luni, 21 septembrie 2015

Condamnaţi la tăcere (6)


Dumitru Prichici




Am ajuns cu bine la serviciu şi m-am instalat la biroul meu, după ce i-am salutat cu un „Să trăiţi!", pe un ton de om supărat. Mai erau doar două-trei minute până la semnalul ce anunţa ora exactă şi mult aşteptatul anunţ pentru noi românii, ceasul cel bun sau cel rău pentru mine.

Toţi colegii se uitau când unul la altul, când toţi la el, turnătorul, iar în liniştea de mormânt din birou s-a auzit după un moment de pauză pe postul de radio: „Aici Bucureşti, transmitem noul imn de stat al României". „Hai să trăieşti!", au strigat Iliuţă Siteavu şi Ion Ciobanu, cei mai veseli dintre colegi, eu am bătut cu pumnul în masă, iar ceilalţi colegi mă felicitau că am ghicit, în timp ce turnătorul meu a ieşit pe uşa biroului, ca un prost, ca un laş, fără să-şi ceară scuze cel puţin.

A revenit după mai bine de o oră, iar când s-a aşezat la locul lui, colegii care au spus că nu-l vor ierta l-au judecat, l-au umilit ca pe ultimul om, determinându-l să plece din nou din birou. De atunci nu a mai zis nici „Daţi cărbuni, tovarăşi", dar nici eu nu m-am mai uitat la el, nici nu i-am mai spus pe nume, ci doar „tovarăşul".

Nu m-au mai chemat nici cei doi politruci, care m-ar fi dat afară din securitate în mod sigur, în cazul în care nu s-ar fi cântat imnul, lămurindu-se cu toţii în privinţa opţiunilor mele politice, iar eu am decis să plec de lângă o asemenea creatură.

In partidul comunist, nici nu au mai încercat să mă lămurească să intru, pentru că se lămuriseră şi ei de mine, şi eu de ei.

Să vă relatez însă un alt eveniment important trăit de mine, care merită să-l analizaţi şi dumneavoastră, pentru că ar fi schimbat cursul evenimentelor politice din ţara noastră în acel moment, fară ca cineva să ştie cum a fost posibilă o asemenea diversiune.

Cu câteva săptămâni înainte de a se derula evenimentele din 1968 de la Praga, noi, cadrele militare din unitatea noastră, nu mai facuserăm nici o şedinţă de tragere cu pistoletul Makarov din dotare, pentru că cei care eram militari, eram obligaţi conform prevederilor jurământului militar şi al instruirii făcute să luăm pistolul în mână şi cu preţul vieţii să apărăm ţara de duşmanii care ne-ar fi atacat, din aer sau terestru.

Aşadar, eram obligaţi conform planului de apărare al sediului unităţii să ieşim fie la ferestrele clădirilor, fie pe acoperişiurile lor, cu pistolul în mână să ne apărăm în cazul în care prietenii noştri de la răsărit, ruşii, ar fi decis să ne atace şi pe noi românii, pentru că atunci în 1968 am refuzat să-i atacăm pe cehi, aşa cum au facut-o ceilalţi, ca parte în Tratatul de la Varşovia.

Atunci a fost momentul în care Ceauşescu a jucat cea mai tare carte, când, prin nealinierea la ordinele Moscovei, a dorit şi a reuşit să arate puterilor occidentale că el nu se mai supune Moscovei şi doreşte să se îndrepte către Occident.

Rină aici nimic suspect şi grav, chiar dacă ar fi fost paraşutaţi un număr prea mare de infanterişti aeropurtaţi ruşi, am fi reuşit să-i lichidăm chiar şi cu pierderi din partea noastră, cu condiţia să nu fim trădaţi de cineva dintre noi, să fim împuşcaţi pe la spate.

Dar grav este că tot pe la spate am fost în mod sigur şi premeditat dezarmaţi de pistoalele Makarov, de nouă milimetri, şi dotaţi cu pistoale Beretta de calibru mai mic şi ruginite, cu numai câteva săptămâni înainte de invazia de la Praga, fără să avem cel puţin o şedinţă de tragere, pentru a le cunoaşte puterea de foc.

Evenimentele s-au desfăşurat în linişte pentru România, dacă vă amintiţi de mitingurile în care ne alăturam lui Ceauşescu împotriva invadării acelei ţări.

Dar tot atât de uşor puteam să primim o lecţie şi noi românii, să ne trezim cu ruşii pe capul nostru, pe străzi sau pe clădirile celor mai importante instituţii ale statului şi mai ales pe clădirile celor care aveau datoria să apere ţara, fară să putem evita lupta de aproape, în care pistolul Makarov era cel mai bun, fiind şi în dotarea ruşilor.

Am spus că Dumnezeu a fost cu noi şi chiar şi cu Ceauşescu, iertându-l poate pentru rătăcirea lui faţă de biserica noastră ortodoxă, faţă de Dumnezeu, că ruşii nu au îndrăznit să ne invadeze, iar noi, securiştii, nu am fost morţi şi nici acuzaţi de trădare, lăsând agresorul să ne cucerească.

Diversiunea a constat în aducerea noastră în incapacitate de luptă, prin dotarea cu acele pistoale Beretta, care făcuseră şi cel de-al doilea război mondial în mod sigur, dacă ţinem cont de faptul că la prima tragere programată în poligonul de la Băneasa, nu am reuşit nici unul să îndeplinim condiţiile de tragere.

Atât de uzate erau acele pistoale încât la declanşarea focului gloanţele cădeau la câţiva metri în ţărâna din faţa noastră.

Atunci am spus: „Trădare fraţilor!", nu mai avem consilieri sovietici, dar avem cozile lor de topor în conducerea securităţii sau în conducerea de stat.

Atunci ne-am speriat, ne-am amuzat, dar nu s-a întâmplat nimic grav, iar acum înţeleg de ce în decembrie 1989 tot securitatea a fost acuzată, deşi securitatea i-a lăsat pe oameni să intre în clădirea CC-ului din Bucureşti, fară să tragă un foc de armă, iar USLA a vrut să-i prindă pe terorişti, plătind cu viaţa dorinţa lor de buni români, de patrioţi, atât la chemarea Ministerului Apărării, cât şi în alte locuri unde s-au aflat.

Oare acum, cei care ne-au dezarmat pe noi în 1968, dacă trăiesc, ar mai pune la cale astfel de diversiuni sau acte teroriste? Cine ştie? Vorba lui Neculai Constantin Munteanu de la postul de radio Europa Liberă: „Să fim cu ochii pe ei, fraţilor, că altfel ne mănâncă de vii!"

Nu credeţi că tot noi am fost consideraţi trădători de neam şi ţară, de cei care creau diversiunile şi îi convingeau şi pe cei neinformaţi, clasa muncitoare, că noi cei cu pistoalele Beretta în mână am tras şi în decembrie 1989 din toate poziţiile şi i-am ucis pe revoluţionarii răniţi, aduşi pe paturile spitalelor?


Activiştii PCR din CC şi de la sectoare unde au fost oare?

Dar să lăsăm istoricilor şi experţilor militari dreptul să analizeze aceste aspecte şi să trecem la o altă etapă din viaţa mea de „securist", la singura şi ultima mea dorinţă, de a pleca din zona fierbinte a muncii de securitate, pentru a trece în domeniul în care eram nu numai specializat, dar şi pasionat.

In 1968, după ce s-au liniştit apele în conflictul cu Cehoslovacia, am înaintat conducerii unităţii în care lucram un raport prin care ceream să fiu mutat în unitatea specializată în comunicaţii radio din DSS şi, spre surprinderea şi bucuria mea, am fost înţeles şi ajutat, chiar de comandantul acelei unităţi, col. Iuliu Plăpceanu, un om deosebit de altfel ca şi ceilalţi comandanţi profesionali întâlniţi până atunci.

Am fost chemat într-una din zile în cabinetul în care se afla chiar col. Plăpceanu pentru a mă supune unui test privind nivelul de pregătire teoretică din domeniul comunicaţiilor radio, constând într-o serie de întrebări, care pe mine mă readuceau în domeniul cel mai frumos, pasionant, pentru un tehnician electronist şi radioamator, emiţător autorizat, cu indicativul Y03JK, de la vârsta de optsprezece ani.

După numai zece minute de discuţii, am fost anunţat de cel care mă examina că de a doua zi să mă prezint la noua unitate.

Aveam de acum posibilitatea să scap de acel turnător şi să cunosc alţi colegi de breaslă, alte locuri de pe meleagurile ţării.

Am fost prezentat a doua zi noului meu şef de serviciu col. N.M., inginer şi acesta ca şi ceilalţi şefi profesionali, dar cu ceva lipsuri după cum am observat din primele discuţii, în domeniul ingineriei, dar şi al relaţiilor cu subalternii săi, domeniu în care îi plăcea să fie periat, lăudat de subalterni, altfel nu-i intrai în graţii şi chiar puteai fi marginalizat, dacă erai slab din fire şi nu aveai argumente să-l obligi să te respecte.

Era un inginer care, cei drept, nu mai lucrase de mult cu instrumentele şi componentele cu care se opera în electronica din acea vreme.

El ştia să spună superiorilor săi, doar „Am înţeles" şi să transmită mai departe subordonaţilor ordinele date după executarea cărora îşi lua partea leului doar din laude.

Nu era om rău, dar mie nu-mi plac oamenii care doar vorbesc şi nu ştiu să facă ceva, să poată cel puţin aprecia cu competenţă munca subordonaţilor, să-i dea fiecăruia ce i se cuvine. Pentru acest motiv nici col. inginerului NM nu-i voi da numele.

Şef de birou nici nu se observa că aveam, pentru că am fost repartizat într-un loc în care mai aveam un singur coleg tehnician, cpt.Vasiluţ şi şeful de birou cpt. ing. Radu Gheorghe, pe care îl cunoşteam din timpul când lucrasem la Institutul Politehnic Bucureşti, unde el era pe atunci încă student la electronică, iar relaţiile noastre erau de prietenie mai mult decât de subordonare, poate pentru faptul că eu primeam cele mai multe ordine direct de la col. N.M.

Colegul meu, acel tehnician mai mare cu mulţi ani decât mine, cu state vechi în domeniul comunicaţiilor guvernamentale şi prezidenţiale, având pe inventar, în întreţinere şi exploatare, toată aparatura de comunicaţii de pe trenul, avionul şi vaporul lui Ceauşescu, nu mai putea face faţă misiunilor şi intervenţiilor, motiv pentru care eu am şi fost anunţat de la începutul testului de comandantul unităţii, col. Iuliu Plăpceanu că voi prelua o parte din sarcinile acelui tehnician.

Ceilalţi colegi erau buni, pâinea lui Dumnezeu cum spunem noi românii, băieţi de viaţă şi bine pregătiţi profesional, cum erau Dumitru Popescu şi Costică Moraru care îmi erau şi vecini cu casa.

Aici era însă locul unde nu-mi mai permiteam să fac glume pe seama lui „Nicu şi Leana" şi nici să mă abat de la linia PCR-ului, pentru că lucram chiar în ograda lor, deşi nu eram nici acum membru al PCR, atu pe care colegul meu Vasiluţ, Dumnezeu să-l ierte, îl avea faţă de mine.

Apăruse totuşi în sufletul colegului meu teama de a nu-i lua eu locul în misiunile mai importante şi, ca să-mi dea mie un motiv de supuşenie, a aranjat într-o zi de sâmbătă, cu ajutorul şefului de serviciu, un concurs de instalări staţii radio pe maşinile coloanei oficiale, care tot noi le întreţineam.

In dimineaţa respectivă, col. N.M ne-a chemat pe cei care eram desemnaţi în acest scop prin sarcinile de serviciu, ne-a transmis ordinul privind concursul, mai puţin Vasiluţ prietenul şefului, să executăm contracronometru instalarea staţiilor radio respective. Cel care va termina primul va fi liber să plece acasă la ora când va termina predarea în funcţiune.

Am pornit la treabă, cu plăcerea de a lucra bine şi repede şi am terminat primul cu verificarea instalării chiar de către ei, cei doi, N.M şi Vasiluţ. Au spus bine şi au plecat împreună, fără ca şeful să-mi spună că pot pleca acasă, dar nici eu nu am cerut, poate din mândrie, poate de scârbă, deşi era sâmbătă şi mi-ar fi prins bine câteva ore libere.

Cine spune că eu am avut atunci doar impresia că sunt persecutat se înşală, pentru că eu totdeauna am muncit cu plăcere, nu pentru favoruri, ci doar pentru drepturile mele. Ca să vă conving de felul lor de a fi răutăcioşi, vă mai spun o întâmplare tot cu aceleaşi personaje, care ar fi sperat să-mi fie fatală.

Era prin toamna lui 1969 şi, într-una din zile, am fost chemat de col. N. M., pentru a-mi încredinţa o misiune importantă şi mai ales urgentă, care nu avea cum să o rezolve colegul meu, fiind plecat probabil cu altă lucrare prin Bucureşti.

Am ascultat ordinul, am spus: „Am înţeles" şi am plecat să-mi pregătesc material misiunea, pentru că era vorba de o defecţiune la staţia de emisie a Inspectoratului Judeţean Timiş, practic nu se mai auzeau nici cei de la Ministerul de Interne şi nici cei de la Securitate, totul era mort, iar urgenţa o constituia faptul că în cea de a doua zi, pe 20 septembrie 1969, urma să sosească în vizită oficială în ţara noastră prietenul lui Ceauşescu, Josip Broz Tito.

Când am intrat în biroul în care lucram cu cpt. Vasiluţ, având comune fişetele cu documentaţiile şi materialele necesare oricărei misiuni, am constatat cu stupoare că erau sigilate şi încuiate, iar cheile nu au mai fost de găsit în acea zi pentru că Vasiluţ era plecat din unitate.

Am raportat şefului de serviciu, dar a spus că nu are cu ce să mă ajute, să mă descurc deci cum pot, numai să funcţioneze staţia de emisie din Timişoara. în acest caz, era vorba de o mică diversiune care ar fi putut aduce pentru mine, dar şi pentru cei mari, col. Iuliu Plăpceanu şi comandantului CTOT-ului Ovidiu Diaconescu, necazuri pe care nu le meritau şi nici eu nu cred că le meritam sau le doream cuiva, fie ei chiar şi cei doi complotişti inconştienţi.

Am plecat la casieria unităţii, am luat banii pentru drum şi cei optsprezece lei misie cum se spunea, iar în aceeaşi seară m-am urcat în trenul de Timişoara la vagonul de dormit.

M-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute să ajung sănătos şi la timp şi să rezolv cât mai repede avaria, pentru a nu da satisfacţie celor doi, care doreau cu tot dinadinsul să nu o rezolv, să mă compromit în faţa colegilor şi a şefilor mai mari care m-au numit în această funcţie importantă.

Am apelat la conductorul vagonului de dormit să mă trezească la destinaţie, chiar cu o jumătate de oră mai devreme, pentru a nu ajunge în depoul CFR sau pe vreo linie moartă cum mai păţise un coleg, pe care îl treziseră femeile de serviciu pentru că acela care avea misiunea de control era şi el obosit de tăria cu care se ademeniseră reciproc, ce-i drept.

In Timişoara, cunoşteam sedii şi colegi de serviciu pe altă linie, dar nu pe cea actuală, astfel că de la gară am mers direct la ofiţerul de serviciu al Inspectoratului de Securitate, unde m-am prezentat şi de unde am plecat cu o maşină şi un însoţitor la locul unde era instalată staţia de emisie, pe care aveam ordin să o readuc la viaţă.

Am intrat cu însoţitorul meu în clădirea în care se aflau mai multe staţii de emisie ale diferitelor instituţii, iar cea pe care eu o căutam era montată pe un schelet metalic la o înălţime prea mare pentru ca eu la înălţimea mea să ajung să o şi repar fară scară, aşa că l-am rugat pe cel care mă însoţea să-mi facă rost de una.

Unicul instrument de lucru cu care eram dotat de obicei, chiar şi când nu eram în misiune, era doar o şurubelniţă bună şi chiar frumoasă, cu care acum urma să fac tot ce trebuia, pomenindu-i printre dinţi pe cei doi mici diversionişti de la Bucureşti, care încuiaseră cu bună-ştiinţă fişetul cu scule şi documentaţii.

Am făcut involuntar ce face un medic atunci când se află în faţa unui bolnav, adică am pus dosul mâinii pe capacul metalic al emiţătorului şi era la fel de rece ca şi fruntea unui mort.

Mica mea sculă, şurubelniţa, m-a ajutat să scot capacul metalic, dar îmi lipsea acel instrument universal de măsură, pentru a face o primă constatare la rece.

Din nou, cel care mă însoţea a fost amabil şi mi-a adus de la cei care aveau în supraveghere celelalte staţii de emisie un instrument universal de măsură, cu care am localizat defectul, care consta de fapt în lipsa de atenţie a celor de la firma STORNO, care omiseseră să facă o lipitură prin cositorire a firului care alimenta chiar filamentul lămpii electronice finale a emiţătorului, care nu ştiu cum a funcţionat timp de câţiva ani, până în ziua când eu trebuia să fiu testat de cei doi mici diversionişti.

A fost o intervenţie destul de scurtă, cu un letcon electric şi el împrumutat, faţă de grijile pe care eu mi le faceam din clipa în care am primit ordinul şi până câd am descoperit defectul şi chiar după ce însoţitorul meu a venit de la maşină pentru a mă anunţa că a început să funcţioneze şi chiar mai bine ca înainte de a se defecta, lipsind acum acei paraziţi proveniţi până atunci de la contactul imperfect în terminalul filamentului lămpii finale.

Atunci mi-am zis în gând ce bine este să fii radioamator-emiţător, cum pot să ies cu fruntea sus din orice situaţie şi, mulţumindu-i lui Dumnezeu, am plecat spre sediul serviciului R.

Pe drum, pe tot traseul, am luat legătura cu toţi cei care erau îngrijoraţi de starea de tăcere a staţiei cu care ei se ajutau în misiunile lor, aşa cum aveau să facă şi în ziua sosirii lui Tito în România, de fapt a doua zi.

Până la ora plecării din Timişoara, am fost însoţit la popota Inspectoratului şi apoi la o plimbare prin cele mai frumoase locuri ale oraşului de pe Bega.

A fost o misiune pe cât de scurtă pe atât de utilă, pentru liniştea celor doi şefi profesionali, a generalului Ovidiu Diaconescu avansat de curând la acest grad şi a col. Plăpceanu Iuliu, doi oameni pe care nu-i pot uita niciodată.



va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu