Imposibila neutralitate (XXVII)

Gheorghe Grigurcu

Intre rug şi ghilotină

„Şi apoi cu ce drept să condamni ghilotina, cînd ai privit cu simpatie rugul?”, se întreabă Cioran. întrebare ce ne urmăreşte dacă luăm în considerare, comparativ, felul în care ne raportăm, azi, la fascism şi la comunism. Similitudinea dintre cele două braţe principale ale totalitarismului credem că nu mai trebuie dovedită, ci doar, cel mult, rememorată cu amărăciune.
Ambele se bizuie pe un antiumanism cumplit, tradus în metodologia unei chirurgii sociale, menite a extirpa largi categorii omeneşti, etnii sau clase. Ambele se clădesc pe minciuna unei propagande, care, pornind de la afectarea raţiunii (Hitler se lăuda cu darul său de „a raţiona cu răceală dc gheaţă”, iar Stalin cu „lipsa de milă” a propriei sale „dialcctici”), ajunge la cea mai dură intoleranţă, la obligativitatea unei conştiinţe uniforme. Ambele dovedesc a fi, dincolo de ideologii şi de ţeluri emfatic declarate, mij loace brutale de a accede la putere, la o putere nelimitată, socotită drept scop în sine. între fascism şi comunism există o consubstanţialitate pe care o învederează nu doar momentele mai vechi de cîrdăşie dintre ele (precum funestul pact Molotov-Ribbentrop, de la 23 august 1939),
ci şi evoluţia celor două extremisme în ultimii ani, aspirînd la
o confluenţă numai aparent paradoxală. Bestiala atracţie exercitată
de puterea absolută îi face pe succesorii comunismului
oficial răsturnat (dar continuînd a dăinui subteran şi avansînd
din nou, cu disperată tenacitate, către suprafaţă) a se înzestra
cu elemente ale „celeilalte” tabere extremiste, precum antisemitismul, xenofobia în genere, un cult dezmăţat al tradiţiei,
mania comemorărilor ş.a., dintr-un impuls identic de a transforma,
după cum se rosteşte Hannah Arendt, „ideologiile respective
în arme”. Şi, cu toate acestea, unii dintre noi se arată tentaţi a aplica celor două monstruozităţi istorice măsuri diferite.
A privilegia astfel unul dintre extremisme. A osîndi ghilotina,
închizînd ochii în faţa rugului...


Ce se petrece? Cîţiva comentatori - ne referim exclusiv
la cei, în genere, stimabili - s-au „specializat” în stabilirea
influenţelor de „dreapta” în scrisul şi în conduita unor scriitori
şi intelectuali de seamă ai noştri. Foarte bine. Sîntem pentru
„un cer deschis” în materie de restabilire a adevărului şi de
interpretare a acestuia. Chiar dacă e vorba de fruntaşii generaţiei
’50 (Mircea Eliade, E.M. Cioran, Mircea Vulcănescu etc.),
în frunte cu celebrul lor mentor, Nae Ionescu, sau de alte mari
personalităţi ale literelor noastre, de la Ion Barbu la I. Negoiţescu,
cercetarea nu poate fi decît folositoare. Nu credem că
ar trebui să existe teme ori nume tabu. Cu toate că nu putem a
nu remarca o tendinţă de incriminare exagerată, adică trecînd
nu doar peste relativitatea importanţei probelor, ci şi peste
evoluţia autorilor în chestiune. Evoluţie care, de regulă, a reprezentat o emancipare hotărîtoare în raport cu o experienţă juvenilă, limitată şi, aproape totdeauna, judecată cu regret de către
cei ce au parcurs-o. N-ar fi excesiv a taxa, acum, drept „fascişti”
pe Eliade sau Cioran? Arheologia politică practicată în straturile
biografiei lor scoate la iveală mai curînd aspecte ale unei
crize de „creştere” decît ale unui oportunism civic, materialmente
profitabil, de felul celui ce poate fi din plin detectat la
scriitorii şi cărturarii deveniţi mercenari ai regimului comunist.
Nu încercăm a scuza pe nimeni, dar nici a favoriza o supralicitare
a rechizitoriului. Cu atît mai vîrtos, cu cît un I. Negoiţescu,
bunăoară, a dat dovadă de o impresionantă probitate, reconstituindu-şi, din proprie iniţiativă, dosarul „păcatelor tinereţii”,
din elemente practic uitate. Fără meticuloasele relatări ale
regretatului critic, din Straja dragonilor, nici n-am fi fost la
curent - cine ştie cîtă vreme? - cu tribulaţiile sale adolescentine,
pe care el cel dintîi le-a exhumat pentru a se autosancţiona
cu asprime...


Dar încă mai jenantă decît această pornire îngroşată de
culpabilizare la care ne-am referit ni se înfăţişează unilateralitatea
ei. Deseori exegeţii în chestiune „uită” a se ocupa de
„rinocerizarea” comunistă, indiscutabil mult mai extinsă şi cu
aspecte mult mai devastatoare, la noi, decît cea de dreapta. Ca
şi cum proporţia ar fi fost inversă! însă cum am putea uita că
la cele cîteva luni de stat legionar şi la cei patru ani de guvernare
a mareşalului Ion Antonescu, care n-a fost chiar cea mai
dură, în constelaţia de atunci a Europei, dominată de Germania
hitleristă, corespund patru decenii şi jumătate de totalitarism
roşu? Oricît de grave au fost abuzurile săvîrşite sub cîrmuirea
de dreapta (şi nu considerăm în nici un caz că ele trebuie trecute
sub tăcere), nu aceasta a schingiuit în modul cel mai dureros
societatea românească şi nu aceasta a deformat conştiinţa
noastră colectivă în cel mai înalt grad, cu efecte ce încă se
resimt şi se vor resimţi un timp indetenninabil. Nu extremismului
de dreapta, ci bolşevismului importat şi apoi menţinut prin
ceea ce s-a numit „ocupaţia românilor de către români” îi putem
imputa racilele cele mai severe de care suferă societatea noastră.
Problema capitală cu care ne confruntăm în prezent o
constituie ideologizarea comunistă ce ne-a contaminat sufletele
aidoma unui accident nuclear, infinit mai dezastruos decît cel
de la Cemobîl. Aceasta trebuie să stea în central atenţiei noastre
civice. A te face că nu vezi accentul de urgenţă al anihilării
ideologiei comuniste înseamnă a eluda spiritul de obiectivitate
cu care se cuvine abordată istoria de către orice analist al său.
Nu cumva în spatele unei atari discriminări se găsesc motive
personale? Nu cumva unii comentatori unidirecţionaţi către
cedările de dreapta, înverşunaţi exclusiv împotriva lor, au
niscaiva motive, ţinînd de propriul lor trecut, pe care evită a-1
scruta autocritic, de a nu se ocupa, cu o cel puţin egală insistenţă,
de compromisurile făcute comunismului? Dezechilibrul
este, oricum vădit. El apare subliniat - cu aluzia de rigoare la
substratul său biografic - în scrisoarea consternată pe care
Marie-France Ionesco, fiica marelui Eugen Ionesco, a adresat-o
istoricului literar Z. Ornea, prin intermediul revistei „22” (nr.
5/1995) din care cităm: „Domnule, credeţi oare cu adevărat,
în adîncul conştiinţei dumneavoastră, că aceia care se grăbesc
astăzi să facă publice pagini private - pagini care incriminează,
sublimez, doar unul dintre răurile istorice - , credeţi că aceia
care jubilează în faţa acestor revelaţii (de multă vreme cunoscute
din scrieri publice) ar resimţi aceeaşi bucurie văzînd că
reapar la lumină unele din scrierile lor - private sau publice -
în care se făcea elogiul celuilalt rău, al comunismului care a
pustiit România şi a supus-o terorii mai bine de 40 de ani?”
Avem impresia că discuţia asupra subiectului abia se deschide.

Ideologia în fază barocă

Starea critică a culturii c azi, la noi, un fapt incontestabil.
N-o pot nega nici măcar condeiele poleite de festivism ori
ultraagresive (nu o dată e vorba de unul şi acelaşi condei rotit
sub soarele oportunismului). E un fenomen cu care te întîlneşti
mereu, un monstru cu multiple feţe, din cele ce se nasc din
somnul raţiunii. Al unei raţiuni ce poartă numele de morală.
Deoarece morala e raţiunea specifică a acestui cumplit sfîrşit
de mileniu, în carc abuzurile au atins cote fără pereche în
istorie, prin proporţiile şi semnificaţiile lor dezumanizante. O
raţiune ce continuă a fi încălcată, sfîrtecată de cruzimi şi falsuri,
de represiuni şi ipocrizii, chiar cînd aparenţele sînt ale unei
redresări... Fiind principala victimă a totalitarismelor, morala
trebuie să devină principala lor succesoare. Dar procesul nu e
deloc simplu. Greşesc cei ce cred, aşa cum arată Alain
Besanşon, că doborîrea puterii comuniste ar duce automat la
restaurarea democraţiei. Ora purificării morale se amînă sine
die. Bătaia sa a fost pur decorativă, propagată exclusiv în zona
dorinţelor noastre. Realitatea ne sileşte a reflecta mai curînd
la un alt ciclu de dificultăţi şi complicaţii, alcătuit din derutante
mişcări de flux şi reflux, cuprinzînd nenumărate subterfugii şi
ambuscade organizate de cătrc cei ameninţaţi a-şi pierde
puterea şi privilegiile, decît la o idilică trecere la normalitatea
civilă. Orizontul apare acoperit de nori. Adică de impedimentele
ce rezultă din inerţia unei formidabile mase de anomalii
sedimentate timp de decenii şi prăvălite asupra destinelor
noastre, dîndu-ne senzaţia deznădejdii, a sufocării. Istoria ne
poate consola întrucîtva prin intermediul cuvintelor lui Goethe
despre revoluţia din iulie 1830: „Iată o revoluţie pe care am
prevăzut-o. Dar să nu credeţi că totul se va termina odată cu
ea. Lupta dintre radicalism şi conservatorism va continua.
Istoria nu s-a sfîrşit”. Traducînd olimpiana reflecţie în idiom
practic, vom înţelege că trebuie să ne asumăm realităţile dramatice,
să ne confruntăm cu ele. Să le supunem analizei, să le
dezamorsăm prin luciditate. Cu cît conştiinţa noastră în faţa
primejdiei va spori, cu atît primejdia va scădea.


Ne aflăm într-o fază a ideologizării baroce. Proteismul,
masca, strategiile, subtilităţile amăgitoare sînt inflorescenţe.
Negaţia brutală, respingerea peremptorie, excomunicarea politic-
administrativă nu mai funcţionează, drept care impulsurile
ideologice se ascund sub înfăţişări mai mult ori mai puţin
imprevizibile. De cîte ori e posibil, se iveşte mimarea decenţei.
Antidemocraţia se ornează adesea, strident, cu penele democraţiei,
centralismul economic se maschează cu sloganuri
reformiste, naţionalismul se acoperă cu formulele integrării
europene, corupţia cea mai deşănţată se ambalează în straturile
laborioase ale unei legalităţi de paradă. Autoritarismul şi aroganţa
de odinioară trec, măcar parţial, în abilitate. Ambiţia
politică preferă a adopta un registru cameleonic. Nici morala
momentului, inclusiv în domeniul la care ne vom referi în speţă,
cel literar, nu face excepţie. Un barochism pervers o informează.
Nu vom înregistra, Doamne păzeşte, resurecţia unor prescripţii
proletcultiste ori o pledoarie în favoarea cenzurii, dar,
sub o retorică spăşită, de nu chiar generoasă, vom regăsi funcţionalitatea restrictivă pe care a indus-o totalitarismul comunist,
precum un blestemat reflex. Din fericire pentru profitorii confuziei,
există o polivalenţă a cenzurii. Tendinţa de monopol în
viaţa literelor reapare în haine noi, potrivit principiului variaţiunilor
pe aceeaşi temă. Desigur, ea nu mai poate fi exercitată
de către un for de partid sau de stat, manifestîndu-se în cercul
cîte unei reviste ori al cîte unui ziar. Publicaţiile în chestiune
formează un cartel discret al tendenţiozităţii disimulate, de la
cele ce cultivă insanitatea extremistă pînă la iezuitul tradiţionalism
estetizant al „Literatorului”. Mijloacele variază de la caz
la caz, numitorul fiind comun. Uneori nici măcar mijloacele,
căci simandicoşii comilitoni ai periodicului amintit recurg tot
mai des la limbajul truculent, apropiindu-se şi pe această cale,
pînă la indiscreţie, de discursul lui Adrian Păunescu, de exemplu
(cu toate că, în obişnuitul d-sale stil de inadvertenţe, acad.
E. Simion osîndeşte pamfletul!). Ce susţin conservatorii literatori?
în esenţă, că tot ce s-a făcut (scris) sub trecutul regim e
bun făcut (scris) şi că, prin urmare, orice rediscutare (revizuire,
reevaluare) a epocii cu pricina ar fi neavenită. Că am avea a
face cu un „clasicism” al „epocii de aur”, strivitor şi intangibil,
în faţa căruia n-am putea decît să ne prosternăm. Orice relativizare,
orice controversă, orice rectificare, oricît de mică, este, în optica paznicilor templului, o erezie ce trebuie aspru pedepsită. Nici o atenţie nu s-ar cuveni acordată condiţiilor presiunii ideologice, care deformau, direct sau indirect, creaţia, precum şi sancţionarea critică a acesteia. Nu se suflă o vorbă despre oribila acuzaţie a „crimelor de gîndire” (ceea ce George Orwell numea thought-crimes), care-i făcea pe scriitori să tacă ori să spună altceva decît voiau, mutilîndu-le personalitatea.
Despre nemerniciile comise şi dramele provocate de controlul
partidului şi al securităţii. Marile compromisuri sînt fraudulos
asimilate unor compromisuri venale, dacă nu total neglijate.
Cu cinism, conservatorii ne oferă o apoteoză a unui timp în
care chiar şi scrierile cele mai substanţiale nu puteau apărea
decît cu preţul unor sacrificii (sînt cunoscute penibilele tîrguieli
cu cenzura, urmate de cedări mai mari ori mai mici şi chiar de
refacerea completă a căiţilor), în răspăr cu un mediu al falsităţii
în care nu erau apte a se integra decît ca factori ai opoziţiei.
Ne propun o tăcere vinovată în continuare, echivalînd cu
acceptarea... în subsidiar, nimic nu ne opreşte a medita şi la
avantajele personale ale autorilor în chestiune, rezultînd din
menţinerea unui stata quo al etichetelor măgulitoare, dobîndite
în „epoca de aur”, ce le-ar da iluzia eternităţii. Rimînd cu conservatorismul politic, conservatorismul lor literar este legat şi
de o foarte verosimilă motivaţie subiectivă...


Lăsînd la o parte starea anormală a conştiinţei critice
care s-ar produce astfel, să observăm că fobia conservatorilor
la dez-ideologizare (orice rcacţic anticritică este azi suspectă
de un substrat ideologic) are un efect mai larg, aşa cum refuzul
cuiva de a dezinfecta un spaţiu al unei maladii contagioase
reprezintă un factor de „colaborare” cu maladia respectivă.
Nu mai trebuie demonstrat, sper, caracterul nociv al unei atari
ipostaze. Caracter pe care încearcă a-1 ascunde, contraatacînd.
Nu întâmplător ei îi calomniază pe adversari, străduindu-se a
transfera asupra acestora propria lor conformaţie de conştiinţă,
propriile lor scheme de gîndire şi intenţii. „Argumentul” literatorilor
cum că aplicarea criteriului etic, în virtutea căruia se pot depista urmările destructivc sau mistificatoare ale climatului
comunist, n-ar reprezenta decît un revers al criteriului
ideologic, n-are mai multă valoare decît aserţiunea potrivit
căreia aplicarea normelor justiţiei ar fi blamabilă aidoma unui
revers al injustiţiei. Ca şi cum ar trebui să renunţăm la a-i
judeca pe infractori pentru a nu deveni la rîndul nostru infractori!
Sofismul este evident. Un sofism ce răsfrînge oportunismul.
De altfel, autorii în discuţie fac un pas mai departe,
devenind avocaţii unora dintre cei mai compromişi scriitori,
ai slugilor de nădejde ale dictaturii, pe care le cauţionează în
numele „talentului” lor terfelit, al „operei” lor prostituate. 

Conexiunea ce se produce cu procesul comunismului e limpede:
nimeni nu trebuie să răspundă de nimic, nu există vinovaţi,
conceptul de vinovăţie însuşi nu e decît o abstracţiune pernicioasă,
un atentat la „reconcilierea naţională”. De ce să mai
scormonim irealitatea imediată a colaboraţionismului? Crimele
Gulagului au fost săvîrşite de marţieni ce s-au pierdut pentru
totdeauna în spaţiile cosmice impenetrabile, iar cîntările de
slavă aduse tiraniei, carierele mănoase fondate pe josnicii ditirambi
nu reprezintă decît o iluzie a vînătorilor de vrăjitoare.
O halucinaţie pe carc n-ar putea-o confirma nici un petec de
hîrtie tipărită, nici o bandă magnetică, nici o fotografie şi nici
un film. Marii adulatori de ieri ai faraonului, deveniţi extremiştii
cu infinit tupeu de azi, sînt curaţi ca lacrima. Pornirile lor
revanşarde, imboldurile lor exterminatoare, campaniile lor
bizuite pe minciuni, trombele noroioase de insulte împotriva
celor cu alte opinii, nu-i aşa că nu sînt decît scorniri? Li se
întinde o mînă amicală şi li se dau onorurile protocolului estetic.
Azi în presă, mîine, „mai ştii? - la Academie...



va urma