miercuri, 23 septembrie 2015

CORĂBIILE TIMPULUI (31)


STEPHEN BAXTER




Furtuna


Poate că, dacă aş fi avut ceva experienţă privind condiţiile tropicale înainte de naufragiul nostru în Paleocen, aş fi fost pregătit pentru Furtună.

Ziua fusese mai apăsătoare şi mai umedă decât în mod normal, iar văzduhul din preajma mării avea acel aspect bizar, impregnat cu lumină, care se asociază, de obicei, cu o apropiată schimbare a vremii. În acea seară, istovit de trudă şi nesimţindu-mă prea bine, am fost bucuros să cad în culcuşul meu; la început, totuşi, zăpuşeala era atât de mare, încât somnul veni cu greu.

Mă trezi răpăitul uşor al stropilor de ploaie ce se loveau de acoperişul nostru din frunze de palmier. Am auzit ploaia căzând în pădurea din spate – ca nişte gloanţe de apă ce izbeau frunzele – şi zuruind pe nisipul plajei. Nu puteam să-l aud, nici să-l văd pe Nebogipfel; era partea cea mai întunecată a nopţii. Iar apoi, Furtuna se prăbuşi asupra noastră.

Parcă s-ar fi deschis baierele văzduhului; galoane de apă se năpustiră în jos, nimicind într-o clipită acoperişul nostru din frunze de palmier. Resturile colibei şubrede se năruiră în jurul meu, iar eu am fost udat până la piele. Încă stăteam întins pe spate, uitându-mă la traiectoriile ca nişte vergele ale stropilor de ploaie, ce se pierdeau în cerurile acoperite de nori.
M-am căznit să mă ridic, însă frunzele jilave ale acoperişului mă împiedicară, şi culcuşul meu se transformase într-o baltă mocirloasă. Curând eram acoperit de nămol şi de murdărie, iar apa îmi lovea creştetul şi îmi şiroia în ochi, până ce n-am mai putut să desluşesc nimic.

După o vreme, când m-am sculat în picioare, eram tulburat de repeziciunea cu care se dărâma refugiul nostru; toate beţele căzuseră sau se aplecau nebuneşte. Am izbutit să disting scheletul masiv al acelui dispozitiv al timpului pe care îl construise Nebogipfel, însă era deja îngropat complet de fragmentele colibei.

Am scormonit printre rămăşiţele lunecoase şi îmbibate de apă, scoţând afară frunze de palmier şi bucăţi de haine. L-am găsit pe Nebogipfel; arăta ca un şobolan supradimensionat, cu părul lipit de corp şi cu genunchii strânşi la piept. Îşi pierduse ochelarii şi dârdâia, total neajutorat. M-am simţit uşurat să dau de el atât de lesne, căci noaptea era perioada lui obişnuită de activitate, aşa că s-ar fi putut afla pretutindeni pe o rază de o milă de la colibă.

M-am aplecat să-l ridic, însă el se întoarse şi mă privi drept în faţă, cu ochiul distrus – o cavernă întunecată.
— Cronomobilul! Trebuie să salvăm cronomobilul!
Glasul său lichid aproape că nu se auzea în furtună. M-am întins din nou spre el, dar Morlocul, slăbit, se luptă să mă dea la o parte.

Cu stropii de ploaie zornăindu-mi pe creştet, am mormăit în semn de protest, în timp ce, vitejeşte, mi-am făcut loc anevoie prin harababura căminului nostru către dispozitivul lui Nebogipfel. Am ridicat nişte grămezi mari de frunze de pe el, însă am descoperit că întreg scheletul era înglodat într-un nămol adânc – totul fiind înţesat cu haine, recipiente şi rămăşiţe ale mobilelor noastre rudimentare. Am apucat de barele verticale ale cadrului şi am încercat să smulg masiva structură din nămol, doar cu ajutorul forţei, dar am reuşit numai să strâmb forma cadrului, iar apoi să-i desfac colţurile.
Mi-am îndreptat spatele şi m-am uitat împrejur. Coliba era acum complet năruită. Am observat cum apa începuse să se scurgă dinspre pădure, pe deasupra nisipului, către mare. Chiar şi prietenosul nostru pârâu cu apă proaspătă devenise mai lat şi mai vijelios, ameninţând să iasă din albia nu prea adâncă şi să se reverse peste noi.

Am abandonat cronomobilul şi am pornit cu paşi apăsaţi înspre Nebogipfel.
— Totul este pierdut! am urlat la el. Trebuie să plecăm de-aici...
— Însă dispozitivul temporal...
— Trebuie să-l lăsăm în plata Domnului! Nu vezi? O să fim azvârliţi în mare, dacă o mai ţine tot aşa!
El se căzni să se ridice în picioare, cu şuviţele de păr legănându-i-se ca nişte cârpe îmbibate de apă. Am dat să-l apuc, iar el încercă să se smulgă din strânsoarea mea; dacă ar fi fost sănătos, poate că ar fi izbutit să scape de mine, însă piciorul beteag îl împiedică, aşa că l-am prins.
— Nu-l poţi salva! i-am strigat în faţă. O să avem noroc dacă scăpăm cu viaţă din încercarea asta!

Apoi l-am aruncat pe un umăr şi m-am îndepărtat de colibă, către pădure. Imediat m-am pomenit avansând cu greu prin apa rece şi mâloasă ce trecea de glezne. Am alunecat nu doar o dată pe nisipul fremătător, dar am rămas cu un braţ în jurul trupului Morlocului care se zvârcolea.

Am ajuns la liziera pădurii. La adăpostul coroanelor, presiunea ploii se simţea mai puţin. Încă era noapte şi am fost nevoit să bâjbâi prin obscuritate, poticnindu-mă de rădăcini şi izbindu-mă de trunchiuri, iar solul de sub mine era plin de apă şi nesigur. Nebogipfel renunţă să se mai zbată şi rămase inert pe umărul meu.

În cele din urmă, am ajuns la un copac de care mi s-a părut că îmi amintesc: gros şi bătrân, cu crengile de jos pornind puţin de la înălţimea capului. L-am agăţat pe Morloc pe o cracă, unde atârnă ca o cârpă înmuiată. Apoi – cu oarece greutate, căci se duseseră de mult zilele în care mă căţăram – m-am ridicat de pe pământ şi m-am aşezat şi eu pe o ramură, cu spinarea lipită de trunchi.
Am stat acolo cât timp furtuna şi-a făcut mendrele, cu o mână pe spinarea Morlocului, ca să fiu sigur că nu avea să cadă sau să dorească să se întoarcă la colibă, şi am fost nevoit să îndur o peliculă de apă care se prelingea pe scoarţă, apoi, pe umerii şi pe spinarea mea.

Când se crăpă de ziuă, am remarcat misterioasa frumuseţe a acestei păduri. Căutând să desluşesc ceva în interiorul coroanelor, am izbutit să observ cum ploaia şiroia pe formele elaborate ale frunzelor şi cum era direcţionată spre sol prin striurile din scoarţa copacilor; nu prea mă pricep la botanică, însă atunci am reuşit să înţeleg că pădurea reprezenta un grandios mecanism, proiectat să reziste asalturilor unei asemenea furtuni de departe mult mai bine decât grosolanele construcţii ale omului.

Când lumina spori, am rupt o fâşie din rămăşiţele pantalonilor mei – nu purtam cămaşa – şi am legat-o pe faţa lui Nebogipfel, pentru a-i proteja ochii neacoperiţi. El nu se agită.
La amiază, ploaia încetă, iar eu am socotit că puteam coborî în siguranţă. L-am dat jos pe Nebogipfel, dar nu era în stare să meargă, aşa că am fost silit să-l duc de mână, căci fără ochelari era orb.
Ziua de dincolo de junglă era senină şi proaspătă, dinspre mare adia o briză plăcută, iar norii luminoşi erau purtaţi de vânt pe aproape întreg văzduhul Angliei. Parcă lumea ar fi fost creată din nou, şi din apăsarea zilei de ieri nu mai rămăsese nimic.

M-am apropiat de rămăşiţele colibei cu oarece şovăială. Am văzut fragmente, bucăţi din structura sfărâmată, cupa din coajă de cocos şi altele – toate pe jumătate îngropate în nisipul reavăn. În mijlocul lor se afla un pui de Diatryma, ciugulind printre resturi cu pliscul său enorm.

— Şuuu! am strigat eu şi m-am repezit înainte, lovind din palme pe deasupra capului.
Pasărea-monstru o luă la goană, cu pieliţa flască şi galbenă de pe picioare tresăltându-i.
Am răscolit printre rămăşiţe. Cea mai mare parte a posesiunilor noastre era pierdută – luată de apă. Adăpostul fusese o construcţie jalnică, iar cele câteva obiecte, simple cârpeli şi improvizaţii, dar ele reprezentaseră căminul nostru. Mă cuprinse un zguduitor sentiment de violare.
— Ce-i cu dispozitivul? mă întrebă Nebogipfel, îndreptându-şi faţa oarbă dintr-o parte în alta. Cronomobilul – ce s-a întâmplat cu el?
După ce am săpat o vreme, am dat peste câteva longeroane, ţevi şi plăci, bucăţi de oţel cenuşiu, care erau acum chiar mai încovoiate şi mai distruse decât înainte; însă cele mai multe dintre componentele vehiculului fuseseră măturate în mare.

Nebogipfel pipăi fragmentele cu ochii închişi.
— Bine, spuse el, bine, asta este!
Apoi se aşeză jos, pe nisip, porni să caute pe dibuite printre cârpe şi liane, şi se apucă iarăşi de construcţia perseverentă a dispozitivului său temporal.


Inimă şi trup


După Furtună, n-am mai izbutit să recuperăm ochelarii lui Nebogipfel, ceea ce se dovedi un mare handicap pentru el. Însă Morlocul nu se plânse. Ca şi înainte, rămase la umbră în ceasurile zilei, iar dacă era nevoit să iasă în lumina amurgului ori a zorilor, purta pălăria sa cu bor larg şi, pe deasupra ochilor, o mască îngustă din piele de animal, cu orificii, pe care i-am făcut-o eu, ca să poată vedea câte ceva.
Pentru mine, Furtuna constitui un şoc mental de aceleaşi proporţii cu şocul fizic, căci înainte începusem să am senzaţia că eram apărat împotriva unor asemenea calamităţi pe care ni le-ar fi putut hărăzi lumea. Am hotărât că trebuia să ne punem vieţile pe temelii mai sigure. După ce am cugetat o vreme, am stabilit că dezideratul nostru trebuia să fie o colibă cu o structură oarecare, cu o fundaţie trainică şi să fie amplasată pe nişte piloni – asta pentru a se afla deasupra viiturilor musonilor ce urmau să vină. Însă nu mă puteam bizui pe crengile căzute ca material de construcţie, fiindcă, prin natura lor, aveau forme foarte neregulate, iar uneori erau putrezite. Aveam nevoie de trunchiuri de copac – şi pentru aceasta îmi trebuia un topor.

Aşa că am petrecut ceva vreme ca geolog amator, cutreierând ţinutul după nişte formaţiuni de rocă potrivită. În cele din urmă, am găsit, într-un strat de prundiş din zona lui Hampstead Heath, nişte bucăţi de cremene, întunecate şi rotunjite, împreună cu şisturi silicioase. Am socotit că depunerile fuseseră, pesemne, purtate până aici de vreun curs de apă dispărut.

Am cărat aceste comori la tabăra noastră cu multă atenţie, ca şi cum ar fi fost făcute din aur – oricum, pentru mine, greutatea lor în aur n-ar fi reprezentat nicio valoare.

M-am apucat să izbesc fragmentele de cremene pe plajă, sub cerul liber. Am avut nevoie de numeroase încercări şi de irosirea unei cantităţi considerabile de piatră, înainte de a descoperi modalităţile prin care să despic nodulii paralel cu planurile rocii, pentru a forma muchii tăioase şi lungi. Îmi simţeam mâinile neîndemânatice şi nepricepute. Pe vremuri, mă minunasem în faţa acelor extraordinare vârfuri de săgeţi şi a lamelor de topor ce sunt expuse în vitrinele muzeelor noastre, însă abia când m-am străduit să confecţionez astfel de unelte am înţeles cât de multă iscusinţă şi intuiţie tehnică posedaseră străbunii noştri din Epoca Pietrei Şlefuite.

În cele din urmă, am meşterit o lamă de care eram mulţumit. Am fixat-o de un mâner scurt dintr-un lemn despicat, legând-o cu fâşii din pielea unui animal, şi am pornit încrezător spre pădure.
Cincisprezece minute mai târziu, m-am întors cu fragmente din toporul meu în mână, căci se sfărâmase la cea de-a doua lovitură, după ce de-abia făcuse o zgârietură în scoarţa copacului!
Cu toate acestea, după alte câteva încercări, am izbutit, iar în scurt timp hăcuiam prin pădurea de arbori tineri şi drepţi.

Pentru tabăra permanentă, aveam să rămânem pe plajă, însă m-am asigurat că ne aflam mult deasupra liniei fluxului şi departe de posibilitatea de a fi inundaţi de pârâul nostru. Am avut nevoie de ceva timp pentru a săpa nişte gropi pentru fundaţie care să aibă adâncimea dorită, dar, în cele din urmă, ridicasem un schelet pătrat din stâlpi verticali, cu o platformă din buşteni subţiri, legaţi bine, înălţată, poate, la un yard deasupra solului. Aceasta duşumea nu era nici pe departe plană şi intenţionam ca, într-o bună zi, să dobândesc abilitatea de a face şipci mai bune. Însă când m-am aşezat pe ea în acea noapte, părea sigură şi solidă, iar faptul că ne ridicasem deasupra feluritelor primejdii de pe pământ îmi dădea un dram de linişte. Aproape că îmi doream să se abată încă o furtună asupra noastră, doar ca să-mi pot verifica noua construcţie!

Nebogipfel aduse fragmentele cronomobilului pe platformă, folosindu-se de o mică scară pe care am meşterit-o pentru el, şi continuă acolo tenacea operă de restaurare.

Într-o zi, în timp ce-mi croiam drum prin pădure, am devenit conştient de perechea de ochi strălucitori care mă studiau de pe o ramură joasă. Am încetinit, având grijă să nu fac vreo mişcare bruscă, şi mi-am scos arcul de la spate.

Micuţa creatură măsura poate patru inci lungime şi aducea, întrucâtva, cu un lemurian minuscul. Coada şi botul ei semănau cu cele ale rozătoarelor, cu incisivii dezvoltaţi foarte vizibil în faţă; avea gheare puternice şi ochi bănuitori. Ori era atât de inteligentă încât credea că mă va păcăli prin imobilitatea sa, ori atât de neghioabă încât considera că nu reprezint un pericol. Mi-a luat numai o clipă să potrivesc coada unei săgeţi în coarda arcului şi să trag.

Acum, priceperea mea la vânat şi pus capcane se îmbunătăţise prin practică, iar lăncile şi cursele aveau o productivitate moderată; însă cu arcul şi săgeţile mă descurcam mai dificil. Săgeţile mele erau destul de rezistente, dar nu găseam vreun lemn care să aibă suficientă flexibilitate pentru arc. Iar de obicei, până ce degetele mele neîndemânatice potriveau săgeata în arc, majoritatea ţintelor, uluite de caraghioslâcurile mele, izbuteau să se pună la adăpost.

Nu însă şi făptura aceasta! Mă privi doar cu oarecare curiozitate în vreme ce săgeata mea piezişă zbura prin aer către ea. Am ochit şi eu o dată bine, şi vârful de cremene ţintui acel trup micuţ de trunchiul copacului.

M-am întors la Nebogipfel, mândru de captura mea, căci mamiferele ne erau de mare folos: nu numai ca sursă de carne, ci şi pentru blana, dinţii, grăsimea şi oasele lor. Nebogipfel cercetă prin masca sa micuţul trup ca de rozătoare.
— Poate că ar trebui să vânez mai multe creaturi de-astea, am spus eu. Biata vietate realmente nu părea să înţeleagă în ce primejdie se afla, chiar până la sfârşit. Sărmanul animal!
— Ştii ce este?
— Spune-mi tu!
— Cred că este un Purgatorius.
— Şi semnificaţia...?
— Este o primată, cea mai veche cunoscută.
Îşi permise să aibă un ton amuzat.
Eu am blestemat.

— Credeam că am scăpat de toate astea. Însă se vede treaba că nici măcar în Paleocen nu poţi să scapi de neamuri. Am studiat minusculul cadavru. Iată-l, aşadar, pe strămoşul maimuţei, al omului şi al Morlocului! Neînsemnată ghindă din care se va înălţa un stejar ce va înăbuşi mai multe lumi, nu numai acest Pământ... Mă întreb câţi oameni, câte seminţii şi câte specii ar fi luat naştere din vintrele acestei umile făpturi, dacă n-aş fi ucis-o. Încă o dată, poate că mi-am distrus propriul trecut!
— Nu avem posibilitatea de a evita să interacţionăm cu Istoria, nici tu, nici eu. Cu fiecare gură de aer pe care o respirăm, cu fiecare copac pe care îl doborâm, cu fiecare animal pe care îl ucidem, creăm o nouă lume în Multiplicitatea de Istorii. Asta-i tot! Este ineluctabil.

După aceasta, n-am mai fost în stare să mă ating de carnea sărmanei creaturi. Am dus-o în pădure şi am îngropat-o.

Într-o zi, am pornit să urmez cursul pârâiaşului nostru cu apă dulce către Vest, înspre izvor, în interiorul ţinutului.
Am plecat la drum în zori. La depărtare de coastă, mirosul pătrunzător de sare şi de ozon se estompă, pentru a lăsa locul izurilor jilave şi fierbinţi ale pădurii de dipterocarps şi parfumului intens al puzderiei de flori. Înaintarea era dificilă, din pricina ierburilor dese de pe sol. În curând, deveni mult mai umed, iar pălăria mea din fibră de palmier ajunse să fie udă leoarcă; sunetele din preajmă – foşnetele vegetaţiei, trilurile şi mugetele nesfârşite ale pădurii – căpătară o tonalitate mai groasă în aerul tot mai dens.

Până la jumătatea dimineţii, parcursesem două sau trei mile, ajungând undeva în Brentford. Aici am dat peste un lac întins, însă nu prea adânc, din care izvora pârâiaşul nostru şi alte câteva, iar la rândul său, lacul era alimentat de o serie de şuvoaie şi râuri minore. Copacii creşteau în apropiere, de jur-împrejurul acestui bazin de apă izolat, iar plantele căţărătoare se agăţau de trunchiurile şi de crengile lor mai joase, inclusiv de unele pe care le-am recunoscut ca fiind tidve şi lufe. Apa era caldă şi sălcie, şi mi-a fost teamă să beau din ea, însă laguna mişuna de viaţă. Suprafaţa sa era acoperită cu grupuri de nuferi gigantici, de forma unor pâlnii cu vârful în jos şi măsurând vreo şase picioare în diametru, care îmi amintiră de plantele ce le văzusem odinioară în Pavilionul Nuferilor Turner de la Grădinile Botanice Regale din Kew. (Ironia sorţii făcea, m-am gândit eu, ca viitoarea amplasare a cartierului Kew să fie la mai puţin de o milă de locul în care mă aflam!) Cupele nuferilor păreau suficient de rezistente şi de flotante încât să pot sta pe ele, însă nu am verificat experimental această ipoteză.

Am avut nevoie de numai câteva momente pentru a improviza o undiţă, din tulpina lungă şi dreaptă a unui puiet. Am legat un fir de ea şi am pus nişte larve în acul făcut din metalul cronomobilului.
După câteva minute, eforturile mi-au fost răsplătite prin trageri vioaie de fir. Am rânjit, imaginându-mi invidia unora dintre partenerii mei de pescuit – a dragului de Filby, bunăoară – dacă ar fi ştiut că descoperisem această oază neîncepută.

Am aprins un foc şi am mâncat pe săturate, în noaptea aceea, peşte fript şi tuberculi copţi.

Cu puţin înaintea zorilor, mă treziră nişte cârâituri stranii. M-am sculat în capul oaselor şi m-am uitat în jurul meu. Focul se cam stinsese. Soarele încă nu se înălţase pe cer, iar văzduhul căpătase acea nuanţă nepământeană de albastru ca oţelul, care anunţă o nouă zi. În aer nu se simţea nicio boare de vânt şi nicio frunză nu foşnea; o negură grea plutea, imobilă, pe suprafaţa apei.
Apoi, la câteva sute de iarzi, am desluşit un stol de păsări, de jur-împrejurul malului. Aveau un penaj cafeniu-închis şi picioare lungi, precum cele de flamingo. Umblau prin apa de la malul lacului, sau stăteau cocoţate pe un singur picior, ca nişte splendide sculpturi. Forma capetelor lor semăna cu aceea a gâştelor din vremea mea, şi îşi cufundau pliscurile cu aspect familiar dincolo de suprafaţa lucitoare, măturând prin apă, evident în căutarea hranei.

Ceaţa se ridică uşor dezvăluind o parte mai mare din lac; am văzut acum că aceste creaturi (pe care Nebogipfel le identifică, ulterior, ca fiind Presbyornis) alcătuiau un cârd uriaş – mii de exemplare, într-o colonie imensă. Umblau ca nişte năluci prin acea pâclă vaporoasă.

Mi-am spus că locaţia aceasta nu era cu nimic mai exotică decât intersecţia dintre Gunnersbury Avenue şi Chiswick High Road – însă anevoie se poate evoca o imagine mai puţin specifică Angliei!

Pe măsură ce zilele se scurgeau în acel peisaj sufocant şi plin de viaţă, amintirile despre Anglia anului 1891 îmi păreau tot mai îndepărtate şi mai irelevante. Găseam satisfacţii enorme în activitatea de construcţie, de vânătoare şi de cules, iar căldura în care mă scălda soarele şi prospeţimea mării reuşeau, împreună, să-mi inducă o stare de sănătate, vigoare şi puritate a experienţelor senzoriale pe care o pierdusem din copilărie. Terminasem cu Gândirea, am decis eu; nu existau decât două minţi conştiente în această panoplie complicată a vieţii din Paleocen şi puteam să înţeleg că a mea nu avea să-mi fie de mare folos de-acum încolo, cu excepţia faptului de a mă menţine în viaţă ceva mai mult.

Sosise vremea pentru Inimă şi Trup, vremea ca ele să aibă cuvântul. Şi, cu cât treceau mai multe zile, cu atât se întărea în mine sentimentul măreţiei lumii, al imensităţii timpului şi al micimii persoanei şi grijilor mele pe fundalul acestei colosale panorame multiple a Istoriei. Eu eram lipsit de orice însemnătate, chiar şi pentru mine, iar gândul acesta veni ca o izbăvire a sufletului.
După un răstimp, până şi moartea lui Moses încetă să-mi răscolească gândurile.



va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu