ORBITOR (27)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Ultima componentă a tratamentului meu era masajul. Mult timp după ce am ieşit din spital am continuat să mi-l fac singur, în faţa oglinzii, ca o femeie care simte că-mbătrîneşte. Cu puţină pudră de talc pe degete, începeam cu fruntea, întinzîn-du-mi pielea către tîmple şi urmărind, zi de zi, cum, dacă ridicam sprîncenele ca un om care se miră, dungile din partea stîngă a frun­ţii se conturau tot mai mult (în spital deveniseră inexistente), con­tinuam cu sprîncenele şi umerii obrajilor, apoi, prin mişcări speciale pe care le-nvăţasem de la maseurul orb, coboram spre pomeţi şi obraji, unde insistam minute-n şir. Cortizonul şi tratamentul electric îmi stimulaseră regenerarea nervului, însă masele musculare ale feţei se dezvoltaseră de la un timp oarecum haotic, aşa că simetria feţei se alterase, şi acesta fusese preţul recuperării mişcărilor esenţiale. Mult mai mult îmi masam buzele şi bărbia, ca să termin cu gîtul, mirîndu-mă de fiecare dată cît era de subţire şi cît de uşor se-nroşea sub degetele mele. Mă priveam apoi mult timp în oglindă, simţind o tensiune benignă în toţi muşchii feţei. Un cap de adolescent, palid ca moartea şi cu ochii încercănaţi, mă privea înapoi din închi­soarea oglinzii. Mă trînteam apoi în pat cu o carte, şi seara mă prindea, ca de obicei, citind şi înnebunind de singurătate.

Dar, cît am stat în spital, şedinţele de masaj facial aveau loc în cabinetul maseurului orb, de două ori pe săptămînă, şi doar mîinile lui late şi moi îmi modelau, ca ale unui sculptor, lutul ceros al feţei. Orbul emana frig ca un aisberg. Tot timpul mi-a fost teamă de el, deşi, cînd am coborît în vizuina lui pentru prima şedinţă, mi-am dat seama că nu-mi era complet necunoscut. Îl întîlnisem de mai multe ori pe Ştefan cel Mare, plimbîndu-se la braţ cu o femeie roşcată, fardată şi rujată violent, înfăşurată în blănuri de vulpe.

Voinic din cale-afară, cu o faţă neobişnuit de largă, orbul înainta dislocînd aerul din faţa lui, cu acel mers caracteristic, de parcă ar opune rezistenţă cuiva care l-ar fi împins de la spate. În cabinet, printre mobilele şi etajerele mărunte, îmbrăcat în bluza albă care-i lăsa descoperite braţele păroase, maseurul era şi mai impresionant. Umplea cabinetul aşa cum statuia enormă a unui idol adună grota în jurul lui. În interior, orbul renunţa la ochelarii negri, aşa că-i puteai vedea pleoapele-nchise, cu gene frumoase, bombate de glo­bii ochilor morţi. Erau ochii unui om care doarme sau care încearcă să gîndească la o problemă întortocheată şi fără soluţie.

Nu eram niciodată la largul meu cînd mergeam la şedinţele de masaj. Oricînd aş fi preferat să fac raze. Cabinetul era în primul rînd foarte îndepărtat de salonul meu. Mi se părea că trebuie să cobor zeci de etaje şi să străbat sute de culoare pustii. La-nceput mă rătăceam tot timpul şi nimeream în saloane de femei, în ca­binete de radiologie sau în laboratoare, ori pur şi simplu în hale verzui şi reci, aparent fără altă ieşire. Mi-aduc aminte cît de sur­prins am fost cînd, deschizînd una dintre uşile albe şi anonime din capătul unui culoar, am nimerit într-un dormitor, mai curînd un budoar, cu măsuţă de toaletă înţesată de parfumuri şi cu un mare pat în aşternutul căruia o adolescentă, ghemuită, citea o carte cu coperţi vişinii. Auzind uşa, fata s-a ridicat înspăimîntată şi-a-nceput să ţipe pnvindu-mă cu ochii largi. Mi-am văzut o clipă silueta în oglinda limpede a toaletei: un puşti şleampăt, în halat şi pijama, rămas în uşa întredeschisă, la fel de speriat ca şi fata. Căci lăsînd la o parte ciudăţenia apariţiei acestui alcov intim într-un spital şi puternica frumuseţe brunetă care-l ocupa, pe fereastra cu perdele spumoase trase-n părţi se vedea o piaţă înconjurată de clădiri vechi, înnegrite, şi-avînd în mijloc un monument ecvestru pe care-l ştiam bine din enciclopedia pe care-o citeam ― chiar o citeam, nu o răs­foiam ― şi-o răsciteam încă de la şapte ani: era statuia lui Simon Bolivar din centrul oraşului Montevideo...

Ajungeam pînă la urmă şi în cabinetul de masaj, care, alb şi func­ţional, semăna bine cu oricare alt cabinet de consultaţie. Maseurul mă recunoştea după voce şi mă poftea să-mi scot halatul şi bluza de pijama şi să mă aşez pe un scaun de lemn furniruit, în mijlocul încăperii. El trecea în spatele meu, în picioare, ca un frizer sau ca un dentist, şi deodată îmi simţeam capul prins de palme neobişnuit de mari şi presat cu putere de pîntecul orbului, ca de un zid alb şi moale. Masajul n-ar fi putut dura mai mult de douăzeci de minute dac-ar fi fost făcut continuu, şi atît şi dura în zilele cînd aşteptau la rînd mai mulţi pacienţi, ale căror paşi, voci şoptite şi dregeri de voce bărbatul masiv le percepea cu uşurinţă prin uşă. Cînd însă eram singurul "client", mîinile lui mi se plimbau pe faţă şi cîte-o oră-ntreagă, uneori concentrate, apăsînd, vibrînd şi tremolînd anumite grupe de muşchi ca degetele unui violonist, alteori distrate cu totul, atingîndu-mi doar, extrem de uşor, globii ochilor, comi­surile buzelor, arterele jugulare ce-mi zvîcneau încet în carnea caldă a gîtului. În timpul primelor şedinţe, orbul îmi masase faţa în tăcere, aruncînd cel mult cîte-o remarcă la care nu prea ştiam ce să răspund: "Ai oase fragile ca grisinele. Să nu te faci niciodată boxer". După care tăcea din nou, şi-n urechi nu-mi mai suna decît fîşîitul făinos al degetelor pline de pudră de talc care-mi frămîntau carnea pînă ce, îmi închipuiam eu, devenea translucidă ca pălăria medu­zelor şi prin ea se vedea, curat şi alb, fildeşul craniului meu, lustruit ca un pietroi din albia unui rîu. Veşnica repetiţie a aceloraşi apăsări şi trageri şi tremurări de degete, căldura ciudată a pîntecului în care aproape că mi se-ngropa capul cu totul, ca şi lumina mistică a orbirii care plutea în cabinet mă transpuneau într-o stare tensio­nată şi neplăcută, de spaimă adîncă, atît de adîncă încît nu o puteam recunoaşte drept spaimă, ci mai curînd drept tristeţe, drept dez­nădejde. Orbii. Orbirea. Încă de mic mă chinuiseră nişte gînduri pe care degeaba încercam să le comunic celor mari. Şi nu doar marea dilemă, cu care toţi băieţii şi toate fetiţele îşi bat capul: cum vin pe lume copiii. Aici cel puţin ştiam că nu pot afla deocamdată răspunsul, sau tot răspunsul, pentru că adulţii, reuniţi într-o conspiraţie impenetrabilă (de parcă ei ar fi fost iniţiaţii unui mister eleusin, iar noi, cei mici, profanii; şi-ntr-adevăr, nu au toate miste­rele, şi poate toate religiile, drept model această primă excludere? Nu este sexul un fel de nemurire la care capeţi acces prin maturizare? Nu-mparte ea viaţa în două stadii, unul larvar, iar altul arzînd în lumina eternă a conştiinţei? Nu este copilul faţă de adult ceea ce adultul e faţă de îngerul ce va deveni, prin schimbare la faţă şi-mbră-care în slava corpului duhovnicesc? "Cînd eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gîndeam ca un copil; cînd am de­venit matur, am terminat cu ceea ce este copilăresc. Acum vedem ca-ntr-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă"...), nu lăsau să răzbată nimic către minţişoarele noastre în­setate de adevăr. Gîndeam atunci la copiii care apar din burta ma­mei pe fund, sau prin tăierea burţii, aşa cum gîndim acum (greşit şi nebunesc) la modul în care vom vedea fără ochi şi vom auzi fără urechi şi vom cînta fără buze în viaţa promisă nouă după travaliul obstetric al morţii. Mai mult decît întrebarea "cum se fac ― şi se nasc ― copiii", la care cei mari se-nchideau într-o muţenie aspră şi supărată (geloasă cumva), spunînd doar printre dinţi: "Altceva nu te-ai mai găsit să întrebi?", mă frămîntau altele, la care ştiam-că părinţii nu îmi răspund, nu pentru că nu trebuie să ştiu răspunsul, nici doar pentru că ei înşişi nu-l ştiu, ci pentru că nu pot înţelege ce vreau, pentru că nu pot să ajung să le comunic ce mă neliniş­teşte. De cîte ori n-am izbucnit în plîns, stînd pe pat în spatele mamei care, goală pînă la brîu, bătea cu furculiţa printre iţele covorului persan la care lucra. Aş fi vrut s-o întreb cum ar fi lumea dacă în ea n-ar trăi nici o fiinţă, adică dacă n-ar vedea-o nimeni, dar nu eram în stare nici măcar să-mi transform frica subită în gînd, darmite în întrebare. Aveam, de fapt, din cînd în cînd o stră­fulgerare oribilă: lumea ar putea exista chiar dacă n-ar vedea-o nimeni. Dar atunci cum ar fi ea? N-ar avea nici culoare, nici gust, nici tărie, nici miros... Şi totuşi ar fi, la fel de mult ca şi cea văzută şi simţită de noi. Mă uitam în jur, în cameră, şi-ncercam să-mi închipui că ghergheful, scaunul, patul, zidurile, pînă şi mama, cu părul ei căzîndu-i creţ între omoplaţi, cu sînii moi atîrnîndu-i pe piept, se golesc de culoare şi de orice, dar într-un fel îşi păstrează forma, şi-ncercam să "văd" acel cenuşiu zgrunţuros şi disperat care-ar rămîne, şi care-ar fi camera noastră cînd n-o vede nimeni, un fel de cazemată de ciment în care-abia se disting scaunul de ciment, ghergheful de ciment cu covorul de ciment pe jumătate ţesut, şi mama de ciment împietrită pe marginea patului. Ştiam însă că pînă şi această viziune e o imagine, că şi ea era "văzută" cu mintea pe jumătate închisă, cum ai miji ochii ca să vezi doar esen­ţialul dintr-un peisaj. Dar dacă mintea se-nchidea cu totul, dacă, mai mult, n-ar fi existat niciodată nici ochi şi nici minte? Cum arătau locurile necălcate de picior de om? Cum puteau ele exista, fără forme şi fără culori? Atunci îmi imaginam lumea, lumea în­treagă, tot ce există, ca o mare întunecime, cu zone mai dense, mai gloduroase, unde erau obiectele. O mocirlă fără limite, cu coco­loaşe ce se dizolvau şi ele pe-ncetul. Nicăieri nici o lumină, nici o nuanţă, nici un zgomot, doar întuneric cu gloduri mai mari sau mai mici, aruncate claie peste grămadă ca mobilele vechi într-o debara complet îmbeznată.

De aici, poate, şi tulburarea mea-n faţa orbilor. Cînd eram mic, îmi imaginam că ei toţi trăiesc în mlaştina aceea, ca nişte mormo­loci siniştri, ca nişte amfibii care şi-ar proiecta imaginea stîngace şi prudentă, cu gîtul ţeapăn, pe un mal al lumilor, cel plin de soare şi multicolor, dar în interior, în noaptea de sub piele, ar proiecta tentacule şi bizare organe de simţ prin care-ar comunica, tăcuţi ca peştii abisali, cu alte lumi, ale fricii, poate, şi ale depresiunii. Ei ştiau cum este fiinţa cînd n-o vede nimeni. Erau, mai mult, agenţii ei, spionii ei, avanposturile ei în lumea cea albă. Prin ochii lor adesea întredeschişi, prin care zăreai o cornee supurîhdă, erai pîndit de moarte şi agonie, sau doar de ataraxia măreaţă-a nimicului. Nu ştiam atunci că orbii, aparent fraţi de-o mamă şi-un tată, sînt de fapt de multe feluri, şi că orbirea este obiectul unei taxinomii dezvoltate. Am văzut mai tîrziu, închişi în mari cilindri cu spirt, nou-născuţi fără globi oculari, fără pleoape şi gene, a căror frunte netedă ca un coif de fildeş se prelungea pînă la buze. Am auzit despre cei născuţi orbi şi care-au rămas orbi toată viaţa în ciuda ochilor şi a nervilor optici intacţi, virtual funcţionali; despre cei care, dimpotrivă, avînd zonele vederii din scoarţa occipitală nor­mal dezvoltate, totuşi nu pot vedea din cauza cine ştie cărei atrofii sau disfuncţii din chiasmul optic sau din retină; despre cei cu cataractă la ambii ochi sau cu invadarea vitrosului de sînge; despre cei ce n-au noţiunea văzului, aşa cum nu putem avea noţiunea a ce simt peştii cu linia laterală sau a ce simte ovulul cînd primul sper­matozoid îl atinge şi capsula chimică din vîrful lui se sparge, opa-cizînd instantaneu enormul soare al reproducerii; despre cei ce au noţiunea văzului pentru partea stîngă, dar n-o au pentru cea dreap­tă, fără ca vreun ochi să fie mai vătămat decît celălalt; despre cei care văd imaginile normal, însă nu sînt capabili să înţeleagă ce văd; despre cei ce au sentimentul că sînt înconjuraţi de o noapte adîncă şi despre cei ce percep totuşi o vagă luminiscenţă venită de pre­tutindeni; despre cei a căror orbire e doar convertirea-n carnal a unor teribile psihodrame (căci între ochi şi testicule, globii de sus şi cei de jos, între jugănire şi smulgerea ochilor a existat mereu un traiect sadic şi-n acelaşi timp redempţional); despre cei care văd ca prin sită şi despre cei care văd ca prin vis... Orbirea e scămoşată şi graduală, şi nimeni nu vede deplin, şi nimeni nu e orb adînc. Şi-aşa cum toată materia lumilor s-a desfăcut dintr-un punct spaţial in­finit de dens şi fierbinte, cum toată viaţa s-a ramificat din primul coacervat din oceanul în clocot, la fel şi văzul a urcat şi s-a limpe­zit prin carnea animalelor, izvorînd din primul punct de cromatină din trupul primului parameci. Pata lui roşie vedea doar lumina, intensă şi pură, nediferenţiată în forme şi culori. Este lumina care a suit în ţevile generaţiilor, depărtîndu-se mereu de ea însăşi şi umflîndu-se de atribute, cum firul negru al ochiului de melc suie-n corniţa solzoasă şi apare în vîrf. Şi poate că-n finalul creşterii vă­zului, ca în parabola zen a muntelui, vom ajunge să contemplăm iarăşi, dar altfel, lumina pură, cu corpul preschimbat brusc în creier, şi creierul devenit numai ochi, şi ochiul dezagregat deodată-n lu­mină... Şi doar atunci se va petrece marea unificare, nu a celor patru forţe într-una singură, ci a ochiului care vede cu lumea vă­zută de el, într-un continuum ochi-lume sau lume-ochi care se va putea numi Totul...

Cu timpul, maseurul devenise mai vorbăreţ, pentru ca, spre sfîr-şitul tratamentului din spital, mişcările tot mai oculte, mai labirin­tice ale degetelor lui pe faţa mea să fie dublate de poveşti bizare, în doi peri, spuse ca pentru el însuşi, şovăitor şi insinuant, ca şi cînd ar fi aşteptat de la mine un răspuns: o completare la cîte-o frază rămasă-n suspensie, o tresărire la vreo aluzie pentru mine cu totul obscură... Cînd intram în cabinet şi-mi recunoştea vocea (ajun­sese apoi să-mi recunoască probabil şi paşii, sau alte zgomote: cine ştie, foşnitul hainelor, felul de a apăsa pe clanţă sau de a bate la uşă) se schimba ceva pe faţa lui încremenită, în zîmbetul lui de Buddha enorm. Între sprîncene-i apărea o ciudată cută, ca şi cînd acolo s-ar fi chinuit să-i iasă un mugure ocular, un neg văzător. Trecea în spatele meu şi, executîndu-şi ritualul, îl împodobea cu excentricele mituri care mi-au rămas aşa vii în memorie. Totuşi, primele lui istorisiri nu aveau un aer cu totul neobişnuit, deşi era puţin jenant că orbul împărtăşea deodată unui puşti necunoscut lucruri intime şi, desigur, dureroase pentru el. O făcea însă cu detaşare şi cu un interes pe jumătate ştiinţific şi pe jumătate autoironic, care făcea destăinuirile suportabile, aşa cum storci cîţiva stropi de lămîie pe spinarea grasă a peştelui de pe platou.

Înainte să orbească lucrase "la băieţii cu ochii albaştri". Nu ştiam pe-atunci expresia, aşa că l-am întrebat "Unde?", la care mi-a ră­spuns chicotind: "Ei, la flăcăii cu luceferi pe umeri", şi a continuat să-şi descrie viaţa profesională numai în astfel de penfraze, încît în cele din urmă s-a format în mintea mea atît de ingenuă pe atunci, de copil de muncitori ce nu discutau în casă politică, o imagine feerică şi amestecată, în care-l vedeam pe maseur în mijlocul unui fel de lojă angelică de supraoameni, toţi înalţi şi blonzi, cu stră­lucitori ochi azurii... Îi închipuiam goi, statuari, într-adevăr albi ca marmura, încît ochii deveneau neliniştitori şi obsedanţi pe feţele lor elene. Umerii îi aveau împodobiţi cu constelaţii arzînde, formînd zodii limpezi ca pe abţibildurile de pe pahare. "Băieţii veseli", cum îi mai numea orbul, puteau fi Raci, Scorpioni, Capricorni sau Fecioare, depinde de cît de înalt era rangul lor în ierarhie. Ei se mişcau printre noi şi totuşi erau nevăzuţi, auzeau tot ce spunem, chiar în intimitatea caselor noastre, şi totuşi nimeni nu bănuia unde îşi ţin misterioasele întruniri, prin ce reţea de canale subterane hălăduiesc... Dac-aveau cu toţii ochi de azur, era pentru că însuşi sîngele lor era azuriu, ca al zeilor şi-al păianjenilor. Incoruptibili şi distanţi, rasă de stăpîni venită din alte zone ale Cosmosului, aceşti "băieţi" (semn al virginităţii lor rituale) de o netulburată şi enig­matică veselie, interferaseră cumva, în vremuri imemoriale (care coborau, după unele rumori, pînă la bătrînul rege Burebista: căci era cert că Dekeneu, marele său preot, datorită înălţimii la care trăia, pe muntele sacru, avea în vene un fluid albastru, mirosind puternic a acid cianhidnc, sînge mult mai apt să absoarbă puţinul oxigen al înălţimilor şi să-l transporte către sistemele şi aparatele corpului său astral), cu structurile politice ale neamului, dar mai cu seamă în ultimele decenii dominaţia lor devenise deplină, tri­umfătoare. De un rang mai înalt decît îngerii, aceşti supra-veghe-tori îşi aţinteau din palatele lor aeriene privirile de acvilă asupra muşuroaielor de furnici pe care truditorii pămîntului, în neghiobia lor, le-nălţau, şi se prăvăleau din cînd în cînd asupra gloatelor înspăimîntate, răpind la ceruri cîte-un muritor. Nimeni nu le putea pătrunde căile şi-nţelege gîndurile. Doi oameni dormeau într-un pat: unul era luat şi altul lăsat; două femei săpau la cîmp: una era luată şi alta lăsată. Unde era cadavrul, acolo năvăleau vulturii.

Aveam această viziune pe cînd maseurul, vorbind în doi peri, insista cu degetele pline de talc peste pleoapele mele, de parc-ar fi vrut să-mi deschidă ochii. "Accidentul" în urma căruia orbise, cu cinci ani în urmă, îl scosese definitiv din secta glorioasă. Fireşte, în rîndul acesteia nu putea fi admisă nici o fiinţă cu vreun beteşug, care i-ar fi ştirbit perfecţiunea. Maseurul orbise pentru că văzuse prea multe, de unde eu trăgeam concluzia că acestor fiinţe privi­legiate destinul le rezervase şi cîteva neplăceri: cantitatea de infor­maţie pe care-o puteau primi era limitată şi, dacă-şi consumau raţia înainte de moarte, rămîneau orbi sau surzi sau insensibili pentru restul anilor pe care-i mai aveau de trăit. Îngeri căzuţi în mocirla concretă a străzilor, a metroului şi halelor de peşte, tîrau cu ei în mormînt secretul sîngelui lor albastru.



va urma