Lidija Dimkovska
Gata,
a venit ziua în care să-mi pun intestinele pe bigudiuri,
pregătindu-mă
pentru marele eveniment de a recunoaşte
că
arta nu mai este deşi ar trebui, înainte de toate, să fie masaj,
să
miroase a atingere tandră a mâinii unui uriaş
şi
să curgă prin viaţă ca un ulei eteric de lavanda.
Ce
să mai fac acum, când în imaginea reflectată de vitrina cu cărţi
pot
să-mi măsor muşchii, pot să-mi încordez forţa,
cu
cremă pentru tonifiere pot să-mi tonific inima,
dar
nu mai pot, nu mai pot să mă cufund într-un poem ca într-o cadă
dacă
e crăpată, coclită, şi fără o spumă bogată?
A
venit o vreme ca aceasta, când văduvul ziua doliului
şi-a
petrecut-o într-o pijama neagră şi cearşafuri albe,
uitându-se
la o emisiune despre dinozauri dispăruţi,
iar
eu, epoca aceasta a pantalonilor evazaţi care flutură prin holurile
muzicii
s-
o pot numi numai o achiziţie culturală.
Fraţii
mei sunt re(tro)fugiaţi în new-expatrierea azilului,
sunt
un pitic între manechine, de capot îmi serveşte sacul de gunoi.
Mă
adresez boilerului din baie cu „Dumnezeule”,
îl
întreb cum să merg mai departe prin lapoviţă cu pântecul
înţelenit,
cu
o dantură de plastic, cu sângele închegat. Încins şi pasionat,
mă
linge în dosul urechii, acolo unde-i ascuns miezul artei:
„Găseşte-ţi
ulcior de apă şi peţitor pentru muz”.
Oh,
Dumnezeu rămâne de modă veche chiar şi sub formă de cip
iar
arta-i pe mai departe o curcă beată. Toţi suntem unii altora muze,
şi
cu bigudiuri, şi fără intestine. Carnea mea e tare, A.,
iar
sexul uşor ca o pagină din Biblie.
Pielea
ta noaptea e mult doritul premiu la loto,
visul
american al fiecărui cimpoi balcanic.
Îmi
voi face din el mănuşi care mă vor mângâia ziua
în
fundaţiile de artă contemporană
şi
voi recunoaşte că arta nu mai este, deşi ar trebui să fie,
înainte de toate,
plăcere,
elixir, împărtăşanie, masaj, homeopatie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu