ORBITOR (29)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Privindu-şi distrat chipul reflectat palid în portretul de pe birou al Tovarăşului, Ion Stănilă recunoscu în sinea lui că n-ar fi în stare de-aşa ceva. Agenţii secreţi erau eroii lui, pe care-i ridica la înălţi­mea unor supraoameni. Cît despre el... era destul că ajunsese şi-aici. Ai lui erau încă la ţară cu toţii. Frati-su mîncase atîta bătaie în '58, cînd cu colectivizarea, că rămăsese strîmb de-un şold şi cu-o mînă zgîrcită, şi ar fi cerşit la uşa bisericii dacă nu i-ar fi găsit el slujba asta la ei la garaj. Spală şi Luca pe jos cu furtunul, mai ia ţigări şi chifle mecanicilor, ce să facă... Ai lui, de cînd au dat caii şi le-a rămas căruţa-n hambar (fusese la Măgureni vara trecută şi se-ntristase la vederea scorojirii frumoaselor panouri pictate cu sirene albastre şi flori roşii ale căruţei cu pneuri de cauciuc), parcă s-au sclerozat, au dat în mintea copiilor. Mereu trebuie să intervină la primărie, la Sfatul Popular, să nu le ia via... Pe cînd el, iată-l ofiţer de Securi­tate, cu leafă mare, cu sporuri de tot felul, cu locuinţă la vilă zugră­vită în calcio-vecchio şi cu scară interioară, şi mai cu seama cu o femeie spre care se uită toţi curgîndu-le balele cînd se-ntîlnesc la restaurant. "Păi cînd intră jidoavca mea afurisită, pistruiată pînă-n fund, în deux-pieces-ul ăla roşu şi-n pantofi cui tot roşii, pînă şi chelnerii rămîn cu gurile căscate. Ce i-ar mai face ei, cum păşeşte ţîţoasă şi futeşă, cu poşetuţa-n mînă, pe covorul de la Athenee, din Salonul cu oglinzi..." Da, fusese mult mai băftos ca alţii. Mulţi îşi frînseseră gîturile pe-o treaptă sau alta, fără să ştie nici ei de ce, şi mai mult ca sigur că şi l-ar fi frînt şi el dacă secretara cu propaganda pe Universitate ("aaah, o să fug din ţară... au! dă-mi-o! dă-mi-o mai tare!... o să vorbesc la Europa... uuuh! trage-mi-o, iubitule... dă-mi-o şi-n fund... aoleu! au! jos comuniştiiiii...!"), draga lui soţioară, nu ar fi vegheat, cu principialitatea ei temută, asupra lui. Bunăoară Dunăreanu: căzuse dintr-o tîmpenie. Zisese ceva cotoios la un chef... ceva de Dubcek... sau dracu ştie ce, doar ca un banc, dar se găsiseră colegi binevoitori care să-l toarne. Acum, cine ştie pe la ce şcoală comunală predă istoria patriei. Cu Costică a lu' Mărioara fusese altceva: tovarăşii îi luaseră pe amîn-doi deodată, pe unul de la frecat statui, pe celălalt de la freză, din atelierul ITB de pe Grozovici. "Tovarăşe, ai dori să urmezi o şcoală de ofiţeri de securitate?" Dosare fără pată: fii de ţărani săraci, care nu făcuseră politică. Nema rude pe nicăieri, doar pe la Ficătari şi Rîmnicu Sărat. Băieţi isteţi, cu şapte clase şi şcoala de ucenici. Asta era-n '59. Pe el îl aleseseră şi-l trimiseseră imedkt la Băneasa. Costică ― bîrlu, bîrlu, bîrlu, bîrlu (ofiţerul îşi gîdilă re­petat buza de jos cu degetul: a rămas bătînd din buze). Îi găsiseră la vizita medicală un nodul pe-un rinichi. Nefiind bun de securi­tate, îl trimiseseră apoi la Ştefan Gheorghiu să se facă ziarist. Cică fi-su, mucosul de Mircişor, ― să fi avut vreo... aproape trei ani pe-atunci... (stăteau deci încă-n Silistra) ― cînd îi spusese deşteaptă de Mărioara: "Puişor, ai vrea să se facă tăticu ziarist?", el începuse să plîngă: ziarist însemna pentru el un beţiv jerpelit care vinde ziare. Pe-atunci (ba chiar şi acum mai vezi cîte unul) umblau pe străzi, cu un top de ziare în cîte-o matriţă de carton roz prinsă cu o chingă de umăr: "Informaţia! Informaţia!" Ziarist sau mătură­tor era totuna pentru lumea de rînd. Doar acum vreo doi ani, la Moşi, unde, îmbrăcat în vînzător de fesuri şi gorniţe de hîrtie cre­ponată, trepăda cu misiunea să surprindă contactele superioare ale femeii-păianjen, văzuse chiar lîngă baracă un astfel de nenorocit: se holba, beat cui, la ţîţele dresoarei de maimuţe pictată pe pano­uri, şi ziarele îi curgeau din geantă-n noroi...

De cînd începuseră să-i cam înlăture pe jidani (cică şefu' e mare antisemit), pe Estera o chema Emilia. Doar apropiaţii îi mai ziceau pe numele vechi. Tovarăşa Stănilă Emilia, cea care an de an îi chema în aula de la Drept pe secretarii de facultăţi şi pe şefii de an ― tineri frumuşei, tunşi precum chinezii sau coreenii, şi fete cu fuste mult sub genunchi ― ca să le spună că dragostea de patrie şi partid e mult mai importantă decît cea pentru "persoana iubită", fusese grozavă în iarna lui '56, cînd cîţiva destrăbălaţi de studenţi începuseră să facă prostii. Imediat luase măsuri, în primul rînd întocmirea unei liste complete cu toţi zavragiii, care intraseră pe mîna cui trebuia. Ofiţerul zîmbi cînd îşi aduse aminte: ţăcănita! in nopţile alea cu flori de gheaţă pînă sus pe geamuri, luată viguros pe la spate, Estera fantaza leşinată de excitaţie: era în closetul facul­tăţii, îngenuncheată lîngă unnoare, şi studenţii revoltaţi îi făceau tot ce se putea închipui, unul după altul şi mai mulţi deodată... Atunci urcase ea pînă-n vîrful ierarhiei de partid pe universitate, iar acum avea să urce din nou, o chemaseră la Capitală. O văzuse şi el de cîteva ori luînd cuvîntul pe la şedinţe: avea un papagal nemaipomenit: fraza şi citatul. Se adaptase perfect schimbării de gardă la Palat, din rusofilă devenise naţionalistă, numele lui Ceau­şescu îl înlocuise pe-al lui Dej în economia orgasmelor nocturne, care însă, de la uitarea lui Stalin şi încetarea terorii (sau datorită înaintării ei în vîrstă?) diminuaseră puţin în dramatism, devenind însă mai lungi şi mai atent puse-n scenă.

Locotenentul-major Ion Stănilă nu prea se remarcase prin in­teligenţă la Direcţia Securităţii Statului. În schimb, o viclenie ţără­nească îl făcuse să evite capcanele, răutăţile colegilor, treburile prea murdare şi cele în care ajungeai să ştii prea multe. Munca lui fusese pîn-atunci de rutină: recrutase informatori în cîteva întreprinderi, aşa că avea mereu pe masă agramate şi plicticoase rapoarte, din care oricît te-ai fi străduit n-ai fi putut scoate ceva: ce-a făcut unul, ce-a zis altul... "Ieri 26 V '967 iera zi de leafă şi Maistru Boţan Ilie a zis la bere bancu cu Şefu în iad în cazanu cu căcat. Şi a mai zis că comunismu e socetatea leneşilor, că la nemţi nu se trage chiulu ca pe la noi. Zice că la iei ingineri stă cu curu pe scaun şi ochi la producţie şi la noi e invers că stă cu ochi la scaun şi cu curu la producţie"... Cele mai multe delaţiuni erau pentru bancuri po­litice. Cum dracu să arestezi un om pentru aşa ceva, mai ales cînd ştii că bancurile sînt fabricate şi lansate, o dată cu zvonurile de pe la cozi, de echipa specială de pe Buzeşti, colegi de-ai tăi, care le iau "i ei din culegeri franţuzeşti şi le adaptează... Şi le pasează unii dtora la cehi, la bulgari, la ruşi, la polonezi, aşa că nu-i de mirare că tot lagărul rîde de-aceleaşi bancuri, schimbîndu-i doar pe Kadar cu Brejnev şi pe Walter Ulbricht cu Ceauşescu. Mai bine să rîdă decît să iasă în stradă. Sau că ascultă "Europa liberă". Mai întîi că nu ascultă multă lume, şi-apoi, pînă şi cei care ascultă spun că sînt minciuni şi provocări. Tineretul e cu muzica. Trebuie să aibă şi ei o supapă, altfel se-apucă de prostii şi e mai rău.

Acum doi ani fusese surprins să fie scos din rutina întîlnirilor cu ciripitorii lui în casele conspirative (de fapt, locuinţele jegoase ale vreunor ciocănari care-i lăsaseră o cheie şi permisia să le folo­sească magherniţa cît timp erau la fabrică: mulţi colegi ai lui folo­seau casele-astea, de fapt, mai mult ca "futelniţe", aduceau acolo femei) şi să primească o primă misiune mai deosebită. Existau informaţii că în tot estul Europei apăruseră trupe ambulante de liber-profesionişti, circari nomazi care se produceau pe la bîlciuri şi pe maidanele din marginea cartierelor de locuinţe, trupe recalci­trante la încercarea legitimă de centralizare a fenomenului artistic al lumii circului şi de punerea sa sub controlul statului, după modelul celebrului Circ Mare din Moscova. Desigur, dansatori pe funii, înghiţitori de flăcări şi de săbii, forţoşi, pitici şi panarame existaseră dintotdeauna, dar ce se petrecea acum părea cu totul alt­ceva. Itinerariile celor vreo douăzeci de astfel de trupe, din Gdansk pînă la Groznîi, urmau trasee absurde, în aparenţă nelegate de surse imediate de cîştig. Soseau de multe ori pe locul târgurilor şi iarmaroacelor în alt anotimp decît cel al bîlciului tradiţional. Unele căruţe cu coviltir sau GAZ-uri cu tablele zdrăngănind se-nvîrteau în cerc, altele, după un imens traseu drept, luînd-o cîteodată prin lanurile de rapiţă şi floarea-soarelui, făceau deodată o mare buclă la stînga. Ca la o comandă, toate trupele îşi dădeau reprezentaţiile simultan, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, ceea ce-i făcuse pe ofiţerii KGB, primii sesizaţi (prin ce întîmplare?) despre ciudatele manevre ale circarilor, să presupună fie existenţa unui plan iniţial, cunoscut şi respectat ca un orar de tren de toate trupele, fie o permanentă comunicare între convoaie. A doua ipoteză căzuse de la-nceput. Nici un contact fizic nu părea să se producă, prin radio, porumbei călători sau emisari umani. Ideea unei conspiraţii iniţiale, probabil împotriva ordinii de stat (existau dovezi în acest sens), deveni ipo­teză de lucru pentru serviciile secrete socialiste, deşi nu era exclusă nici posibilitatea unei reţele de spionaj, politic, militar sau chiar industrial (unii circari posedau şi foloseau aparate fotografice, e drept, străvechi, adevărate dagherotipuri, din cele care formau imaginea inversată direct pe plăci opace de sticlă). Fusese atunci întocmit un plan general de contracarare a fenomenului, expediat de la Moscova către ţările-satelit. Atunci, în 1966, şi nu cu doi ani mai tîrziu se produsese de fapt, la noi, prima rebeliune contra ruşilor, prima zvîcnire de mîndrie naţională: după ce-şi asigurase spatele la "şefu" cel mare", conducerea Securităţii respinsese, cu multe menajamente, planul sovietic, arătînd că, în condiţiile noas­tre specifice, se impune o strategie la nivel local. Planul naţional purta numele conspirativ "Operaţiunea Paltinul", nu pentru cine ştie ce motiv ocult, ci pur şi simplu fiindcă ofiţerul răspunzător pentru ea se numea maiorul Paltin Bădescu. Fiind o leacă de fizio-gnomonist ― maiorul îşi făcuse doctoratul în criminalistică pe operele lui Gali şi Lombroso, în conexiune cu cercetări recente în privinţa "cromozomului crimei" ―, ofiţerul îşi pusese problema alegerii, pentru operaţiune, a unor oameni cu mutre cît mai "popu­lare", care să se integreze perfect în atmosfera Moşilor. Tîmpi, guşaţi, beţivi cu cuperoză, ţărănoi cu ochii apoşi, brahicefali cu un dinte de tinichea în faţă, muieri cu sarmale-n cap şi faţa făinoasă, adolescenţi cu buze umede şi priviri piezişe de onanişti ― aşa ar fi trebuit să arate agenţii ideali pentru misiunea de faţă în viziunea felliniană a maiorului Bădescu. Cum toate aceste trăsături presupu­neau şi o oligofrenie subsidiară, se ivea un paradox: ca orice artist, maiorul trebui pînă la urmă să accepte că idealul nu era cu putinţă în lumea sensibilă. Nu zicea însuşi Leonardo da Vinci că mîna nu-i poate urma mintea? "La polizia e una cosa mentale", îşi spuse, zîmbind amar, Paltin Bădescu, şi folosi ce avea la-ndemînă. Aşa ajunse locotenentul (pe atunci) Ion Stănilă să vîndă fesuri de poleială şi hîrtie creponată, goarne cu paiete şi ochelari de car­ton în îmbulzeala fetidă a tîrgului Moşilor, în toamna cu mustării şi mititei a lui '66. Între hala de peşte cu duhoarea ei de putred, de sare şi de femeie, şi hala Obor, caldarîmul vastei pieţe nu se mai vedea sub noroaie. Lanţurile se-nvîrteau nebuneşte în fundul pano­ramei. Motorul le era ascuns de panouri mînjite cu arăboaice dan-sînd şi cămile cu feţe de om. O mare de lume se-nghesuia sub sfîrleaza cu trupuri încremenite, la capete, de forţa centrifugă. Deşi părea că n-ai avea loc nici să scoţi mîna din buzunar, gloata totuşi avansa în şuvoaie groase spre piaţă, spre mustării, spre colţul brînzarilor cu putinele lor tulburi şi spre stivele de lăzi unde se vindea sucul popular, de 75 de bani, în sticlele rotunjite şi mate. Îmbrăcat în haine de postav gros, mototolite, parcă scoase dintr-o recuzită de teatru, cu un fes pe cap şi suflînd dintr-o goarnă în formă de trompă de fluture care se lungea brusc cînd se umplea cu aer, ofiţerul îşi găsise şi el un colţişor lîngă baraca în care se dădeau spectacole de circ. Pe măsuţa din faţa lui mai avea de vînzare mingi de hîrtie colorată umplute cu rumeguş şi atîrnînd de un elastic, păsări de lut vopsite-n frez şi-n indigo, cu fulgi coloraţi în coadă, hopa-mitici de celuloid cu baza de plumb şi ochelari de soare cu lentilele din celofan roşu. Copiii din jur, rufoşi şi plini de muci din cauza vremii rele, întindeau mereu mîinile după furat sau cerşeau un fes sau o mingică, aşa că locotenentul, cu ochii-n patru, abia dacă mai putea supraveghea şi intrarea circului. Din cînd în cînd îi mai punea cîte unui puşti pe cap un fes de hîrtie creponată, să se plimbe prin piaţă ca o reclamă vie. Ciudat cît îl prinsese ne­gustoria asta. Marfa o primise de la DSS pe inventar, dar acum îl mîncau degetele să facă şi un profit, cît de mic, pentru el, aşa că începu să ceară mai întîi 50 de bani peste preţul fixat de superiorii lui, apoi chiar un leu. Se tîrguia cu muşteriii, de, ca la tîrg, şi în­cerca să-i înşele la număratul banilor. Chiar din prima zi se sur­prinsese brusc, pe la prînz, în deplină uitare a misiunii sale. Sute de suspecţi ar fi putut trece pe lîngă el pe cînd îşi lăuda, roşu la faţă de atîta agitaţie, marfa. Noaptea, sucindu-se şi răsucindu-se în aşternut lîngă nevastă-sa, ai cărei pistrui luminau slab în întuneric ca o pudră de scorţişoară pe o figurină de turtă dulce, locotenentul Stănilă vedea limpede pe retină mormane de cesuleţe de tablă cu cureluşe de plastic multicolor, fluierase ca de arbitru, mingi cu gumilastic, şoricei ce alergau pe-un mosor şi elefanţi traşi de gre­utatea unui bănuţ auriu.

De-abia de-a doua zi, însă, ofiţerul intră în aventura tulbure pe care acum, în odaia de pe Dristor, aşteptîndu-şi superiorul, o re-trăia în amintire, în pofida voinţei lui, aşa cum o retrăise de sute şi mii de ori de-atunci. Întors în colţul lui de bîlci, lîngă baraca spoită cu imagini de clovni, femei diforme în costume de baie şi un hidos păianjen cu cap şi piept de fată ― fata avînd însă colţi de vampiriţă pe buza de jos pictată sîngeriu ―, ofiţerul de securitate sufla din răsputeri în gorniţele ce se lungeau, cînd văzu deodată în mulţimea ce căsca gura la un prezentator de pe estrada barăcii o figură teribil de cunoscută. Un flux de adrenalină rece ca gheaţa îi copleşi arterele. Dumnezeule, seara aceea de mai, cărăbuşii zbîrnî-ind greoi prin trandafiriul întunecat al parcului Ghica Tei, mireas­ma ameţitoare de liliac. Coborîrea, prin postamentul statuii lui Puşkin, în imperiile verzi ale fricii... Levitaţia peste palatele şi halele unui iad transparent... Şi chipul de sfinx al prinţesei din fereastra ovală, al feei în malacov de satin albastru, aşezată în faţa spinetei cu capacul decorat cu intarsii de sidef... Langoarea din ochi şi oribila, jupuita tumoare de pe ceafă... Ea era, deşi acum într-un fulgarin jerpelit, deşi cu buzele palide, însemnate de un herpes ceţos, deşi în ghete bărbăteşti cu galoşi de cauciuc pe dea­supra. Prezentatorul urla ceva în microfon şi din boxele butucă­noase nu ieşea mai mult decît un huruit ca de camion greu. Lîngă el, o damă bătrînă, vopsită blond, lată şi fleşcăită, jongla cu un fel de popice. Rochia de lame o făcea să semene cu o sirenă decrepită. "Poftiţi la bilete, spectacolul începe imediat!", spuse-n cele din urmă, renunţînd la microfon, insul în negru, şi unii dintre cei ce căscaseră gura, dar nu mulţi, mai ales cei cu copii, urcară treptele pe estradă şi-ncepură să cumpere bilete. O mulţime de lucruşoare se volatilizară de pe taraba improvizată a ofiţerului Stănilă, căruia îi era cu neputinţă să-şi mai ia ochii de pe fiinţa văzută odată într-o inexplicabilă transă şi care, iată, invadase deodată realitatea ca o duhoare de canal adusă brusc de o pală de vînt. Era acolo, concretă şi stropită de noroaiele Oborului, amestecată cu gloata ţărănească şi mahalagie, în care pînă şi gîlma cît o gutuie din ceafă părea la locul ei între feţe strîmbe, guri ştirbe, ochi urduroşi şi degete cu umflături de gută. Fata urcă şi ea pe scîndurile estradei şi-şi luă bilet. Pentru a doua oară, dar dintr-un motiv diferit, ofiţerul îşi uită cu desăvîrşire misiunea. Închise sec geamantanul cu zdrăngă-nele colorate şi fesuri de poleială, dădu capra de lemn într-o parte şi, cu geamantan cu tot, se văzu în faţa blondei în rochie de lame, transformată acum în casieră. Cu biletul în mînă, pătrunse în ba­racă, păşind automat în urma celorlalţi şi uitîndu-se zăpăcit după fată.

Hala părea pe dinăuntru mult mai largă decît ai fi crezut văzînd baraca pictată bălţat din afară. În fund se zărea o scenă avînd ca fundal o pînză albastră pe care erau lipite steluţe aurii de poleială. Nici un fel de alt decor nu mai era nicăieri. Pereţii îşi vădeau scîndurile negeluite, podeaua era din aceleaşi scîndun, iar cele vreo cincisprezece rîndun de scaune erau ca de cinematograf: speteze lipite în şir, numerotate, şi locul de aşezat pivotînd în sus şi-n jos în şuruburi. Putea greţos a petrosin, ca toate sălile de spectacol din acea vreme, iar pe jos, nemăturate niciodată, cojile de seminţe şi frimiturile de covrigi cu sare şi cu mac, face bine la stomac înotau în scuipaţi. Cineva, poate la spectacolul anterior, scăpase pe jos o sticlă de ţuică şi acum mirosea de te trăznea, te îmbătai numai de aburii groşi ai băuturii. Cu un fes pe cap, uitat din cauza emoţiei, şi cu ochelari de carnaval la ochi, ofiţerul se aşeză pe unul dintre ultimele rînduri şi se mută de cîteva ori mai la dreapta sau mai la stînga, căci ţărani voinici, în cojoace şi cu căciuli de oaie, i se aşezau mereu în faţă. Tot pieptul îi zvîcnea atît de puternic, de parcă nu numai inima, ci şi plămînii, beregata, măduva din canalul vertebrelor şi ganglionii nervoşi i-ar fi pulsat fierbinte, sincron, sufocant. Tînăra femeie în fulgarin cărămiziu, cu buboiul holbat sub cocul prins cu agrafe ieftine, stătea liniştită la vreo trei rînduri de scaune negre mai în faţă.

Apăru mai întîi pe scenă o muiere zdravănă, în costum de baie cu franjuri, cu un bot roşu buzat, ca de negresă, şi care sucea şi răsucea în mîini, trecîndu-l pe după gît, un şarpe nu prea mare, cu mişcări ceroase, înelat cu dungi alternative coralii, negre şi aurii. Femeia dansa cu el pe o muzică spartă, hîrîită, dintr-un difuzor geamăn cu cel de afară, şi-l încolăcea pe un braţ, şi-l trecea peste sîni, pentru ca, în cele din urmă, să-l apuce strîns de lîngă cap şi să-l privească direct în ochii lui de piatră preţioasă. Din cînd în cînd şarpele scotea o limbă subţire şi bifurcată, cilindrică şi umedă ca un viermişor. Privind fix, femeia deschise deodată gura şi încor­pora capul şarpelui între buzele groase, sorbindu-l către interior. Centimetru cu centimetru, reptila pătrundea pe frîtul femeii, dila­tat acum şi cu venele umflate ca la cîntăreţele de operă. Inelul rujat al gurii dansatoarei se lărgea tot mai mult, pe măsura îngroşării corpului lunecos, iar ochii îi deveniseră sticloşi şi tulburi, de parcă femeia însăşi s-ar fi preschimbat în ofiuridă. Înghiţirea cilindrului musculos şi viu dură minute bune, pînă cînd şarpele dispăru în întregime pe beregata şi în stomacul femeii celei fardate din greu. Ea îşi reluă atunci dansul legănat, din buric, întorcîndu-se uneori ca să-şi mişte bucile albe sub nasul celor din primele rînduri, pînă ce-şi recapătă privirea parşivă de muiere. Rămase apoi din nou încremenită, pîntecul îi mişcă de cîteva ori ca de sughiţ, gîtul i se dilată iarăşi şi capul sticlos al reptilei 1 se ivi între buze ca o limbă tumefiată. Apucîndu-l imediat, femeia trase uşurel afară rîma uri­aşă, care păstra pe corp dîre carmine de ruj. Fu adusă o cuşcă şi din ea fu scos de urechi un iepuraş negru. Lăsat pe podea, şarpele ridică prima treime a corpului, o-nclină către iepurele ce sălta dez­orientat pe podea şi ţîşni brusc, înţepîndu-i o ureche. Iepurele încremeni, zvîcni din tot corpul şi se prăbuşi în aceeaşi clipă pe-o parte, cu lăbuţele tremurînd fin. Cadavrul lui, înşfăcat iar de urechi, fu arătat triumfător de femeie, care-şi sărută dulce şarpele-n bot şi ieşi, în firave aplauze.



va urma