Dialoguri (3)

Corneliu Coposu cu Vartan Arachelian

Vartan Arachelian: 
Şi să revenim la martie 1945.

Corneliu Coposu: 
La 6 martie 1945, în urma intervenţiei brutale a lui Vîşinski, regele Mihai nu a avut încotro şi a acceptat să-l numească pe Groza prim-ministru. In preajma numirii s-au făcut nişte încercări, s-a vehiculat soluţia unui guvern Vişoianu, a unui guvern Ştirbei, încercări care, bineînţeles, n-au satisfăcut exigenţele ruseşti şi pînă la urmă Vîşinski a pretins ca să fie numit Groza prim-ministru. A fost numit, iar el a constituit primul guvern comunist la care au luat parte şi nişte, aşa-zişi, exponenţi ai burgheziei, de care comuniştii s-au scuturat rînd pe rînd în preajma alungării regelui: Tătărăscu a fost eliminat în toamna anului 1947, Anton Alexandrescu a fost păstrat de formă - Anton Alexandrescu făcuse o sciziune naţional-ţărănistă lipsită de importanţă - l-au făcut ministrul cooperaţiei şi după aceea l-au aruncat într-o slujbă pe la Banca Naţională. Făcuse parte din tineretul naţional ţărănist. Era un om foarte ambiţios, e adevărat că a avut întotdeauna vederi de stînga, de aceea era nemulţumit de importanţa care i se acorda în partid.

Vartan Arachelian: 
Dar şi partidul dvs. era un partid de stînga.

Corneliu Coposu: 
Da, dar în cadrul partidului nostru existau, concomitent, mai multe tendinţe de la centru dreapta pînă la centru stînga, erau oameni şi oameni, cu concepţie de stînga,
 ca să zic concepţii mai progresiste, dar erau unii cu concepţii mai conservatoare, însă toate hotărîriie se luau cu majoritate de voturi şi ele trebuiau respectate de întreg partidul; cei care nu se conformau erau puşi în afara lui. Deci au fost la noi oameni de stînga, au fost şi conservatori, de altfel, prin fuziunile pe care le-a făcut partidul după primul război mondial, au pătruns în partid şi conservatori autentici, moştenitori ai tendinţei conservator-democratice a lui Tache Ionescu, oameni care au intrat in corpore în partidul nostru, sau conservatori din gruparea lui lorga care şi el a făcut fuziune cu noi iar la dezlipirea lui de partid a lăsat, totuşi, anumiţi membri în cadrul partidului nostru, membri care nu l-au urmat. Mai erau şi stîngiştii lui Stere sau ai dr. Lupu; aveam tendinţe diferite dar, asta nu împiedica unitatea partidului şi respectul membrilor săi pentru hotărîri luate cu majoritate, hotărîri care erau considerate, repet, obligatorii pentru toată lumea.

Vartan Arachelian: 
Care a fost atitudinea partidului dvs. la 6 martie 1945? Insist foarte mult faţă de această dată pentru că a fost ziua instalării comunismului în România.

Corneliu Coposu: 
Au fost proteste foarte violente pe linie internă iar pe linie externă repetate intervenţii la misiunile aliate de control ale Angliei şi Americii, nenumărate memorii adresate de Maniu acestora: vice-mareşalul aerului Stevenson pentru Marea Britanic şi generalului Schuyller pentru Statele Unite.
In vremea aceea misiunile aveau un caracter militar, deşi aveau în componenţa lor şi exponenţi civili ai guvernului de la Washington şi ai guvernului de la Londra. Prin aceste misiuni se cerea aplicarea acordului de la Potsdam, revenirea la normalizare şi apărarea poporului român de abuzurile şi excesele armatei sovietice de ocupaţie. Clauza stabilită de Maniu, în numele opoziţiei, la negocierea armistiţiului de la Cairo, care a fost acceptată de cele trei puteri aliate, ca armata sovietică de ocupaţie să părăsească teritoriul României la 60 de zile de la terminarea războiului, n-a mai fost luată în consideraţie la Moscova, unde nu s-a mai precizat nimic în legătură cu prezenţa şi continuitatea armatei sovietice de ocupaţie în România şi, bineînţeles, urmînd politica sovietică armata de ocupaţie a rămas în România încă patrusprezece ani. Atunci ea a fost scoasă din ţară datorită unei şmecherii, a unei abilităţi de-a lui Gheorghiu-Dej, fiindcă în alte ţări mai există şi azi armată de ocupaţie, în ţări care au intrat în sfera de influenţă sovietică.

Vartan Arachelian: 
Istoriografia comunistă vorbeşte de o presiune a maselor făcută înainte de 6 martie 1945 pentru instalarea guvernului Petru Groza. Care a fost realitatea politică a
 Bucureştiului în acea perioadă? Au fost demonstraţii, mitinguri?

Corneliu Coposu: 
Au fost demonstraţii organizate. Pe vremea aceea teroarea o exercita nu atît partidul comunist, ci trupele sovietice de ocupaţie. Aceste trupe intrau în alarmă în orice moment socotit critic, de exemplu, vă dau unul singur, de l decembrie '44, s-a făcut festivitate la Ateneu, de aniversare a Unirii. Ateneul a fost înconjurat de tancuri sovietice. Participanţii la această festivitate au fost agresaţi de nişte oameni aduşi cu camioanele, după metoda stalinistă.
I-au întîmpinat, la ieşirea din Ateneu, cu bastoane, cu vociferări, cu ameninţări. Ei îşi permiteau luxul de a profera aceste ameninţări şi insulte şi de a exercita presiuni morale şi chiar agresiuni, fiindcă aveau la spate armata sovietică.
Manifestaţiile de stradă organizate de comunişti erau semnalate în ziare ca participări de sute de mii de oameni, în realitate erau foarte modeste, cam ceea ce puteau scoate, cu forţa, din întreprinderi şi din fabrici, pe bază de ordine şi pe bază de mobilizare făcută de activiştii de partid. Nu am văzut nici o manifestaţie care să fi adunat, să fi polarizat oameni din convingere, sau din entuziasm, ci pur şi simplu nişte participări obligatorii pe care le organizau grupul de activişti care manipulau pe vremea aceea, muncitorimea română, intrată în panică. Deci, nu am socotit că ar fi existat vreun pericol sau vreo presiune deosebită exercitată de masele muncitoreşti. La 8 noiembrie '45, de exemplu, cînd s-a făcut manifestaţia de ziua regelui Minai, în favoarea regelui, la care a participat lumea din Bucureşti cu mare însufleţire, toate 
încercările făcute de către comunişti de a împrăştia această manifestaţie, prin echipe de muncitori aduşi cu camioanele, a fost inoperantă. Mai mult decît atît, oamenii aduşi cu forţa pentru a-i teroriza şi împrăştia pe manifestanţi au fost obligaţi să fugă, iar camioanele lor au fost răsturnate şi incendiate. Nu reprezentau o forţă masivă care să poată intimida populaţia. Intimidarea era făcută de armata de ocupaţie sovietică.

Vartan Arachelian: 
In sprijinul acestei afirmaţii, vă aduc şi eu o mărturie din Constanţa. Mi-a povestit un comunist din ilegalitate cum a fost luată prefectura din Constanţa. A fost 
asediată şi apoi ocupată de un batalion de ostaşi sovietici care erau îmbrăcaţi în haine muncitoreşti, în pufoaice şi purtau arma automată sub pufoaică; ei au pus mîna pe prefectură. După aceea s-a scris atîta literatură despre luarea prefecturii de către muncitorime, s-a făcut şi un film cu o participare masivă de figuranţi; a fost un asediu făcut de fapt, de armata sovietică îmbrăcată în pufoaice muncitoreşti!
Care mai sînt amintirile dvs. legate de ziua de 6 martie '45?

Corneliu Coposu: 
In ziua de 6 martie, în momentul cînd se constituia guvernul Petru Groza, cînd se aştepta rezultatul audienţei lui Vîşinski la rege, mă aflam în casa lui Barbu Ştirbei, care acum e transformată în Muzeul sticlei. Ginerele lui, Grigore Niculescu-Buzeşti, nu mai făcea parte din guvernul Rădescu. Ministru de externe era Vişoianu, iar noi aşteptam sosirea lui ca să ne comunice rezultatul audienţei lui Vîşinski la rege. A 
sosit, ne-a comunicat rezultatul. Nu era o surpriză căci Maniu prevăzuse, în mare, desfăşurarea evenimentelor din România. In repetate rînduri mi-a spus : "Trebuie să mă specializez în bridge, căci vom juca bridge pe săturate cînd vom fi ostateci la ruşi, fiindcă ne vor lua ostateci şi ne vor ţine pînă cînd vor ajunge la un modus vivendi cu Occidentul, cînd vor face schimb de ostateci".
Avea viziunea aceasta. Nu s-a gîndit niciodată că va fi trimis în judecată şi băgat în temniţă de români, însă vedea desfăşurarea în viitor a unei acţiuni de 
constrîngere ruseşti, acţiune de şantaj împotriva occidentalilor, prin capturarea de ostateci.
Ne-am dat seama că hotărîrea era luată, şi orice fel de proteste vom face ele, vor rămîne pur formale. Se configura de-acum, cu toate că nu se ştia cu exactitate cuprinsul înţelegerii din 1943 de la Moscova şi a înţelegerii de la Yalta, asupra tîrgului făcut cu privire la sferele de influenţă. Sigur că lucrurile erau ţinute în parte, încă secrete. Acest secret a fost păstrat în mod deliberat şi de reprezentanţii diplomatici occidentali care erau în legătură permanentă cu Maniu, cu scopul de a nu dezarma rezistenţa românească, pe de o parte, şi pe de altă parte de a nu deconspira actul de laşitate făcut de puterile occidentale care au vîndut sud-estul Europei ruşilor, prin înţelegerea asupra împărţirii sferelor de influenţă, îmi amintesc, cu ocazia punerii
 în aplicare a acordului de la Moscova, respectiv a acordului de la Potsdam, care a fost apoi perfectat la Moscova, că au venit din partea guvernelor marilor aliaţi, cei trei reprezentanţi diplomatici: Vîşinski din partea ruşilor, Clarck Kerr din partea 
englezilor şi Harriman din partea americanilor; fiecare a avut convorbiri secrete cu Maniu.
La convorbirea cu Clarck Kerr, la care am asistat, la întrebarea lui Maniu, acesta a negat orice aranjament făcut în dauna României. El a răspuns ambiguu, insistînd asupra faptului că vor fi alegeri libere, democratice, garantate de cele trei mari puteri. Maniu i-a replicat că nu este nevoie de garanţii aşa de mari, mai ales că ştie că americanii nu vor mobiliza flota a şasea şi nici englezii nu vor aduce regimente de scoţieni pentru a garanta libertatea alegerilor din România. "Avem 
nevoie - a spus el - de garanţii minore, dar eficiente. Cum ar fi neutralizarea ministerului de interne şi ministerului de justiţie."

Vartan Arachelian: 
La justiţie era Pătrăşcanu, iar la interne era de-acum Teoharie Georgescu?

Corneliu Coposu: 
Da, Pătrăşcanu şi Georgescu. Erau comunişti. Am văzut ulterior, mult mai tîrziu, memoriile lui Clarck Kerr care a avut cinismul să arate cum a trebuit el să mintă pe reprezentanţii opoziţiei, asupra intenţiilor occidentale. Iar în memoriile lui Harriman, scrie negru pe alb, că în drumul spre Bucureşti, pentru aplicarea acordului de la Potsdam, la Moscova, discutînd cu Vîşinski, l-a întrebat: "Domnule ministru, ce procentaj "credeţi că va realiza PCR la alegerile libere?" La care, zîmbind, acesta i-a răspuns: "Dacă ar fi alegeri libere ar lua vreo 7-8 % ca în Finlanda, dar alegerile nu vor fi libere şi PCR va lua 80 %, fiindcă noi avem nevoie de guverne prietene. Opoziţia din România numai prietenă a U.R.S.S. nu poate fi numită". Vîşinski a definit cu cinism care va fi atitudinea Moscovei, lucru pe care Harriman l-a înregistrat, dar nu a suflat o vorbă despre el, decît în memoriile care i s-au publicat postum...

Vartan Arachelian: 
Domnule Coposu, totuşi de ce încercau puterile occidentale să dezinformeze opoziţia din România din moment ce ajunseseră la un tîrg cu Moscova?

Corneliu Coposu: 
Puterile occidentale erau într-o situaţie penibilă.
Nu uitaţi că acest război a fost declarat pe baza principiului de etică internaţională, ori în conformitate cu această etică şi cu convenţia cunoscută sub numele de "Charta Atlanticului"ei au statuat că nici un stat beligerant nu va putea face expansiuni teritoriale şi, în plus, vor adopta frontierele existente de după primul război mondial.
Cu garanţia aceasta, noi aveam certitudinea că Basarabia şi Bucovina de Nord vor aparţine României, pentru că nu se admiteau nici un fel de modificări de frontieră, "Charta Atlanticului" fiind semnată şi de Uniunea Sovietică.
Confruntată cu interdicţia de expansiune - rezultată din conţinutul "Chartei Atlanticului" - Uniunea Sovietică a invocat argumentul că nu este vorba de o expansiune, ci de un acord amiabil intervenit în 1940, între guvernul român şi guvernul sovietic, care şi-au făcut un aranjament inter partes, deci nu e vorba de violarea unui principiu şi nici de o expansiune teritorială.
Aliaţii occidentali, care ştiau că au contractat o obligaţie morală în faţa întregului univers, care a fost antrenat în acest război, erau în postura jenantă de a recunoaşte că s-au tîrguit asupra frontierelor şi că au vîndut 200 milioane de europeni pentru a salvgarda nişte interese de moment. Dacă este să fim obiectivi, trebuie să recunoaştem, că situaţia occidentalilor devenise destul de critică, în urma colaborării contractate cu Uniunea Sovietică, americanii au continuat să livreze cu nesăbuinţă, în cadrul legii de împrumut şi închiriere, Uniunii Sovietice, alimente, echipament de război, arme, muniţie, mijloace de transport, mult peste necesităţi, iar Uniunea Sovietică, prin guvernanţii săi, foarte grijulii, au depozitat tot acest material şi la încheierea războiului ruşii dispuneau de echipamente militare suficiente pentru a le permite prelungirea războiului cu încă doi-trei ani. In acelaşi timp Marea Britanie era suptă de toate rezervele, iar disponibilităţile americane erau confruntate cu dificultăţilede transport pe o distanţă aşa de mare.
In acel moment Aliaţii occidentali tremurau de groază că armata sovietică nu se va opri pe Elba, ci va înainta pînă la Canalul Mînecii, fără a i se putea opune forţe eficiente. Nici nu ştiu de ce Stalin n-a făcut-o, pentru că putea reuşi fără prea mari dificultăţi. După ce au lichidat rezistenţa germană din jurul Berlinului, armatele de ocupaţie anglo-americane şi franceze, care erau în partea occidentală a Germaniei, nu puteau opune rezistenţă unui asalt al armatei sovietice, care dispunea de rezerve umane incomensurabile şi de material militar american. 
Armata URSS a intrat în România cu echipament american, conserve americane şi cu armament american! Pînă la atingerea frontierei României, cînd conducerea armatei sovietice a hotărît schimbarea însemnelor şi a gradelor militare, armata sovietică avea o organizare sui-generis. Gradele erau însemne geometrice, cu care era greu să te descurci: pătrate, romburi. Ştiu că politrucul, care era cel mai mare în grad din unitatea militară, avea un cerc ca semn distinctiv, iar celelalte grade nu aveau importanţă în raport cu el. Un om cu cerc, avînd grad de locotenent, era mai mare în grad şi avea în subordinea lui colonelul care comanda unitatea. A fost o tevatură întreagă, cînd, după primăvara lui '44, s-au răspîndit instructaje şi desene cu noile grade ale armatei. Au readoptat însemnele şi gradele de pe vremea ţarismului şi cînd au apărut prima oară în România cei mai încîntaţi de uniformele astea, aşa de pompoase, erau chiar ei, militarii sovietici!

Vartan Arachelian: 
Deci, puterile occidentale erau speriate de ursul care intrase în această menajerie de sticlă, cum fusese Europa pentru Rusia comunistă.

Corneliu Coposu: 
Se aşteptau cu îngrijorare la nerespectarea de către URSS a înţelegerii de întîlnire convenită pe Elba. In condiţiile acestea au fost dispuşi să facă ruşilor orice concesii.
Din literatura şi corespondenţa publicate ulterior, rezultă că atît guvernul SUA cît şi guvernul Marii Britanii încercau, prin instrucţiuni şi explicaţii, să tempereze zelul ofiţerilor din Comisia aliată de control, care erau dispuşi să intre în confruntări cu ruşii, în ce priveşte rosturile şi drepturile lor în cadrul acestui organism colectiv de supraveghere a ocupaţiei; unii militari occidentali revendicau dreptul la replică şi pretindeau a fi puşi pe picior de egalitate cu ruşii în toate problemele cu care era confruntată comisia, în timp ce ei primeau instrucţiuni, de la guvernele lor, să accepte punctele de vedere sovietice şi să stea liniştiţi. La un moment dat, un lucru care n-a fost publicat, noi îl ştim din intimitatea exponenţilor acestor Comisii aliate de control, echipele engleză şi americană au demisionat în bloc ca semn de protest faţă de situaţia umilitoare în care îi puneau guvernele lor faţă de sovietici. Au venit mediatori ca să dezamorseze scandalul şi să le arate ce impact ar produce această manifestare de insubordonare faţă de ordinele primite. Chestiunile acestea se desfăşurau printr-o corespondenţă secretă. Ceea ce am sesizat noi la ora aceea, respectiv Maniu, era un total dezacord între cei din comisii şi guvernele lor.
Maniu remarcase primul gravitatea situaţiei României, după conferinţa de la Teheran, cînd a fost înlăturat definitiv planul lui Churchill de debarcare. Maniu avea asigurări de la Churchill că debarcarea aliată se va face în Marea Neagră, cu concursul Turciei antrenată în război, pe linia Nistrului, şi pe linia Kurzon pînă la Karelia finlandeză, întîlnirea de pe Elba ar fi trebuit să se întîmple pe Nistru! In această ipoteză, ruşii nu ar fi intrat în Europa, lucru salvator pentru ţările europene  din est.
Maniu avusese aceste asigurări concrete din partea lui Churchill, care, în paranteză fie spus, şi-a apărat cu multă dîrzenie şi multă pasiune punctul acesta de vedere, însă n-a ajuns la nici un rezultat datorită solidarizării lui Roosevelt cu Stalin, cu punctul de vedere rusesc. Aici, trebuie subliniat că Pentagonul a determinat această solidarizare, căci în viziunea sa o debarcare aliată de pe Marea Neagră şi pe linia Nistrului continuată cu linia Kurzon ar fi fost mai dificilă decît o debarcare în Atlantic. Argumentele priveau dificultăţile de desfăşurare a frontului şi, în plus, ezitările Turciei, care era foarte greu de convins să intre în război alături de Aliaţi. 
Argumente pro şi contra existau: adevărul adevărat e că Churchill a susţinut cu încăpăţînare această debarcare şi teza sa era că ruşii trebuie împiedicaţi să intre în Europa. N-a fost să fie aşa. In momentul în care el a văzut că această concepţie nu are audienţă la Aliaţi, s-a gîndit să salveze ce se mai putea salva. Fiind legat sentimental de Grecia (amintiri din primul război, cînd a fost vinovat de eşecul suferit în Bosfor) a ţinut cu orice preţ să se asigure de independenţa şi colaborarea grecească.



va urma