjan, văr primar cu Alexandru Vaida Voievod şi, la rîndul lui, făcea o politică activă românească în cadrul Partidului Naţional. Datorita devotamentului faţă de partid a organizat în comuna Bogota două conferinţe naţionale ale acestuia, la care au participat, ca invitaţi, toţi fruntaşii politici din Ardeal şi Banat. Cu acest prilej s-au luat şi hotărîri importante privind atitudinea şi strategia partidului; era în epoca pasivităţii. Cu prilejul unei întîlniri, care a avut loc la Bogota, în anul 1881, s-a pus la cale o apropiere între ramura activistă şi ramura pasivistă, adică a celor două curente care erau în Partidul Naţional.

Vartan Arachelian: 
Ar trebui să facem o paranteză şi să discutăm despre activitatea partidului şi să definim cele două aripi. Probabil că, în primul rînd, lupta politică era dusă pentru recunoaşterea drepturilor românilor în Imperiul Austro-Ungar Şi în funcţie de ea se defineau cele două aripi.

Corneliu Coposu: 
Partidul Naţional s-a născut în mod efectiv pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj, la 16 mai 1848, cînd i s-a stabilit Primul program concret de acţiune, după "Supplex Libellus Valachorum". Platforma sa consta din cele 16 puncte stabilite de Simion Bărnuţiu. Acest program a stat la temeiul activităţii intelectualităţii române din Transilvania, pînă s-a concretizat în constituirea Partidului Naţional. Constituirea a avut loc mai tîrziu, în 1867, la Miercurea Sibiului, cînd a fost ales şi primul preşedinte al partidului în persoana unui faimos luptător naţional, Ilie Măcelariu.
Pentru epoca aceea, nefiind recunoscute drepturile revendicate de români, s-a adoptat aşa-zisa tactică pasivistă, adică abţinerea românilor din Transilvania de a susţine campanii electorale şi, deci, neparticiparea la parlamentul de la Budapesta; românii fiind marginalizaţi prin nerespectarea patentelor imperiale, se aştepta o reintegrare a lor în drepturi.

Vartan Arachelian: 
Ce erau patentele imperiale?

Corneliu Coposu: 
Hotărîrile Vienei prin care se şterseseră deosebirile între naţiunile componente ale Transilvaniei. După constituţia veche, după tripartidul lui Verboczi şi după aprobatele ulterioare ale regatului maghiar, se recunoşteau ca recepte trei naţiuni în Transilvania: ungurii, secuii şi saşii. Românii erau consideraţi toleraţi, fără nici o îndreptăţire politică Inocenţiu Micu Klein a pornit lupta în Dieta de la Sibiu, pentru recunoaşterea drepturilor românilor, dar fără nici un rezultat Lupta a continuat apoi printr-o acţiune care avea să ia extensie în toate localităţile locuite de români. Acesta era însă un curent pasivist, adoptat de oficialitatea Partidului Naţional Român, o atitudine care vroia să semnifice un protest împotriva politicii stăpînirii şi o presiune morală exercitată asupra guvernului pentru a respecta patentele imperiale, patente care şterseseră deosebirile dintre populaţiile locuitoare ale Ardealului. Deci poporul român devenise naţiune recepta însă, această patentă imperială nu era recunoscută de către guvernul maghiar.

Vartan Arachelian: 
A fost o politică eficace?

Corneliu Coposu: 
Pasivismul cred că nu a fost o politică eficace. Nici nu putea fi în lipsa unei conştiinţe cetăţeneşti evoluate la cei care deţineau puterea politică. Nu era cazul. Această politică de pasivitate a continuat pînă în anui 1905, cînd activiştii care făceau parte din conducerea de pârtie au triumfat, impunînd o politică activă, adică angajare populaţiei româneşti în alegeri. Această acţiune românească s-a soldat cu oarecare rezultate, printr-un număr de 16 deputaţi, mi se pare, ca oamenii noştri politici pătrunzînd în Parlamentul de la Budapesta au putut susţine mai bine interesele româneşti decît numai pe calea presei, a întrunirilor, a întîlnirilor şi a societăţilor culturale, literare şi teatrale cum făcuseră pînă atunci.
Acţiunea activistă a fost iniţiată de deputatul de Orăştie, Aurel Vlad. După ce a cîştigat aderenţi în cadrul conducerii partidului, în cadrul faimosului comitet de o sută care era forul diriguitor al populaţiei române, încadrată în Partidul Naţional din Transilvania, românii au intrat în alegeri şi cu toate obstacolele întîmpinate au reuşit să se impună, în anumite localităţi cu majorităţi zdrobitoare româneşti, deşi votul era cenzitar, sistem în care nu conta numărul populaţiei ci contau electorii îndreptăţiţi să voteze. Numărul electorilor români era disproportional faţă de numărul celor investiţi cu dreptul de vot, pe baza concesiunilor de a avea prăvălii, cîrciumi, întreprinderi. Pe de altă parte, pe baza unui criteriu cenzitar - suma de impozite pe care o plătea fiecare cetăţean - desigur că numărul electorilor români era cu mult mai mic disparent...

Vartan Arachelian: 
Era mai mic.

Corneliu Coposu: 
... şi disproporţional faţă de numărul populaţiei din regiunile respective. Revin la familia Grigore Coposu, bunicul meu. El era prieten apropiat cu preşedintele de atunci al partidului, Gheorghe Pop de Băseşti.
In ce-l priveşte pe tatăl meu, el a intrat în politica activă de la 1909, susţinînd interesele Partidului Naţional la alegerile care s-au succedat. Tatăl meu a suferit şi persecuţii. A fost închis la închisoarea din Vâc, la închisoarea din Seghedin şi la cea din Budapesta, sub acuzaţia de înaltă trădare. A ieşit din închisoare cu ocazia eliberării Budapestei. Generalul Moşoiu, care trecuse prin casa noastră, în înaintarea armatei spre apus, şi-a luat angajamentul faţă de noi că va merge personal să-l elibereze din închisoare. Şi-a respectat angajamentul.

Vartan Arachelian: 
Cîţi ani a fost închis?

Corneliu Coposu: 
A fost închis de două ori. Tatăl meu a fost deputat în Marea Adunare din 1918 de la Alba lulia, reprezentînd Cercul Şimleului şi a votat Unirea. Toţi românii au făcut puşcăriile acestea. După Adunarea de la Alba lulia, cînd partea de nord a Ardealului a fost ocupată de armata lui Gyurosics, care comanda detaşamente secuieşti, fruntaşii noştri au fost din nou arestaţi şi trimişi la închisoare; viaţa lor era iarăşi în pericol.
Tatăl meu a fost închis dimpreună cu familia lui Maniu, adică cu mama şi cu sora lui Maniu. Odată cu retragerea armatelor maghiare, deţinuţii politici de la închisorile care cădeau în proximitatea teatrului de operaţii, erau retraşi spre interiorul ţării.
M-am pomenit într-o casă în care toată lumea făcea parte din Partidul Naţional Român. Tatăl meu era socotit un fruntaş al partidului, fusese, repet, deputat şi la Marea Adunare de la Alba lulia. Mătuşa mea, era verişoară primară cu Maniu. se
numea Elena Bărnuţiu şi era descendentă directă din Simion Bărnuţiu. Maniu era nepotul lui Simion Bărnuţiu, bunica lui fusese sora lui Simion Bărnuţiu. N-aş putea preciza exact data la care m-am pomenit şi eu ca făcînd parte din rîndurile Partidului Naţional, bănuiesc că a fost în jurul vîrstei de 10-l2 ani, cînd am început să-mi dau seama de evoluţia situaţiei politice şi odată cu înaintarea în vîrstă, pe la 14-l5 ani eram un luptător convins în rîndurile Partidului Naţional.
In epoca de studenţie am deţinut şi calitatea de preşedinte al studenţilor democraţi de la Universitatea din Cluj.
Pe vremea aceea existau confruntări destul de violente, între aripa ultranaţionalistă - legionarii şi cuziştii - şi un număr mai mic de studenţi care erau organizaţi într-o acţiune democratică, în cele din urmă am reuşit, după multe eforturi, ca centrul "Petru Maior", care tradiţional era controlat de elemente din extrema dreaptă să fie în majoritate democrată, în perioada studenţiei am făcut politică activă.

Vartan Arachelian: 
Aici aş vrea să dezvoltăm dialogul nostru în două planuri, în primul rînd aş vrea să evidenţiem condiţiile în care Partidul Naţional din Transilvania a purtat o luptă constantă pentru drepturile românilor. Aveţi amintiri din copilărie despre reprimarea românilor în cadrul imperiului austro-ungar?

Corneliu Coposu: 
Da. Am exemple din familie. Tatăl meu a fost închis, unchiul meu, care se numea dr. Vaier Anceanu - a fost magistrat şi notar public - a fost şi el închis, tot pentru manifestaţii socotite de înaltă trădare. De fapt era vorba de nişte manifestări româneşti, de afirmare a drepturilor româneşti, în comuna noastră, care era compusă exclusiv din români, o mulţime de fruntaşi ai ţărănimii române au fost persecutaţi, închişi, urmăriţi pentru sentimentele lor naţionale. Exista o perioadă, mai cu seamă cea de după 1911, dar şi pînă atunci, cînd se făcea o propagandă şovină, cu repercusiuni dăunătoare asupra populaţiei suspectată de lipsă de loialitate faţă de stăpînire. Am păstrat din copilărie amintirea unor asemenea persecuţii, însă mai tîrziu, după 1918, după unirea României, atmosfera s-a schimbat radical.
Fruntaşii Partidului Naţional, care au fost artizanii Unirii, au venit cu o concepţie nouă care a fost acceptată şi a prins teren. Era teza lui Maniu: "Nu vrem să devenim din asupriţi, asupritori. Populaţiile minoritare din România au aceleaşi
drepturi cu populaţia majoritară. Noi trebuie să le respectăm pe oameni, trebuie să respectăm legea, limba, tradiţia, toate instituţiile lor culturale şi să nu le facem să cunoască piedicile pe care le-am încercat noi, în toată perioada de opresiune".
Această politică, care a fost respectată de conducerea primului guvern românesc din Transilvania - "Consiliul Dirigent" – a fost pusă în valoare şi în guvernările naţional-ţărăniste după ce acest "Consiliu Dirigent" născut din adunarea de la Alba lulia. Ales la 2 decembrie 1918, el era condus de Iuliu Maniu pentru a guverna toate regiunile, care prin hotărîrea lor liber consimţită, au optat în baza "principiilor wilsoniene" la unirea lor cu România Veche. Toate aceste regiuni aveau, fireşte, în mare majoritate, funcţionari de origine maghiară. Aceşti funcţionari au refuzat să presteze jurămîntul faţă de noua administraţie, crezînd că este vorba de o fază tranzitorie şi că se va reveni la vechea situaţie, în această criză, guvernul românesc, Consiliul Dirigent, era ameninţat să nu mai poată să-şi exercite autoritatea din lipsă de funcţionărime şi atunci a făcut un apel disperat la toţi intelectualii români să-şi abandoneze meseriile şi să se pună la dispoziţia guvernului român, pentru a servi ca funcţionari în faza tranzitorie şi pentru a înlocui numărul mare de funcţionari care refuzaseră să colaboreze cu autoritatea românească. La acest apel au răspuns cu foarte înalt patriotism preoţi, avocaţi, liberi profesionişti, medici, tot ce era românesc ca intelectualitate şi aceştia s-au angajat să suplinească lipsa determinată prin dispariţia structurilor administrative, care sabotau guvernul român. Funcţionarii aceştia au rămas pe dinafară, continuînd să vegeteze în România. Dar în momentul cînd Partidul Naţional Ţărănesc a ajuns la conducere în 1928, Maniu a luat măsura ca oamenii aceştia, care au contribuit la fondul de pensii prin salariile pe care le-au încasat pe timpul stăpînirii austro-maghiare, să beneficieze de pensii. Pentru aceasta a adus în parlament o lege pentru acordarea de pensii în raport cu anii de vechime, în anii 1928-l930 li s-a acordat, retroactiv, de la l decembrie 1918, pensii, tuturor funcţionarilor care au refuzat să presteze jurămîntul pentru guvernul român al Transilvaniei. A fost un act de dreptate, născut dintr-o înaltă înţelegere a obligaţiilor unui stat succesoral. Transilvania care făcuse parte din imperiul austro-ungar, s-a unit cu România.
Şi, în consecinţă, a preluat toate obligaţiile pe care vechea stăpînire austro-maghiară le avea faţă de cetăţenii săi.

Vartan Arachelian: 
Chiar dacă aceşti funcţionari nu şi-au exprimat loialitatea faţă de noua stăpînire.

Corneliu Coposu: 
Chiar pentru aceia care s-au dovedit refractari şi au încercat să saboteze stăpînirea românească, totuşi li s-au acordat aceste pensii, îndreptăţite în concepţia lui Maniu, prin faptul că guvernul românesc al Transilvaniei era succesorul legal al vechii stăpîniri, şi în al doilea rînd, prin împrejurarea că aceşti funcţionari contribuiseră, din retribuţia lor, la fondul de pensii al stăpînirii vechi, obligaţie pe care a preluat-o noua stăpînire.

Vartan Arachelian: 
De unde această toleranţă nemaipomenită la Maniu, la dv. de altfel, deşi aţi trecut printr-o perioadă de persecuţii etnice!?

Corneliu Coposu: 
Opinia lui Maniu era a unui om cu o clarviziune şi cu idei progresiste, comparate cu ale prietenilor şi oamenilor politici contemporani lui, filozofia lui politică devansa concepţia care era în vigoare, în vremurile acelea, în România, cu cel puţin 50 de ani. Aşa se explică şi faptul că în 1924 Maniu a iniţiat şi a susţinut o concepţie nouă, care atunci nu s-a bucurat de simpatie ba, dimpotrivă, aceea a unei confederaţii sud-est europene. Ea trebuia să fie un prim pas spre spiritualizarea frontierelor şi spre o Europă unită, în prima fază confederaţia trebuia să cuprindă Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria şi România. Ea presupunea, la început, ridicarea barierelor vamale între aceste state, cooperare economică în primul rînd şi politică în acelaşi timp.
Pentru state care aveau concepţii divergente, care aveau chiar competiţii teritoriale, vă daţi seama cît de avansată era concepţia confederativă a lui Maniu. Din păcate constituirea acestei confederaţii sud-est europene nu s-a realizat.



va urma