Darling Lilly (28)

Michael Connelly

Zeller părea foarte preocupat. Joacă excelent, se gândi Pierce.
— Făcut în casă, spuse Zeller în timp ce examina dispozitivul.
— Nu sunt toate la fel? întrebă Pierce. Doar nu te duci la un magazin de electronice ca să-ţi cumperi un sniffer.
Zeller ignoră comentariul. Când vorbi, vocea îi tremura:
— Cum dracu’ a ajuns chestia asta aici, şi cum de nu a văzut-o tipul care se ocupă de întreţinerea sistemului?
Pierce se lăsă pe spate şi încercă să-şi păstreze calmul.
— De ce nu laşi vrăjeala şi nu-mi spui adevărul, Cody?
Zeller ridică privirea de la aparatul din mâna lui la Pierce.
Părea surprins şi rănit.
— De unde să ştiu? Ţi-am construit sistemul, dar pe ăsta nu eu    l-am pus.
— Mda, tu ai construit sistemul. Şi ăsta a fost încorporat în unitatea de bază. Cei de la întreţinere nu l-au văzut fie pentru că îi cumpăraseşi tu, fie pentru că era prea bine ascuns. Eu l-am găsit pentru că îl căutam.
— Uite care e treaba, oricine are un card de acces poate pătrunde în camera computerelor ca să instaleze asta. Când am făcut proiectul, ţi-am spus să-l pui aici, jos, în laborator. Pentru securitate.
Pierce clătină din cap.
— Sistemul de bază interfera prea tare cu experimentele. Ştii bine. Dar nu asta e problema, ci snifferul tău. La Stanford m-am transferat eu de la informatică la chimie, dar încă mai ştiu câteva lucruri. Am pus placa de modem în laptopul meu şi am folosit-o pe serviciul meu de dial-up. E programată. E conectată la un site de depozitare de date care e înregistrat sub numele de Doomstersink.
Aşteptă o reacţie, dar Zeller abia dacă clipi.
— Îmi imaginez că a fost un site destul de activ. Bănuiesc că ai instalat snifferul când ne-am mutat aici. De trei ani urmăreşti, asculţi şi furi. Spune-i cum vrei.
Zeller clătină din cap, puse dispozitivul înapoi pe birou şi-şi pironi privirea în podea. Pierce continuă:
— În urmă cu aproximativ un an – după ce l-am angajat pe Larraby – ai început să urmăreşti e-mail-urile dintre mine şi el al căror subiect era proiectul Proteus. Apoi au urmat e-mail-uri cu Charlie, şi după aceea cu avocatul meu de patente. Am verificat, amice. Îmi păstrez toate e-mail-urile. Sunt paranoic cu chestia asta. Am verificat. Tu ai fi putut pune cap la cap ce se întâmpla din          e-mail-uri. Nu formula însăşi, nu am fost chiar atât de proşti. Totuşi, ştii că o avem şi mai ştii ce voiam să facem cu ea.
— Bine, şi ce dacă am făcut-o? Am tras cu urechea, mare lucru.
— Marea chestie e că ne-ai vândut. Te-ai folosit de ce aveai pentru a încheia o înţelegere cu cineva.
Zeller clătină trist din cap.
— Să-ţi spun ceva, Henry. Eu o să plec. Cred că ai petrecut prea mult timp aici, înăuntru. Ştii, când topeam maşinile alea de plastic căpătăm nişte dureri de cap foarte urâte din cauza mirosului. Adică, nu se poate să-ţi facă bine. Şi iată-te…
Făcu vin gest către uşa laboratorului de circuite.
Pierce se ridică. De mânie, i se puse un nod în gât.
 — Mi-ai pus la cale o înscenare. Nu ştiu care e jocul, dar tu ai făcut-o.
— Eşti nebun, omule. Nu ştiu nimic despre vreo înscenare. Da, sigur, am adulmecat pe aici. A fost instinctul meu de hacker. Când îţi intră în sânge, ştii cum e. Da, eu am pus aparatul acolo când ţi-am construit sistemul. Ca să-ţi spun adevărul, aproape că am uitat de el. Mi s-a părut plictisitor. Nu mai verific site-ul ăla de cel puţin doi ani. Asta e tot, omule. Nu ştiu nimic despre nicio înscenare.
Pierce era de neclintit.
— Cred că îmi dau seama care e legătura cu Wentz. Probabil că tu i-ai pus la punct securitatea sistemului. Mă îndoiesc că subiectele te-au deranjat. Afacerile sunt afaceri, nu?
Zeller nu răspunse şi Pierce continuă:
— Tu eşti Grady Allison.
Pentru o clipă păru surprins.
Pierce continuă:
— Mda, am primit fotografiile de cazier şi legăturile cu mafia. Totul era o înşelătorie, o parte a piesei.
Zeller continuă să tacă. Nici măcar nu îl privea, dar Pierce îşi dădea seama că îl urmărea cu atenţie.
— Şi numărul de telefon, zise el. Numărul a fost cheia. La început am bănuit-o pe asistenta mea, că l-a cerut pentru a pune schema în mişcare. Apoi mi-am dat seama. Ai primit numărul meu în e-mail-ul pe care ţi l-am trimis şi l-ai postat pe site, pe pagina de web a lui Lilly. Aşa a început totul. Unele apeluri erau probabil de la oameni pe care tu i-ai pus să sune. Restul de la bărbaţi care voiau să se distreze. De aceea nu am găsit nicio factură telefonică la ea acasă. Şi nici telefon. De fapt, n-a avut niciodată acel număr. Opera ca Robin, doar cu un telefon mobil.
Din nou aşteptă un răspuns, dar în zadar.
— Am semne de întrebare legate de sora mea. Şi ea a făcut parte din planul tău. Trebuia să ştii despre ea, despre faptul că am găsit-o şi am lăsat-o să plece. Ţi-ai dat seama că de data asta nu voi renunţa, că o voi căuta pe Lilly şi asta mă va atrage în capcană.
Zeller nu răspunse. Se întoarse şi se apropie de uşă. Apăsă pe clanţă, dar uşa nu se deschise. Trebuia introdusă combinaţia pentru a intra sau a ieşi.
— Deschide uşa, Henry. Vreau să plec.
— Nu pleci până nu aflu care e jocul. Pentru cine faci asta? Cât te plătesc?
— Bine, gata. O s-o deschid eu.
Zeller tastă combinaţia, deschise uşa şi-l privi pe Pierce.
— Vaya con Dios, fraiere.
— De unde ştii combinaţia?
Întrebarea îl făcu pe Zeller să se oprească şi Pierce zâmbi satisfăcut. Faptul că ştia şi folosea combinaţia era un act de recunoaştere.
— Hai… de unde o ştii? O schimbăm în fiecare lună – a fost ideea ta. O trimitem prin e-mail tuturor celor care lucrează în laborator, dar tu ziceai că nu ai verificat snifferul de doi ani. Deci, de unde ai fi putut afla combinaţia? Pierce se întoarse şi arătă înspre sniffer. Zeller privi dispozitivul.
— Henry, de ce ţii tu monitorul oprit? Văd că unitatea e pornită.
Zeller nu aştepta un răspuns şi nici Pierce nu-i oferi vreunul. Apoi Zeller se duse la biroul pe care se afla computerul şi apăsă butonul de pornire al monitorului.
Ecranul intră în funcţiune şi pe ecran se afla transcrierea conversaţiei lor.
Era un program bun, un program de recunoaştere a vocii de înaltă rezoluţie din generaţia a treia de la SacredSoftware. Cercetătorii îl foloseau zilnic pentru a dicta date despre experimente sau pentru a descrie testele în curs de desfăşurare.
Pierce îl privi pe Zeller care tastă comenzile menite să închidă programul şi să şteargă fişierul.
— Va putea fi recuperat, spuse Pierce. Ştii prea bine.
— De asta iau hard discul.
Îngenunche în faţa unităţii centrale a computerului şi o răsuci în aşa fel încât să poată ajunge la şuruburile care ţineau fixată carcasa. Scoase din buzunar un briceag prevăzut cu o şurubelniţă. Apoi smulse cordonul de alimentare şi se apucă să deşurubeze şurubul de sus al carcasei.
Când observă linia telefonică conectată în spatele computerului se opri, o deconecta şi rămase cu firul în mână.
— Ei, Henry, asta nu seamănă cu tine. Un paranoic ca tine… De ce să fi conectat calculatorul?
— Pentru că eram pe Internet. Pentru că am vrut ca fişierul pe care tocmai l-ai şters, să fie trimis chiar în timp ce rosteai cuvintele. E un program de la Sacredsoft. Tu mi l-ai recomandat, îţi aminteşti? Fiecare voce primeşte un cod de identificare. Am setat un fişier pentru tine. E la fel de bun ca o înregistrare pe bandă magnetică. Dacă voi fi nevoit să o fac, voi identifica vocea ta cu acele înregistrări.
Zeller se ridică şi izbi cu briceagul în birou. Apoi se întoarse, scoase din buzunar un telefon celular argintiu şi îl deschise.
— Ei bine, tu nu ai computer acasă, Henry, aşa că pariez pe Nicki. O să sun pe cineva să se ducă să ia şi hardul ei, dacă nu te superi.
O clipă Pierce intră în panică, dar reuşi să se calmeze. Nu luase în calcul faptul că Nicole ar putea fi în pericol, deşi se gândise la asta. Adevărul era că mufa telefonică era doar o parte a jocului. Dosarul dictat nu fusese trimis nicăieri.
Zeller aşteptă legătura telefonică, fără succes. Luă telefonul de la ureche şi îl privi ca şi cum l-ar fi trădat.
— Telefon nenorocit.
— Pereţii sunt placaţi cu cupru. Îţi aduci aminte? Nu intră nimic, dar nici nu iese nimic.
— Bine, atunci mă întorc imediat.
Zeller tastă din nou combinaţia uşii şi păşi în compartimentul etanş. Imediat ce uşa se închise în urma lui, Pierce se duse la calculator, luă briceagul lui Zeller şi desfăcu o lamă. Apoi îngenunche lângă unitatea centrală, ridică firul de telefon şi îl secţionă în două locuri. Puse apoi briceagul şi bucata de fir telefonic pe birou chiar în clipa în care Zeller revenea din compartimentul etanş, ţinând cardul de acces într-o mână şi telefonul în cealaltă.
— Îmi pare rău, spuse Pierce. I-am pus să-ţi dea un card care să-ţi permită doar accesul.
Zeller văzu firul de telefon de pe birou.
— Asta era singura linie telefonică cu laboratorul, spuse el.
— Exact.
Furios, Zeller azvârli cardul de acces către Pierce. Acesta ricoşă din pieptul lui Pierce şi ateriză pe podea.
— Unde e cardul tău?
— L-am lăsat în maşină. M-a adus paznicul până aici. Suntem blocaţi, Cody. Fără telefoane, fără camere de luat vederi. Nu vine nimeni aici în următoarele cinci sau şase ore, aşa că poţi să te faci comod şi să începi să-mi spui povestea.
38
Cody Zeller începu să privească în jur, evitându-l pe Pierce. Apoi se învioră brusc şi pomi să se plimbe prin laborator, căutând ceva anume. Pierce ştia despre ce era vorba.
— Există o alarmă de incendiu, spuse el. Dacă o acţionezi, vin poliţia şi pompierii. Vrei să vină? Ce anume le spui?
— Nu-mi pasă. Le poţi explica tu.
Zeller văzu maneta roşie pentru urgenţe de pe peretele de lângă uşă. Se duse acolo şi trase de ea fără să ezite. Apoi se întoarse către Pierce, cu un zâmbet victorios. Cum nu se întâmplă nimic, lui Zeller îi pieri rapid zâmbetul. În privirea lui se putea desluşi un uriaş semn de întrebare. Pierce îi confirmă presupunerea.
— Da, am deconectat sistemul, spuse el.
Dezamăgit de eşecul eforturilor sale, Zeller merse la staţia de probă care se afla cel mai departe de Pierce, trase scaunul biroului şi se lăsă să cadă pe el, închise ochii, încrucişă braţele şi puse picioarele pe masă, la câţiva centimetri de microscopul cu scanare cu tunel în valoare de 250 000 de dolari.
Pierce aştepta. Avea toată noaptea la dispoziţie. Zeller îl jucase pe degete ca un maestru. Acum era rândul lui să-l joace, în urmă cu cincisprezece ani, când poliţia campusului îi ridicase pe Doomsters, îi separaseră şi aşteptaseră. Poliţiştii nu aveau nimic împotriva lor. Zeller a fost cel care a cedat, cel care a spus totul. Nu de frică, şi nici din cauza epuizării nervoase, ci din nevoia de a vorbi, de a-şi etala geniul.
Pe această nevoie conta Pierce acum.
Trecură aproape cinci minute înainte ca Zeller să înceapă să vorbească.
— A fost când te-ai întors de la înmormântare, spuse el şi făcu o pauză.
Pierce aştepta, gândindu-se cum să-l facă să spună restul, în cele din urmă, adoptă calea directă.
— Despre ce vorbeşti? A cui înmormântare?
— A surorii tale. Când te-ai întors la Palo Alto, nu voiai să vorbeşti despre asta, ţineai totul în tine. Şi apoi, într-o noapte, totul a ieşit la iveală. Ne-am îmbătat într-o seară şi mie îmi rămăsese nişte „iarbă” din vacanţa de Crăciun petrecută în Maui. Ţi-am dat şi ţie şi după aceea nu te mai puteai opri din vorbit.
Pierce nu-şi amintea episodul. Desigur, îşi aducea aminte că băuse enorm şi luase diverse droguri în lunile ce au urmat înmormântării lui Isabelle, însă nu-şi amintea să fi vorbit despre asta cu Zeller sau cu oricine altcineva.
— Ai zis că odată, când o căutai pe sora ta împreună cu tatăl tău vitreg, ai găsit-o. Dormea într-un hotel abandonat în care toate camerele erau ocupate de vagabonzi. Ai găsit-o, şi ai încercat să o salvezi, s-o scoţi de acolo şi s-o aduci acasă, dar ea te-a convins să nu o faci şi să nu-i spui tatălui tău vitreg. Ţi-a mărturisit atunci că o violase, şi de aceea fugise. Ai zis că te-a convins că îi era mai bine pe stradă decât acasă, cu el.
Pierce închise ochii. Îşi amintea momentul, dar nu şi faptul că povestise totul unui coleg de cameră, la beţie.
— Aşa că ai lăsat-o acolo şi l-ai minţit pe bătrân spunându-i că nu era acolo. Aţi continuat încă un an să ieşiţi seara şi să o căutaţi, numai că tu o evitai şi el nu ştia asta.
Pierce îşi aminti planul pe care şi-l făcuse atunci. Intenţionase să plece de acasă şi să se ducă să o caute, să o găsească şi să o salveze, însă ea murise înainte ca el să poată face ceva. De atunci îşi reproşa în fiecare zi că a crezut-o. Dacă ar fi dus-o acasă ar fi fost în viaţă.
— După noaptea aia nu ai mai amintit niciodată de asta, spuse Zeller. Dar eu n-am uitat.
Pierce îşi amintea confruntarea finală cu tatăl său vitreg, după ani de zile. Avusese mâinile legate. Dacă i-ar fi spus mamei lui ceea ce ştia ar fi însemnat să-şi dezvăluie propria complicitate la moartea lui Isabelle.
Până la urmă, povara depăşise în importanţă răul pe care i-l putea face mărturisirea. Confruntarea avusese loc în bucătărie, locul în care se petreceau toate confruntările din acea casă. Negări, ameninţări, învinovăţiri. Mama lui nu l-a crezut, şi, necrezându-l,   s-a lepădat de fiica pierdută. De atunci, Pierce nu mai vorbise cu ea.
Pierce alungă amintirea ce îl bântuia şi se întoarse la coşmarul prezentului.
— Ţi-ai amintit, îi spuse el lui Zeller. Ţi-ai amintit şi ai ţinut totul pentru momentul potrivit. Şi momentul a sosit.
— N-am premeditat nimic, fur şi simplu s-a potrivit.
— Frumoasă spargere, Cody. Acum ai şi o poză de a mea pe peretele cu Logo-uri?
— Nu e aşa, Hank.
— Nu-mi spune Hank, aşa-mi spunea tatăl meu vitreg.
— Cum vrei tu, Henry.
— Deci care e planul? întrebă Pierce. Bănuiesc că tu trebuie să predai formula pentru a-ţi asigura partea din afacere. Cui?
Zeller întoarse capul şi îl privi. Pierce nu era sigur dacă privirea lui era provocatoare sau sfidătoare.
— Nu ştiu de ce jucăm jocul ăsta. Pereţii sunt pe cale să se prăbuşească peste tine, şi tu habar n-ai.
— Ce pereţi? Te referi la Lilly Quinlan?
— Ştii bine că da. O să te contacteze nişte oameni. Curând. Dacă faci afacerea cu ei, totul dispare. Dacă nu, atunci Dumnezeu să te ajute. Sfatul meu e să joci corect, să închei afacerea şi să scapi viu, fericit şi bogat.
— În ce constă afacerea?
— E simplu, renunţi la Proteus, cedezi patentul şi te întorci la memoria ta moleculară şi la computerele pe care le construieşti lăsând la o parte biologia.
Pierce înţelese. Industria farmaceutică. Unul dintre ceilalţi clienţi ai lui Zeller se simţea ameninţat de Proteus.
— Chiar aşa? E vorba de o companie din domeniul farmaceutic? Ce le-ai spus? Nu ştii că Proteus o să-i ajute? E un sistem de livrare. Ce o să livreze? Tratamente cu medicamente. Asta ar putea fi cea mai importantă dezvoltare din acel domeniu, din toate timpurile.
— Exact. Va schimba totul şi ei nu sunt pregătiţi pentru asta.
— Nu contează. Au timp. Proteus e doar un început – suntem la minimum zece ani distanţă de orice aplicaţii practice.
— Mda, zece ani. Tot e cu cincisprezece ani mai devreme. Formula va da un nou impuls cercetării, pentru a cita o frază din propriile tale e-mail-uri. O va relansa. Poate că te afli la zece ani distanţă, dar s-ar putea să fii doar la cinci. Sau la trei. Nu contează. Eşti o ameninţare, prietene. Şi ameninţi un mare complex industrial.
Zeller clătină din cap dezgustat.
— Voi, oamenii de ştiinţă, credeţi că nenorocita asta de lume este ograda voastră, că puteţi să inventaţi şi să schimbaţi orice şi toată lumea se va bucura. Ei bine, există o ordine mondială şi dacă tu îţi închipui că giganţii industriei o să lase o furnică lucrătoare ca tine să le reducă veniturile, greşeşti profund.
Desfăcu braţele şi arătă către una din paginile înrămate din Horton Hears a Who! Era pagina în care pe Horton îl persecutau celelalte animale din junglă. Pierce îşi reaminti textul: Printre vârfurile copacilor din junglă, ştirile se răspândesc repede. El vorbeşte cu un fir de praf. Şi-a ieşit din minţi!
— Te ajut făcând asta, Einstein. Înţelegi? Crezi că cei din industria semiconductorilor vor sta cu mâinile în sân? Consideră asta ca un duş rece.
— Duş rece? Omule, eşti grozav. Mulţumesc, Cody Zeller, că mă îndrumi prin lume.
— Cu plăcere.
— Şi tu ce primeşti în schimbul acestui gest?
— Eu? Eu primesc bani. O grămadă.
Pierce încuviinţă. Bani. Cea mai bună motivaţie. Felul cel mai potrivit de a ţine lucrurile în frâu.
— Deci, ce se întâmplă? întrebă el încet. Fac afacerea, şi apoi ce se întâmplă?
Zeller tăcu un moment, gândindu-se la răspuns.
— Îţi aminteşti legenda aceea cu inventatorul din atelierul din garaj care a descoperit un tip de cauciuc atât de tare încât nu se uza niciodată? A fost o întâmplare. Încerca să inventeze altceva, şi a obţinut acest tip de cauciuc.
— Şi l-a vândut unei companii pentru ca oamenii să aibă cauciucuri care să nu se uzeze niciodată.
— Mda, corect. Asta e povestea. Numele companiei de cauciucuri diferă, în funcţie de cine spune povestea, însă povestea şi deznodământul sunt întotdeauna aceleaşi. Compania de cauciucuri a luat formula şi a pus-o într-un seif.
— Nu a fabricat niciodată cauciucurile.
— Nu, deoarece, dacă ar fi făcut asta, nu ar mai fi produs prea multe cauciucuri, nu-i aşa? Învechire planificată, Einstein. Asta face ca lumea să se învârtă. Să-ţi pun o întrebare: de unde ştii că povestea e doar o legendă? Adică, de unde ştii că nu s-a întâmplat cu adevărat?
— O să îngroape Proteus. Nu îl vor omologa. Nu va vedea niciodată lumina zilei, zise Pierce.
— Ştiai că industria farmaceutică inventează, studiază şi testează câteva sute de medicamente noi, variante la cele care ajung pe piaţă după ce Administraţia Alimentelor şi a Medicamentelor îi dă undă verde? Îţi dai seama de costurile implicate? E o maşinărie uriaşă, Henry, şi are o forţă teribilă. Nu ai nicio şansă.
Amândoi tăcură o bună bucată de vreme.
— O să vină la mine şi o să-mi ia Proteus.
— O să te plătească pentru asta. O să te plătească bine. De fapt, oferta e deja fixată.
Pierce ţâşni furios.
— Vrei să spui că e Goddard? Goddard e în spatele acestei înscenări?
— Goddard e doar emisarul. Faţada. Mâine te sună şi închei afacerea cu el. Îi dai Proteus. Nu-i bine să ştii cine se află în spatele lui. Nu trebuie să afli niciodată.
— Îmi ia Proteus, apoi primeşte zece la sută din companie şi devine preşedinte al nenorocitului de consiliu.
— Cred că vor să se asigure că o iei pe un drum care nu are nicio legătură cu medicina internă. Ei recunosc o investiţie bună când o văd. Ştiu că tu eşti cel mai bun în domeniu.
Zeller zâmbi, de parcă îi oferea un premiu. Pierce se gândi la Goddard şi la lucrurile pe care acesta i le spusese. Despre fiica lui. Despre viitor. Se întrebă dacă totul era o minciună. Dacă totul făcuse parte din plan.
— Şi dacă nu accept? întrebă Pierce. Dacă îmi continuu drumul, înregistrez patentul şi le spun să se ducă dracului?
— Atunci nu o să ai şansa să îl înregistrezi şi nici să mai lucrezi în acest laborator.
— Ce o să facă, o să mă omoare?
— Dacă vor fi nevoiţi, dar nu e cazul. Hai, omule, ştii ce se petrece. Poliţiştii sunt pe urmele tale.
— Lilly Quinlan, spuse Pierce.
Zeller zâmbi.
— Draga de Lilly. Le lipseşte un singur lucru. Dacă o găsesc, eşti terminat. Fă aşa cum ţi se spune şi lucrurile se vor aranja.
— N-am făcut-o eu, ştii asta.
— Nu contează. Chiar dacă găsesc cadavrul şi stabilesc vreo legătură cu tine tot nu contează.
— Deci Lilly e moartă.
Zeller încuviinţă.
— O, da, e moartă.
Spuse asta aproape zâmbind. Pierce îşi sprijini coatele pe genunchi şi îşi acoperi faţa cu palmele.
— Totul din cauza mea. Şi a proiectului Proteus.
Rămase nemişcat. Ştia că dacă Zeller va face greşeala capitală, acela va fi momentul.
— De fapt…
Nimic. Asta era. Pierce îşi ridică faţa din palme.
— De fapt ce?
— Nu-ţi bate capul prea tare din cauza lui Lilly. Lilly… s-ar putea spune că circumstanţele au dictat ca ea să fie inclusă în acest plan.
— Ce vrei să spui?
— Priveşte lucrurile şi din punctul ăsta de vedere. Lilly ar fi murit chiar dacă ai fi fost sau nu implicat în asta. Ne-am folosit de toate resursele disponibile pentru ca această afacere să aibă loc.



va urma