ORBITOR (30)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Doi ţigani în şalvari, cu piepturile goale, jonglară apoi cu făclii, în răcnetele unui cimpanzeu îmbrăcat, care, observă locotenentul, avea o rană urîtă la cot. Şi-l ferea mereu, strîmbîndu-se, în timp ce făcea tumbe, rostogolindu-se pe braţele lungi şi păroase, cu ge­nunchii chirciţi. Era legat de gît cu un lanţ ciudat de gros, ţinut în mînă, la celălalt capăt, de prezentatorul care-şi scosese costumul negru şi, în cămaşă şi pantaloni scurţi, făcea acum pe dresorul. Maimuţa avea ochii atît de trişti, încît nu-i puteai privi dacă erai trecut de vîrsta copilăriei. Cu ea se terminau "numeroasele ani­male sălbatice" anunţate la intrare. Urmă femeia cataleptică, dor­mind pe vîrfuri de săbii, nimeni alta decît muieroiul blond în rochie aurie sclipind metalic.

Ofiţerul se lăsă iarăşi furat de farmecul iarmaroacelor, minu-nîndu-se cu ochii mari de tot ce se-ntîmpla pe scenă. Ţârănuşul din el se-nveli într-o fericire fierbinte, căci niciodată cînd fusese mic nu se dăduse-n scrînciob, nu trăsese la ţintă şi nu intrase la panaramă, deşi şi-ar fi dat pielea de pe el pentru asta. Se mulţumise doar cu ce arătau pe estradă, înainte de spectacol, cînd se promitea de zece ori mai mult pentru cei ce intră. Acum intrase, era înăuntru, şi aştepta nerăbdător să vadă femeia-păianjen, atracţia numărul unu a spectacolului. Şi la ei, în Teleorman, fusese, cu ani în urmă, femeia-păianjen, dar îşi încetase curînd apariţiile pentru că ― umbla zvonul ― se măritase cu omul cu limbă de bou şi rămăsese însărcinată. Cea de-acum fie că era aceeaşi, şi-atunci trebuia să fie deja bătrînă, fie era alta, poate fiică-sa. În orice caz, Stănilă re­cunoscuse în zugrăveala barăcii, la intrare, coama neagră şi ochii verzi ca fierea, ţîţele globulare, oarbe şi hidoasa fojgăială de labe negre din care ieşea bustul monstrului: erau aidoma celor de pe panourile din amintirea sa, de parcă pictorii de bîlci ar fi avut canoanele lor, asemenea zugravilor de biserici.

În fine, după ce pe fundalul de cîrpă-nstelată al scenei se mai desfăşură un număr destul de curios (pe o măsuţă, dintr-o carafă de sticlă plină cu apă, ieşeau crengile uscate şi ramificate fin ale unui arbust de culoarea scorţişoarei. La capătul multor crenguţe, sugînd din ele apă sau sevă, fluturau din voaluri multicolori peşti exotici. Uneori dădeau drumul din gură crenguţei şi planau rapid prin sala de bîlci, ca nişte libelule scînteietoare, ca să se reîntoarcă la încrengătura din carafă şi să apuce cu buzele lor cartilaginoase capătul altei crenguţe), se lăsă liniştea şi-ntunericul. Se-auzi apoi un ţipăt sfîşietor, un ţipăt invers, născut nu dintr-o sursă exteri­oară de vibraţii, cum ar fi laringele unui om tăiat de viu în bucăţi, ci în adîncul cortexului auditiv al fiecărui spectator, în neuronii complecşi ce detectează volumul, înălţimea şi timbrul sunetelor, şi care acum le creau din nimic, ghemuiţi acolo, lîngă fisura lui Sylvian. Zbieretul de păianjen şi de femeie aprindea sinapsele şi axonii nucleului medial geniculat şi curgea-n jos, pe căile eferente, spre coliculusul inferior, codificat în frecvenţa unui curent electric să­rind prin tuburile suple din nod în nod al lui Ranvier, coborînd în nucleul ventral cohlear şi, filtrat prin complexele olivare superi­oare din trunchiul cerebral, umplînd apeductul nervului cohlear. Ţipătul electric străbătea stînca masivă a craniului, umplea grote şi fisuri stranii, înspăimînta madone cu prunci tronînd între sta­lactite şi pătrundea în cele din urmă în scoica răsucită a urechii interne. Se desfăcea în mii de pîrîiaşe sclipitoare, irigînd fiecare, la capăt, cîte-o străvezie celulă cu perişori, adăpostite de-a lungul spiralei, între membrana tectorială şi cea basilară, într-o limfă găl­buie, gelatinoasă. Urletul inuman, de fiert în ulei, de jupuit de viu, de canceros cu metastază generalizată devenea aici o vibraţie a en-dolimfei ce umple membrana lui Reissner, transmisă apoi peri-limfei tălăzuită brusc în fereastra ovală. Ca nişte organe de maşini, scăriţa, nicovala şi ciocanul preluară vibraţia mecanică şi o transmiseră timpanului care, prin conductul auditiv plin de ceară, făcu aerul să vibreze. Şi zecile de pavilioane ale urechii externe am­plificară ţipătul ca nişte portavoce, comprimînd şi rarefiind aerul alternativ, direcţionînd teroarea spre scenă, concentrînd-o într-o margine a acesteia, unde se-aprinse brusc spotul stacojiu al unui reflector şi toţi o văzură pe femeia-păianjen ţipînd. Răcnetele de agonie născute-n mintea celor ce o priveau îi pătrundeau în gură, îi dilatau traheea, îi spărgeau bronhiile plămînilor, îi umflau vene groase pe tîmple. Cu toţii pompau în ea teroarea ce-i străbătea toracele, îi învenina sînii şi-i lăţea pe podele arcurile labelor negre, păroase, terminate cu gheare teribile, pîntecul rotund şi fragil, plin de ouă şi maţe, filierele crescute la capătul lui, şi din care se scurgea o mătase străvezie. Şi-aşa cum, în vocea unei femei care ţipă-n or­gasm sub bărbatul care-o izbeşte ritmic între pulpe, ţinînd-o strîns, fără putinţă de scăpare, desluşeşti limpede două glasuri, al fru­mosului cap cu păr buclat şi ten subţire ca al copiilor pe de-o parte, şi al animalului pelvian pe de alta: uter, ovare şi trompe, vagin şi labn, ambele suprapunîndu-se şi tocmai din amestecu-ăsta rezul-tînd geamătul excitat şi dulce, nu al oricărei femei, ci al iubitei tale, şi nu al iubitei tale, ci al oricărei tîrfe care-a ţipat vreodată sub un bărbat ― în urletul teribil al Sfinxei de iarmaroc puteai auzi lim­pede vocea femeii şi cea a păianjenului, una stîrnindu-ţi o milă amniotică, iar cealaltă îngheţîndu-ţi sîngele în vine şi răpindu-ţi minţile de oroare.

Femeia-păianjen stătea acolo, în colţul de scenă muiat în sînge şi ţipa, rotindu-şi într-o parte şi-ntr-alta capul pe gîtul mult prea lung pentru-o fiinţă omenească, mai curînd un lujer străveziu, scru-tînd întunecimea sălii cu ochii verzi, de animal sălbatic, ca şi cînd ar fi aşteptat ceva. Spotul reflectorului venea din peretele din spate, ca la cinematograf, şi cilindrul de lumină purpurie scotea din beznă capetele şi spetezele din drumul său. Fumul de ţigări proaste se sucea şi se răsucea în raza groasă, desenînd inflorescenţe de cenuşă vie. Deşi ofiţerul, cu părul ridicat în creştet şi cu ochii holbaţi ― Ionică din Teleorman, feciorul lui Ilie Apetrachei, care nu intrase niciodată la panaramă ― era cu totul subjugat de imaginea păian­jenului cu bust de femeie, o mişcare vie, umedă şi măruntă, într-un plan mult mai apropiat, îi atrase deodată atenţia şi-i făcu globii ochilor să conveargă către unul dintre capetele din faţa lui, profilate pe raza de culoarea vinului. Tresări violent şi-şi aduse aminte de sine, de misiunea sa, de realitate. Dînd să se scarpine-n cap, nimeri marginea de carton poleit a fesului. Şi-l smulse furios şi-l aruncă pe podea. Pentru că acel cap, înconjurat de aburul unor zulufi sclipitori era, fireşte, al Suspectei, al prir;esei cu ceafa tu­mefiată, frumoasă ca nimeni alta şi respingătoare ca o vedenie de coşmar. Acum, din tumoarea cît un craniu de nou-născut, ex­foliată şi picurînd, ieşea, zbătîndu-se uşor, o fiinţă sticloasă. Ofi­ţerul, aplecat înainte şi-ncordat tot, văzu acel viermişor cum se propteşte în picioruşe să se prelingă din gogoaşă, cu antene ca două ace cu gămălie şi ochi negri şi maţi, cum, complet eclozat, se căţără-n creştetul fetei, scuturîndu-se de lichid şi cu pîntecul umflîndu-se şi subţiindu-se alternativ, şi cum această pompare despă-tureşte încetul cu încetul o pereche de aripi mototolite, Je-ntinde tot mai mult, le netezeşte şi le usucă, pînă ce peste părul lucitor al prinţesei proletare, ca o diademă, îşi desfăcu aripile un fluture superb, mai mare decît oricare altul văzut de ofiţer vreodată, ca să-şi ia zborul prin sală, ca un liliac multicolor, intrînd şi ieşind din raza reflectorului. Cercurile lui, urmînd cascada horociclică a lui Lobacevski (ah, Herman!), se-apropiau tot mai mult de Sfinxa care, modulîndu-şi deodată altfel, ţiuitor, în glissandouri dulci ca un miorlăit, urletul, urmărea cu ochi verzi ca fierea zborul lepi-dopterei. Cînd, într-un ultim rotocol, acesta lopată pe lîngă botul de muiere pătimaşă al Himerei, o limbă lungă şi cleioasă îl apucă, spărgîndu-i fragilitatea, înfăşurîndu-i trupul inelat şi trăgîndu-l în gura rujată, care-l mestecă avid. Multă vreme, la colţurile gurii, se mai văzură capete de aripă uscată, ce-aveau s-alunece şi ele mai tîrziu pe gîtul femeii-păianjen...

"Opriţi! Opriţi! Faceţi lumină!", răcni deodată Stănilă sărind în picioare. "Securitatea!" Spotul se stinse şi-o-nvălmăşeală îngrozi­toare se produse. Oamenii fugeau în toate părţile, poticnindu-se şi călcîndu-se-n picioare. "Faceţi lumină-n pastele măsii!", urlă iar ofiţerul, încercînd s-ajungă la scenă şi lovindu-se de trupuri în cojoace de blană. Ştia acum: contactul avusese loc! Fluturele era mesajul! "Bandă de tîlhari!", zbieră ca scos din minţi cînd ajun-se-n sfîrşit în culisele mizere, o baracă de fapt, plină cu recuzită roasă de molii. Îl apucă de guler pe crainicul care-anunţase spec­tacolul, şi care, în lumina de zi cenuşie ce venea de pe geam, era un biet omuleţ cu figură de funcţionar. Femeia-păianjen, nimic altceva decît o piţipoancă plină de coşuri pe bărbie, tocmai îşi dădea jos din jurul şoldurilor labele negre şi păroase de cîrpă umplută cu cîlţi. Înghiţitoarea de şerpi era în capot şi căuta în cap, de păduchi, cimpanzeul, ţinîndu-l în poală ca pe-un copil. Năvăli înspăimân­tată, cu o bucată de ziar vechi în mînă, şi baba-n lameuri, care lăsă deschisă, de uimire, uşa barăcii. "Aha! Uite dovada! Voi singuri v-aţi trădat!" Stănilă smulse ziarul cu care femeia se-ntorsese de la privată, îl despături şi...

Doi ani mai tîrziu, ofiţerul vedea încă în faţa ochilor un enorm articol ceţos, ilizibil, cu un titlu de două şchioape pe care-ncercase-n zadar să-l desluşească, articol care avea-n mijloc o hartă a Europei de Est, lagărul socialist, peste care, într-un mare arc de cerc, începînd din Germania de Est, coborînd prin Cehoslovacia, Ungaria şi România, urcînd iarăşi spre miezul stepei ruse, scria, cu enorme litere de tipar

ORBITOR

Locotenentul ştiu că avea-n mîini un document de importanţă istorică. Literele nu figurau altceva decît traseele caravalelor am­bulante, care tăiau prin păduri, treceau cursuri de apă, o luau piep­tiş peste munţi şi se-afundau în mlaştini sulfuroase ca să deseneze (pentru care ochi?) cu invizibile urme un cuvînt pe curbura pla­netei. El singur, securistul Stănilă Ion, prin excepţionalele lui cali­tăţi, demascase o conspiraţie (fascistă? americană? a extraterestrilor despre care citea în revista "Ştiinţă şi tehnică"?) împotriva puterii de stat din ţările Tratatului de la Varşovia. Fireşte, ce găsise el nu era decît o piesă din domino-ul politico-diplomatic, dar una esen­ţială. Superiorii lui abia puteau să-şi dea seama de importanţa ei. Cît despre el, nu-şi putea imagina un mai mare triumf decît să meargă într-o bună zi acasă şi să-şi îmbrăţişeze ovreicuţa şoptin-du-i în ureche: "Nevastă, iată-mă-s maior!" "Tare-s curioasă cum face dragoste un maior", i-ar fi şoptit ea, şi s-ar fi lăsat amîndoi pe covorul din holul somptuos al vilei...

Din păcate, nu se-ntîmplă (aproape) nimic din toate acestea, şi Stănilă nu primi, abia după doi ani, decît tot o steluţă din care mai avea două pe epolet. Avansare banală, nu după merit, ci după vechime. Căci, după un moment de panică, circarii îi cerură să se legitimeze, iar el constată că nu are asupra lui nici un act. În în­ghesuială fusese jefuit pînă şi de insigna de sub rever. Atunci în­cepură să-l huiduiască şi să-l pocnească cu tot ce le venea la-ndemînă, strigîndu-i "Nebunule! Cară-te, cară-te de-aici!" Maimuţa îi să­rise şi ea-n spinare şi―1 păruise îngrozitor. Zgîriat şi bătut de ţigani, uns cu sulimanuri de saltimbanci, orbit de chinoroz, fusese trimis cu un şut formidabil al femeii-păianjen direct în balta puturoasă din spatele barăcii pe roate, unde zăcu inconştient pînă spre seară. Cînd se ridică, pe-ntinsul cerului nu se mai vedea decît o dungă sîngerie. Casa pe roate dispăruse, nu mai rămăsese decît baraca de lemn a panaramei în mijlocul pieţei pustii. În fundal, lanţurile încremenite se profilau ca o ciupercă tristă pe cer. Un bec chior pe un stîlp, foarte departe, mărea dezolarea locurilor. Valiza cu obiec­te de bîlci, fireşte, dispăruse şi ea. Ofiţerul ajunse acasă cu chiu, cu vai, după ce se certase-n tramvai cu taxatoarea pentru că nu avea la el nici cinci bani pentru bilet. Ultima surpriză a acelei zile ne­norocite îl aştepta tocmai în cuibuşorul lui de nebunii, unde-o găsi pe nevastă-sa aflînd cu delicii cum face dragoste un maior... Însuşi şeful lui direct, Paltin Bădescu, al cărui fund roşcovan, împodobit cu două mari fudulii, pompa viguros între crăcii albi, în ciorapi de satin, ai Esterei. Îi fu dat nefericitului locotenent să audă iarăşi, proptit, plin de noroi, de canatul uşii de la dormitor, necuviinţe pătimaşe la adresa călăuzitorilor omenirii...

Ajuns în acest punct dezolant al rememorării, locotenentul-major, aşezat la biroul său din anonima clădire bucureşteană, îşi propti capu-n palme, presîndu-şi globii ochilor cu vîrful degetelor înghe­ţate. Apăsă pînă ce fosfenele verzi-albăstrii desenară în cîmpul lui vizual un covor echivoc, care-i amintea petele de cerneală din plan­şele Rorschach în care, atunci, văzuse numai şi numai... dar ofiţe­rul refuză să-şi aducă aminte ceea ce urmase, şi alungă, cu gesturi disperate, imaginile fulgurante, încărcate de ură şi oroare, care-i asaltau conştiinţa: ţesătura aspră a cămăşii de forţă, doctorul bărbos, tranchilizantele, încăierarea cu celălalt bolnav, încercarea de evadare şi alergarea către casă, noaptea, doar în pijama, pe linia pustie de tramvai. Capturat din nou şi ţinut şase luni în salonul cu siguranţă sporită, din care două săptămîni în chingi... Şi-apoi dimineaţa în care s-a trezit limpede la minte şi uşor, complet stăpîn pe el însuşi, şi-n care a cerut să fie contactat de superiorii lui pentru o chestiune de maximă importanţă... Securitatea se interesase de el, însă, abia după încă o săptămînă, în care fusese supus la nenumărate teste, care mai de care mai deconcertante, amestecînd întrebări şi ima­gini, încît Stănilă ajunsese să se creadă un animal de experienţă, obiect pur de cercetare, cu mintea-n pielea goală, arătîndu-şi obscenitatea şi turpitudinea-n faţa unor supraoameni de nescrutat. I se aplică "Inventarul de personalitate multifazic Minnesota" care, prin cele 550 de întrebări, îl răstigniră pe patru scale de validare ("?", "L", "F" şi "K") şi pe nouă scale clinice (hipocondrie, de­presie, isterie, deviaţie psihopatică, masculinitate-feminitate, paranoia, psihastenie, schizofrenie, hipomanie), urmă tehnica aso-ciativ-verbală a lui Galton în varianta Jung, tehnica apercepţiei tematice şi tehnica Rosenzweig, cu cele 24 de planşe înfăţişînd Frustrarea şi tehnica Szondi cu cele 48 de fotografii de bolnavi mintal... În fine, teribilii, teribilii fluturi de cărbune, cerneală şi sînge din planşele Rorschach (Herman Rorschach ― nu e bizar?), în care el nu putuse să vadă decît... De la messer Sandro di Mari-ano, zis şi Botticelli, Leonardo da Vinci învăţase să-şi stimuleze imaginaţia prin petele fortuite lăsate pe-un zid de un buret îmbibat de vopsea. Puteai vedea-n ele peisaje şi bătălii, şi galbene torsuri umane răsucite-n poziţii ciudate, dar mai cu seamă te vedeai în ele pe tine însuţi, căci ognipintore depinge se... Tehnica arborelui a lui Koch şi cea a figurii umane a lui Machower încheiaseră avalanşa grafico-lingvistică la care o minte normală şi demnă ar avea un sin­gur răspuns: afazia, şi probabil că acesta şi e întotdeauna răspunsul. Locotenentul în pijama era încă zăpăcit de teste şi para-teste cînd primi vizita unui bărbat neobişnuit de masiv, cu un cap taurin şi cu ochi căprui, care rămase-n picioare lîngă patul lui, cu mîini-le-n buzunare, uitîndu-se la el fără mult interes. "Neam de slugă ce sînt!", îşi zisese mai tîrziu, de-atîtea ori, şi nu doar legat de-ntîm-plarea asta, Stănilă Ion. "Chiar sîntem noi, ăştia de la ţară, neam de slugi blestemate, gata să-şi adune căciula la piept cînd trece boierul." Fapt e că atunci, în camera de spital, se ridicase din pat într-un fel de caraghioasă poziţie de drepţi chiar înainte ca străinul să se legitimeze. Şi adevărul e că nici nu se obosise s-o facă. Me­dicul care-l însoţea era atît de pierit, încît nu mai era nevoie de altă legitimaţie. La un singur gest, doctorul dispăru, şi urmă o discuţie scurtă şi frustrantă. Străinul nu credea o iotă din fantasmagoria cu femeia-păianjen. E drept că nici nu-l bănuia pe junele locote­nent de minciună. Credea mai degrabă că acolo, în baraca pana­ramei, se petrecuse altceva; că ofiţerul aflase un lucru atît de teribil, încît mintea sa se-nchisese în faţa revelaţiei, o vomase ca pe-o otravă, ca pe un corp pe care nu-l putea digera, şi ţesuse în locul ei sce­nariul subţire pe care Stănilă şi-l amintea. Urme ale adevărului ar fi putut persista în subconştient, aşa încît ofiţerul superior (securist român? KGB-ist? amîndouă la un loc?) recomanda ― şi era, de fapt, un ordin ― interogatoriul în stare de dezinhibare a con­ştiinţei. Resemnat, Stănilă acceptase. Ştia despre ce e vorba: dez-inhibarea Jagodka, pe care-o foloseau şi ei cîteodată. Cum naiba, se-ntrebase el întotdeauna, erau antrenaţi spionii de clasă să reziste interviului cu amital? În orice caz, metoda asta se dovedise mai eficientă decît orice tortură şi revoluţionase tehnica interoga­toriului. Numai cretinii din America de Sud (îşi închipuia încă, pe-atunci, Stănilă) mai foloseau cleştele electric. Animale însetate de sînge.



va urma