I se spunea Machiavelli (XXX)

Stefan Andrei in dialog cu Lavinia Betea

Lavinia Betea:
A avut Saddam vreo replică?

Stefan Andrei:
N-a zis nimic, dar când, ulterior, am făcut eu o vizită în Irak, nu m-a primit. Deşi altă dată mă primise. Dar atunci nu m-a mai primit. în fine, mă duc în Iran - ştiau că am fost şi în Irak şi am făcut o înţelegere foarte bună. Se întâmpla prin 1980. Intâi mi-au spus că tractoarele noastre sunt preferate de ţăranii lor. Că le-au adus din altă parte, mai sofisticate, dar ţăranii au spus: „Nu, dom’le, astea româneşti sunt mai bune...“. Le-am vândut foarte multe tractoare iranienilor. Contractul nostru era să le vindem tractoare, anexe la tractoare, maşini de semănat, maşini-unelte, strunguri, până şi creioane. O afacere foarte bună. L-am informat pe Ceauşescu la ce înţelegere am ajuns. Când să semnăm, ministrul de Externe Velayati îmi spune: „Frate Andrei...".

Lavinia Betea:
Aceasta era formula de adresare?

Stefan Andrei:
Da. „Am fost la preşedinte, de acord cu asta, cu o singură condiţie însă. Să ne vindeţi şi nouă o serie de arme pe care le vindeţi Irakului. Militarii noştri spun că irakienii au nişte arme româneşti foarte bune. Ştiţi că, în război, spionajul e şi de o parte şi de alta bine plătit, am luat şi noi de la ei aruncătoare de flăcări româneşti“. Şi mi-a dat el lista cu ce armament dădeam Irakului. Ca să cumpere şi ei. „Că militarii spun că-i mai bun decât cel din America, şi decât din RFG, şi decât din Franţa“. Anumite grupuri de arme. Nu toate armele. Am rămas tâmpit. „Dom’le, eu nu am pentru asta mandat. Dar, zic, dacă eu fac cu dumneata o înţelegere orală că acest acord mare economic este valabil, devine valid şi în condiţiile când încep negocierile între o delegaţie militară română şi o delegaţie militară iraniană?" Merge alături, dă telefon şi zice: „Da. Delegaţia militară română e bine-venită oricând". Şi am semnat înţelegerea. Aşa am ajuns în situaţia de a vinde arme şi irakienilor, şi iranienilor. Iar ei erau în conflict şi îl rezolvau cu armele vândute de noi.

Lavinia Betea:
Cum ajunsesem noi să fim mari producători de armament?

Stefan Andrei:
Noi, şi înainte de război fabricam avioane IAR la Braşov, care erau recunoscute pe plan european, înainte de război produceam, lângă Ploieşti, armament foarte bun. Dar prin Tratatul de Pace, o anexă
impusă de sovietici a fost aceea de a nu mai construi armament propriu, de a renunţa la armamentul propriu. Şi de aceea am închis IAR şi am făcut fabrica de tractoare. Am revenit la fabricarea armamentului după intrarea în Tratatul de la Varşovia. După 1955 redăduseră şi altor ţări sarcină. Uite de ce Ceauşescu prefera Armata şi Securitatea. Acolo dădea ordine, iar pe linie de partid dădea sarcini. De aceea considera că acolo unde dă ordin e mai bine. Fusese militar şi îi plăcuse. După 1955 am făcut înţelegere şi cu cehoslovacii: să luăm de la ei - ca pe timpuri - tunuri Skoda sau altele, şi să le dăm şi noi, la schimb, armament. Respectând în linii mari înţelegerea cu sovieticii, am început să şi vindem armament. In acest comerţ, preţurile şi câştigurile erau mult mai bune decât la grâu. Eram şi competitivi. Câştigam concurenţa cu Occidentul, care vindea arme mai sofisticate, dar necăutate în ţările în curs de dezvoltare.

Lavinia Betea:
Din comerţul nostru exterior, ce procent reprezenta comerţul cu armament în anii 1980?

Stefan Andrei:
Cu aproximaţie, cred că în jur de 500 de milioane de dolari.

Lavinia Betea:
Cât de strânsă era legătura dv. cu Stănculescu?

Stefan Andrei:
Stănculescu venea la mine cel puţin de trei ori pe săptămână. Mi-a băut un butoi de cafea! Aprobam, de regulă, ce prezenta el. Unde era cazul, mergeam la Ceauşescu. Eu singur sau mergeam cu el. Deci, eram în relaţii apropiate cu Stănculescu, plecam împreună peste hotare. El mergea pentru vânzări de armament, eu mergeam pentru diverse. Povesteşte în cartea lui - discuţiile cu Stoenescu (45) - despre relaţiile cu mine. „Dacă suna Andrei în dimineaţa aceea, îi dădeam lui puterea, nu lui Iliescu“, a zis Stănculescu despre 22 decembrie 1989. Eu nu mă pricep să conduc, eu ştiu domeniul acesta în care am fost şi îmi ajunge. Sincer îţi spun, nu sunt bun organizator. Sunt un om dezordonat. Am însă o nevastă foarte ordonată.

Lavinia Betea:
Spuneţi că Nicolae Ceauşescu nu mai permitea concedii în străinătate membrilor conducerii. Dar Stănculescu de ce-a fost învoit să-şi facă la Balaton concediul din 1989?

Stefan Andrei:
Asta e altceva. Stănculescu n-a fost mare sculă - nu cât un membru CPEx. El era acel general care când venea câte un şef de stat mergea cu el în maşină - de la aeroport până la vila unde era cazat. Şi îl conducea, după aceasta, de la vilă până la convorbirile cu Ceauşescu. Venea cu el de la convorbiri, şi-l însoţea iar la reşedinţă. Mergea şi în unele delegaţii cu Nicolae Ceauşescu, pentru a soluţiona probleme de export de armament.

Lavinia Betea:
Mie îmi pare că, având asemenea atribuţii, putea mai multe decât un membru CPEx! Şi că i se acorda foarte multă încredere prin misiunile contactelor directe cu şefii de stat şi partide...

Stefan Andrei:
Să-ţi povestesc o întâmplare cu tâlc. Stănculescu a fost propus candidat pentru Comitetul Central la Congresul al XlV-lea. Candidat la Hunedoara. Dar numărul de propuşi pentru Comitetul Central era mai mare decât numărul de aleşi atunci.

Lavinia Betea:
Acesta a fost modelul perestroikist. Dar la noi, selecţie s-a făcut nu prin votul alegătorilor, ci prin decizia lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu.

Stefan Andrei:
Propus candidat la conferinţa de la Hunedoara, când s-a făcut selecţia finală el n-a mai fost ales în CC. Şi a venit Stănculescu la mine cu lacrimi în ochi. Plângea că de ce n-a fost şi el ales. Şi m-am dus la Ion Coman. „Tovarăşe Coman, de ce nu a fost ales Stănculescu?“ îmi zice Coman — „era prea în vârstă". „Păi, dumneata eşti mai în vârstă decât el!“ Şi m-am dus la Ceauşescu. „Tovarăşe Ceauşescu, a fost propus Stănculescu în CC fără rezultat. In primul rând, este o problemă pentru mine, pentru că eu lucrez cu el. Şi e o problemă foarte delicată, cu armament... Pentru toată lumea este o problemă. De ce n-a fost ales?“ „Păi, uite, noi am greşit cu el, zice Ceauşescu. L-am trimis cam mult peste hotare. Şi, iată, l-am trimis la Budapesta unde s-a întâlnit cu un ofiţer al GRU...“.

Lavinia Betea:
Fusese informat...! Stănculescu, care plângea după funcţie în partid. Formidabilă poveste dacă o contrapui meritelor de organizator al execuţiei Ceauşeştilor! ....Plângea.

Lavinia Betea:
Dar dacă Ceauşeştii îl suspicionau pe Stănculescu, de ce s-au bucurat văzându-1 la Târgovişte? Cum de-l vedeau încă în ipostaza de salvator?

Stefan Andrei:
Il suspicionau pe alt plan. Dar nu îşi imaginau că i-ar trăda în sensul... că-i va duce în faţa plutonului de execuţie. Nu vedeau în el un trădător, ci numai posibilitatea ca el să fie racolat. Nu, pentru că nu uita un lucru. Toţi şefii de stat care veneau în România erau însoţiţi de Victor Stănculescu. Venea la Ceauşescu, participa la recepţii...

Lavinia Betea:
Cum ajunsese Stănculescu atât de departe?

Stefan Andrei:
Avea meritele lui. Era un băiat arătos şi inteligent.

Insulina si coniacul lui Ceausescu

Lavinia Betea:
Ceauşescu este un personaj aparte - un copil de plugar care ajunge să fie primit şi să-i primească pe mai-marii lumii. în ce măsură această evoluţie a lui se manifesta în deprinderile
cotidiene?

Stefan Andrei:
Când am intrat în Secretariat, în 1972, el avea două obiceiuri: unul - dormea la prânz neapărat, să rupă ziua-n două, ca ţăranii; al doilea - când se trezea sau când era mai obosit, bea un păhăruţ, un ţoi-două, de ţuică. In 1972 avea sticla cu ţuică de Piteşti în spatele uşii de la birou care ducea spre camera de dormit. In ultimii ani, amândoi ţineau atunci regim. Avea voinţa asta nemaipomenită şi ţinea un regim foarte sever. Iar ea mânca acelaşi meniu recomandat de medici lui.

Lavinia Betea:
Poate că regimul de înfometare impus populaţiei şi austeritatea de la mesele lor oficiale erau efectul pervers al schimbărilor din regimul lor alimentar. Un derivat al raţionamentului cu capra vecinului: eu sunt la regim, postiţi şi voi!

Stefan Andrei:
Cine ştie? Dacă el trăia cu nişte parizer, cu nişte brânză de vaci, considera că se poate trăi de toţi aşa. In ultimul timp avea o nebunie cu oamenii care se îngrăşaseră. Şi le reproşa celor din conducere. Lui Gogu Rădulescu, lui Dăscălescu. Prim-secretarilor la fel le reproşa că s-au îngrăşat. Şi chiar a spus într-o şedinţă de CPEx că în România mai mulţi oameni mor că mănâncă prea mult decât că mănâncă prea puţin. In general, Ceauşescu nu mânca vânat nici când fusese sănătos. A fost o situaţie penibilă când a mers în 1980, în Franţa, la o masă numai cu preşedintele Giscard d’Estaing şi soţia. Pentru francezi, prepeliţa e un lux culinar. Trebuie mâncată cu artă. Şi i-au servit prepeliţă lui Ceauşescu la masă. Nici nu s-a atins de ea. Pe urmă i-au dat o formidabilă prăjitură cu îngheţată. Iar nu s-a atins. De
fapt, la masa aceea nu a mâncat, nu a gustat nimic, în ultimii ani, nu gusta la nicio masă oficială nimic. In schimb, Elena Ceauşescu mânca tot. Tot şi de toate.

Lavinia Betea:
Dar nu apreciau, nu imitau ce vedeau acolo?

Stefan Andrei:
N-aveau asta. In ultima perioadă însă, Ceauşescu nu mai bea ţuică, trecuse pe sticluţe mici de Courvoisier. Le avea, în spate, la şeful de cabinet... Şi în 1989, şi pe 22 decembrie a băut una sau două sticluţe de...

Lavinia Betea:
Dar Tovarăşa ştia de obiceiul lui?

Stefan Andrei:
Ştia. Aşa, una sau două sticluţe de coniac Courvoisier. Le păstra şeful lui de cabinet, prietenul meu Constantin Manea. El mi le-a arătat şi mie, le avea într-un fişet, sticlele de Courvoisier pe care le cerea
Ceauşescu. Iar în 22 decembrie 1989 a băut două din astea, după care a făcut şi insulină. Nu mai făcuse insulină de patru zile.

Lavinia Betea:
De ce n-a făcut?

Stefan Andrei:
Pentru el a fost o tragedie cu insulina. Şi eu sunt diabetic, iar diabeticii se împart în dependenţi de insulină şi cei care iau medicamente. Or, el nu accepta ideea de a depinde de insulină. El nu accepta să depindă nici de ochelari, de aceea băteam toate materialele cu caractere mari.

Lavinia Betea:
Ce spuneţi dv. aruncă o lumină nouă asupra deciziilor sale din acele zile. Bolile decizionalilor sunt secrete de stat. Iar medicii spun puţin, de teamă ca, mai ales în astfel de cazuri, să nu fie învinuiţi de malpraxis.

Stefan Andrei:
Prima dată - când ştiu eu că a făcut insulină - a fost în 1988, în vizita din Australia, Vietnam, Mongolia (46). Atunci a plecat bolnav de aici, a dormit până în Pakistan. A coborât din avion, a fost o masă, eu am avut o negociere foarte reuşită cu viceprim-ministrul pakistanez cu probleme economice. Am convenit cu el o serie de înţelegeri foarte bune, de cooperare. Să le facem o rafinărie, să mai construim o fabrică de ciment... Şi a fost — prima şi ultima oară — când Ceauşescu, în toast, m-a lăudat. „Viceprim-ministrul nostru, Ştefan Andrei, a făcut o treabă foarte bună şi a ajuns la înţelegeri foarte bune cu colaboratorul dv.“. Mai făcuse nişte aprecieri pozitive o singură dată — la cea de-a 50-a mea aniversare a zilei de naştere... Insă în Pakistan n-avea voce. Iar în Indonezia, de fapt n-a mai făcut vizita. In loc să mergem în ţară, ţinând cont de starea sănătăţii lui, indonezienii ne-au prezentat nişte filme făcute pentru străinătate, unde prezentau insula Bali şi alte regiuni. Şi de la început m-am mirat că a apărut cu cinci medici. N-am mai văzut aşa ceva până la vizita aceea. Era medicul lui curant, Proca - pentru prostată şi rinichi, Apetrei - pentru inimă, un profesor doctor excepţional care m-a salvat şi pe mine de două ori de la moarte; apoi, profesorii Mincu, Dumitrescu şi Nicolau. Mincu a fost cel mai bun specialist, însă Elena Ceauşescu nu-1 accepta din cauza unor informaţii că el, fiind doctorul nu mai ştiu cui, ar fi avut nu ştiu ce cu nevasta ăluia. Iar ea era invidioasă când altele erau sau păreau fericite. Şi, acolo, Mincu l-a convins pe Ceauşescu să facă insulină prima dată. In Indonezia, Ceauşescu ieşea din vilă, se plimba 20 de minute şi tot timpul se uita la ceas. Nu mai rezista, gâfâia. Dacă nu accepta să facă insulina, părerea mea e că murea în Indonezia. A fost într-o situaţie foarte grea. Şi cel mai preocupat era Proca. Ulterior am aflat, din surse sovietice, că, de fapt, foarte puternică era influenţa diabetului asupra rinichilor. A mers în Australia, la fel, foarte obosit. In Australia am avut şi o situaţie penibilă cu el, pentru că vorbea aşa de încet încât interpretul nu înţelegea. Am aflat că, de fapt, interpreta prim-ministrului din Australia era o fostă nevastă a lui Beligan (47). Care, după ce-1 părăsise, s-a recăsătorit cu Horia Lovinescu. Şi după ce acesta a murit, s-a stabilit în Australia. Eu o cunoscusem pe ea pe plajă, la mare... Şi i-am spus lui Ceauşescu că e fosta soţie a lui Beligan. Iar el zice: „Da, e prietena ta din ţară“. Dar aşa, cu o ură, ştii, ca şi când ar fi fost mai mult decât... „Tovarăşe Ceauşescu, am cunoscut-o pe plajă, o singură dată, n-am vorbit cu ea, n-am...“. „Nu, nu, a fost prietena ta“. Şi lucrurile s-au complicat din ce în ce, şi toată vizita a fost sub semnul bolii lui, slăbit...

Lavinia Betea:
Vi se plângea?

Stefan Andrei:
Nu se plângea, spunea numai atâta, mi-a spus de multe ori: „Nu mă simt bine, nu mă simt deloc bine“. El nu spunea mai mult. Mi-a spus însă ea: „Tovarăşului i-au ieşit analizele foarte prost“. Atât: „I-au ieşit foarte prost“. Dar el şi prin ţară îmi spunea: „Măi, mă simt foarte obosit, mă simt foarte rău...“. Şi aflasem de la doctorul Ciobanu, care-mi era prieten, că a fost chemat de Elena Ceauşescu într-o noapte din toamna lui 1989: „Hai la Tovarăşul, că de trei nopţi nu doarme". Şi el era, cum ţi-am spus, cu pătura-n cap.

Note

45 Alex Mihai Stoenescu, In sfârşit, adevărul..., Bucureşti, RAO, 2009.

46 în perioada 8-21 aprilie 1988, Nicolae Ceauşescu a făcut vizite în ţări din Asia şi Oceania, astfel: Indonezia - 8-10 aprilie, Australia - 11-17 aprilie, Vietnam - 17-19 aprilie şi Mongolia - 19-21 aprilie.

47 Radu Beligan (n. 1918), actor, regizor, membru al CC (1969-1989). A debutat în stagiunea 1937-1938, pe scena Teatrului Alhambra. A jucat zeci de roluri în teatru şi cinematografie. Director al Teatrului de Comedie din Bucureşti (1961-1969) şi al Teatrului Naţional din Bucureşti (1969-1990).



va urma