sâmbătă, 12 septembrie 2015

ORBITOR (28)


MIRCEA CĂRTĂRESCU


Dacă n-ar fi fost unul dintre ierarhii "mănăstirii Secu", aula lor enigmatică, al cărei nume trimitea către uscăciunea şi asceza spi­ritului, orbul ar fi ajuns să facă perii, asemenea imensei majorităţi a celor atinşi de cecitate. Aşa, se crease anume pentru el postul de maseur la Colentina, bine plătit şi aproape de casă. Nevasta lui superbă, îmbrăcată mereu ca o divă, îl ducea şi-l aducea în fiecare zi, înfruntînd mîndră privirea celor cu care se-ncrucişa pe trotuar, pe lîngă gardul spitalului împletit cu rochiţa-rîndunicii. El, cu pieptul scos înainte, părea să i se împotrivească din răsputeri, de parcă ar fi fost tîrît spre eşafod de un gardian nemilos. O frază a lui, din cele pe care, într-un destrămat bavardaj, le lăsa să ningă uşor şi continuu peste creştetul meu, m-a făcut pentru o clipă atent: "Şi nu ştiu dacă am ajuns în cabinetu-ăsta pentru că am orbit, sau am orbit tocmai fiindcă trebuia să ajung aici"... S-a oprit o clipă, tăcut, din pasele pe care le făcea pe pielea făinoasă a feţei mele, după care a continuat sporovăială, descriindu-mi procesul funest al orbirii. Începutul poveştii lui ar fi fost atroce şi şocant, dacă acelaşi ton din vîrful buzelor, uşor amuzat, de parcă ar fi fost povestea altuia, nu ar fi golit cu totul de sevă vorbele lui, lăsîndu-le aeriene ca un palat de hîrtie.

Intrase pe înserate, după o zi de ascultare (probabil ascultarea pe care-o fac călugării în schiturile lor, traduceam eu) în holul blo­cului unde locuia. Becul din hol, ca toate becurile tuturor scărilor de bloc, fusese furat, aşa încît felii groase de beznă catifelată se depuseseră în partea dinspre lift. De-acolo săriseră în spatele lui nişte inşi, care-l narcotizaseră şi-l transportaseră, probabil, cu o maşină, în altă zonă a oraşului. Se trezise în centrul unei săli enor­me, sub o boltă măreaţă de bazilică, aflată poate la mii de metri deasupra pardoselii. Era legat pe un scaun de cristal, în centrul pode­lei cadrilate care se-ntindea cît vedeai cu ochii, ca un cîmp deschis, îngrămădindu-şi tot mai mult, spre margine, pătratele albe şi roşii, pînă cînd se confundau într-o singură linie de ceaţă. Aerul era înăuntru gelatinos şi-ngheţat, străbătut de coloane oblice de lumină, căci luminatoare rotunde perforau din loc în loc semi-sfera gigantesca a bolţii. Stătea poate de zile-ntregi acolo, urmărind înfiorat deplasarea pe podeaua dulce, lustruită ca oglinda, a petelor de lumină, întunecarea lor pînă la stacojiu, învăpăierea aerului din sala nemărginită şi căderea beznei, iar apoi, iarăşi şi iarăşi, revărsarea zorilor, cînd, la marginea vederii, drept în faţa lui, i se păru că nişte puncte se mişcă abia sesizabil. Timp de cîteva zile punctele avansară, crescînd cu încetul, străbătînd ore-n şir cîte o pată de lumină, intrînd iarăşi, ore-n şir, în penumbră, pînă cînd, într-una din dimineţi, cel închingat pe scaunul scînteietor percepu la numai vreo sută de metri o coloană dezordonată de bărbaţi în odăjdii albe, scorţoase, care cădeau pe corpurile lor nu în cute graţioase, ci în unghiuri ţepene ca nişte elitre.

"Curînd, povestea orbul, cei vreo patruzeci de oficianţi ai vre­unor Mistere formară un semicerc de sutane foşnitoare în jurul meu. Aveau în mîini instrumente incomprehensibile şi atroce, la simpla vedere a cărora transpiraţia îmi făcea vîrtejuri pe piele. Doar unul dintre ei avea mîinile goale; în schimb, pe efodul prins pe umeri cu lănţişoare de platină îi strălucea o lăcriţă de cuarţ prin care se străvedea un dinte de om, cu tot cu lungile lui rădăcini, ema-nînd o aură palidă. Posomoritul preot purta pe cap o mitră de oţel ale cărei ramificaţii tubulare îi perforau craniul.

Rechizitoriul ― căci, după expresia solemnă şi ameninţătoare a feţelor lor de insecte, asta trebuie să fi fost ― durase ore-n şir, pînă cînd în uriaşa sferă căzuse noaptea. Mai luminau acum, ca de fosfor, doar cleştii, şuruburile şi lanţetele complicate din mîinile preoţilor, şi dintele din cutiuţa de cristal. Cuvintele pe care, cînd ierarhul lor singur, cînd toţi în cor, cînd cîte unul cuprins parcă de o bruscă revelaţie, mi le urlau în faţă, împroşcîndu-mă de salivă, erau semnele zgîriate pe timpan ale unei limbi necunoscute.

Într-un tîrziu s-au îngrămădit spre mine şi şi-au aşezat palmele pe creştetul şi pe umerii mei. Hainele lor brodate cu sîrmă de aur miroseau iute şi viermănos. Ierarhul mi-a fixat pe cap un cerc de fier cu şurub, avînd în dreptul ochilor mei doi pedunculi mecanici, în acele mici menghine mi-au fost prinse pleoapele şi, prin fine ajustări de şurub, mi-au fost îndepărtate una de alta pînă cînd au început să mă doară şi, sfîşiate, să sîngereze. Globii ochilor mi-au rămas holbaţi, lipsiţi de apărare şi începusem deja să presimt mon­struosul supliciu. Scoabe de aramă, înroşite-n foc, aveau să-mi crape ouăle fragile din găvanele frunţii.

N-a fost însă aşa. Preoţii s-au dat la o parte din faţa mea, tre-cînd poate înapoia tronului de cristal. O voce singură, subţire ca un fir de aţă, mai ţesea o broderie sonoră în gelatina rece a sălii, cînd o enormă pleoapă a prins încetişor să se descleieze pe jumă­tate din orizont şi să lase, ca o lamă de secure de aur, să pătrundă în hală o unghie de lumină orbitoare. Am zbierat ca o fiară, căci lumina aceea nu era lumină, ci lumina unei lumi de lumină, nu era foc alb şi năucitor, ci focul unei lumi de foc şi de calcinare. Pe cînd ochii mei, transparenţi ca opalele, mureau în chinuri şi voluptate de negrăit, pielea corpului meu gol începea să vadă. Vedeam cu pieptul şi cu braţele, dincolo de cuptorul ce-şi deschidea încet pleoapa, forme şi stihii, alunecări şi contracţii ce nu erau din acest univers. Ştiam, pe cînd urlam încercînd să-mi rup chingile, că sînt într-un glob ocular, că trăiesc ca un infim fir de praf în vitrosul unui ochi ― al cărui zeu? al cărui atlant uriaş? ― şi că ochiul se deschidea acum către o lume de un grad mai înalt. Din structurile cerebrale generînd visul ale acestei fiinţe ce plămădea în somn lumea noastră fusesem răpit şi cărat prin chiasmul şi nervul optic, strecurat prin covorul policrom al retinei şi silit să privesc, din miezul globului cristalin, către o lume orbitoare, orbitoare... Pleoa­pa se ridica tot mai mult, lumina de dincolo de lumină mă izbea ca o coloană monstruoasă coborînd din pupilă, sala se umpluse de culoarea insuportabilă a orbirii, şi în toiul acelor chinuri faţă de care simpla crăpare a ochilor mi s-ar fi părut un balsam ceresc, un fel de voce, sau un fel de desen caligrafic pe pielea mea văzătoare îmi povestea ciudatul mit al Ştiutorilor, conspiraţia lor mondială, întinsă la fel de mult în spaţiu ca şi în timp (şi despre care, ca unul dintre şefii serviciilor secrete, aveam o vagă cunoştinţă ― căci toate aceste servicii, secte şi cabale sînt legate-ntre ele ca nişte reţele de neuroni), ruperea lor către ceruri şi iaduri în efortul neomenesc de a străpunge realitatea.

Iar eu eram orbit ca să se-arate în mine căile Domnului. Aveam să fiu, de-acum înainte, ales pentru atrocitate ― dar şi pentru pre­vestire ― de către o forţă necunoscută faţă de care puterea întune­cată a băieţilor cu ochii albaştri e o caricatură degenerată şi o metaforă strîmbă. Aveam să aştept aici, în cabinetul meu, ca un păianjen în miezul capcanei lui scînteietoare de salivă-ntărită, pe cel în stare să mă recunoască, pe cel ce va-ntinde degetul către pleoapele mele, le va atinge cu unghia lui tămăduitoare, va plezni pleznitura şi va orbi orbirea ochilor mei. Avea să fie ― mi se spu­sese prin acel tatuaj de lumină grăitoare pe cînd zbieram răstignit pe jilţul de cristal ― un adolescent cu oase subţiri ca ale păsărilor. De cîţiva ani îl aştept, nu atît ca să-mi redea vederea, căci ce mai poate fi vederea după ce am văzut indepingibilele imagini, cît ca să-1 văd pe El, pe cel trimis, pe cel ce va fi trimis, pe Trimisul care, fiind deja acolo, e şi aici totodată. Între timp, am trecut prin toate bolgiile orbirii: stingerea treptată a spaţialităţii; lăţirea, ca la lilieci, a unui dominion sonor, cu peisaje de zgomote; halucinaţii cu fe­ţele inventate ale celor cu care vorbeam văzute în cele mai vii culori fluorescente şi electrice, dar feţe de acromegalici, de ciclopi, de scalpaţi, de satiri, de omizi, de cranii şi de cameleoni; spaime în­mărmuritoare, cînd simţi că se apropie cineva de tine din toate părţile deodată; voci care-ţi poruncesc, spunîndu-ţi pe nume, să-ţi retezi beregata... Şi, la sfîrşitul sfîrşitului, groapa fără fund a cîrtiţei, orbirea adîncă..."

Maseurul îmi împingea tot mai mult capul în pîntecul lui pufos, de parcă ar fi vrut să mă încorporeze cumva acolo, într-un im­posibil uter oval. Toată faţa îmi ardea ca jupuită, şi-ntr-adevăr, cînd m-am uitat în acea zi în oglindă, imediat ce m-am întors de la masaj, mi-am văzut faţa roşie şi sleită cu totul, de parcă aş fi slăbit brusc cîteva kilograme. E drept că din ziua aceea am obser­vat şi un mic reviriment al muşchilor peribucali şi orbiculari, ce reintrau, insesizabil, sub puterea voinţei mele. Dar nu-mi mai ar­dea în acea clipă nici de pielea esconată a feţei mele, nici de sem­nele de însănătoşire, căci în cabinetul de masaj, după ce degetele mari şi pîlpîitoare ca nişte aripi de fluture de noapte mi se zbătuseră pentru ultima oară peste faţă, se întîmplase ceva minunat şi teribil. Îmi trăsesem bluza de pijama din nou peste umeri şi mă-n-torceam spre maseur ca să-i mulţumesc, ca de obicei, înainte de a ieşi. L-am văzut umplînd cabinetul, aisberg orb şi alb ca zăpada, balenă albă şi oarbă mirosind a tăcere. În faţa lui, cum stăteam acum faţă-n faţă, mă simţeam ca un adorator anonim, smochinit de posturi, cutremurat de monstrul criselefantin. "Eşti Mircea", şopti el atunci, abia auzit. Deschise apoi doi ochi mari, căprui, luminoşi, nespus de umani în ţeasta aceea de gheaţă.


La cîteva luni de la intrarea tancurilor Tra­tatului de la Varşovia în Cehoslovacia, Direcţia a V-a a Securităţii statului român primise o serie de noi misiuni, unele dintre ele contrariante şi inedite, situate pe treptele cele mai de sus ale scalei secretului de stat. S-au efectuat în acea perioadă răpiri de copii (atît băieţi, cît şi fetiţe) de la populaţie, s-au făcut transporturi de sînge în anvelopele unor vehicule militare, s-a lucrat la instalaţii sub-pămîntene (centrale nucleare? buncăre? adăposturi antiatomice?), au apărut tipografii ultramoderne protejate de ziduri duble în case aparent părăsite sau locuite de ţigani. La Fundeni, o clinică asemă­nătoare unui laborator spaţial a efectuat complexe operaţii plastice asupra unor cetăţeni depistaţi ca avînd o oarecare asemănare fizi­că, staturală şi vocală cu şeful statului. Aceşti cetăţeni, care după operaţie deveniseră identici cu eroul naţional, fuseseră declaraţi morţi în urma unor accidente şi li se organizaseră înmormîntări. Extravaganţa şi misterul de roman-foileton ale acestor misiuni, puterea absolută pe care o dobîndeau asupra celor care executau concret ororile: doctori, miliţieni, muncitori şi preoţi, ca şi faptul că erau tot mai onoraţi de aparatul de partid şi de stat (la şedinţele lor de partid asistau din cînd în cînd chiar membri din Biroul Politic Executiv) provocară modificări profunde în psihologia ofi­ţerilor de securitate. Majoritatea aparţineau unei generaţii noi, care copilărise în timpul războiului şi ajunsese la maturitate după ce valul atrocităţilor din anii '50 trecuse. Deseori îi auzeai vorbind despre "bătrîni" ca despre nişte mocofani abrutizaţi, zbiri vulgari care îşi călcau victimele în picioare asudînd dezgustător, în odăi ce puţeau a grajd. Colegii vechi în meserie, tot mai marginalizaţi, arătau încă a ţărani pe care uniforma nu vroia să stea nicidecum.

Aproape că nu ştiau nici să se iscălească, iar cînd deschideau gurile "la una mică", îi plictiseau pe junii "papiţoi" (cum cu năduf şi ură îi numeau la rîndul lor pe noii sosiţi) cu aceleaşi poveşti de mult ştiute despre cum vînaseră ei duşmanii poporului prin Făgăraşi. Ţiganul Belate Alexandru, devenit erou al trupelor de Securitate şi omagiat cu poezii scrise de tovarăşii scriitori era înjurat mai abitir în toate basmele astea: "Belate? Păi să vă spui io cum a fost cu Belate. Ăsta a murit de prost ce-a fost, că a somat din picioare, şi bandiţii n-a avut decît să-l dea jos ca pe-o cioară ce era. To-varăşu' poiet n-a cunoscut situaţia cînd a scris poiezia aia de la drapel:

Ucis cu mişelie pe la spate
Ostaşul ţării a căzut inert,
Eroul nostru cel mai drag: Belate!
...Şi i-a rămas ţigara fumată doar pe sfert".

Cînd auzeau de Belate şi de duşmanii de la Canal, care, fireşte, "ajunsese să-şi bea pişatu' propiu", tinerii ofiţeri simţeau că tur­bează. Niciodată ei nu şi-ar fi mînjit mîinile cu asemenea crime. În costume impecabile, mirosind a lavandă, ei cutreierau librăriile în căutarea cărţilor la modă, se vizitau, cu soţiile, servindu-se doar cu cîte-o cafeluţă şi un coniac (nu punîndu-şi musafirii la masă şi îndopîndu-i cu ciorbe), serile se mai adunau la "Select" sau la "Boema"... Cu toţii visaseră întreaga adolescenţă să devină ceea ce acuma, iată, se împlinise. Toţi citiseră cu pasiune "La miezul nopţii va cădea o stea" şi "Sfîrşitul spionului-fantomă", identifi-cîndu-se cu ofiţerii în civil, fără pată şi prihană, maiorul Frunză şi căpitanul Lucian bunăoară, care, chintesenţă de Hercule Poirot şi de mitologic Heracle, ajungeau să rezolve cazuri enigmatice şi să prindă spioni imperialişti, foşti criminali de război, întorşi în ţară cu identitate falsă. "Cine eşti dumneata, domnule Pietraru?" visau să întrebe într-un sfîrşit, cînd, dezarmat, spionul cu ochelari negri rămînea prăbuşit în fotoliu. "Nu cumva sub acest nume de împru­mut se ascunde Horst Muller, fost ofiţer SS?" La care, înainte să poată interveni cineva, acesta spărgea cu dinţii o fiolă de cianură ascunsă în gulerul cămăşii...

Nu, Securitatea statului nu mai era nici Siguranţa din timpul regimului burghezo-moşieresc, cu comisarii ei satirizaţi în atîtea filme, dar nici vechea Securitate a lui Dej şi Drăghici, a lagărelor şi clinilor lupi. Devenea o instituţie modernă, un corp de tehni­cieni ieşiţi de pe băncile facultăţilor şi avînd un rol social excep­ţional, aproape mesianic. Ţara se industrializa, miracolul românesc era pe toate buzele în Occident, rata anuală de creştere a P.N.B. era printre cele mai mari din lume. Noul lider al Partidului era tînăr, nonconformist şi de un curaj admirabil în faţa ruşilor. Bancurile îl prezentau ca pe un automobilist care semnalizează la stînga şi-o ia la dreapta. Semne ale prosperităţii: ţigări şi băuturi străine, autoserviri încărcate, frigidere şi televizoare pentru toată lumea, posibilitatea ca, mîncînd iaurt cu pîine timp de cinci ani, să-ţi epatezi vecinii cu un automobil "Dacia" şi chiar "Skoda" sau "Wartburg" pentru cei mai norocoşi (de ce nu un "Fiat 600" la urma urmei?) ― se vădeau pretutindeni la oraşe şi sate. Arestările politice încetaseră şi cîţiva lideri comunişti fuseseră reabilitaţi. Părea că, într-adevăr, singurul debuşeu pentru corpul de elită al ofiţerilor de securitate în civil nu mai putea fi decît spionajul industrial. Căci oricînd, în ciuda creşterii conştiinţei sociale şi patriotice a popu­laţiei, te puteai aştepta ca vreun nenorocit contactat pe litoral de vreun străin să vîndă rezultatele cercetării româneşti pentru un pumn de bani verzi.

Că lucrurile nu stăteau chiar aşa avea să devină limpede foarte curînd după evenimentele din '68. E drept că o parte din colegii locotenentului-major Ion Stănilă, care medita la toate acestea într-un fel de reverie somnoroasă în biroul lui din Dristor, de la etajul 1 al unei case negustoreşti, fără nici o firmă, se ocupau mai departe de supravegherea laboratoarelor de cercetare: armamentul la Tohan şi Sibiu, chimicele la Turnu-Severin, ceva neclar dar strict secret în Apuseni, plus rutina pe platformele industriale din jurul Bucureştiului. Zilnic îmbrăcau halate albe şi făceau pe cercetătorii, pe baza unor cunoştinţe minime de specialitate obţinute la cursuri scurte de chimie, fizică sau metalurgie. Unii dintre ei, lucrînd de ani de zile în cercetare, ajunseseră să se priceapă binişor şi să-şi facă un nume ştiinţific. Mai invidiaţi erau cei trimişi în Occident, reţeaua noastră diplomatico-securistică împînzind ambasadele şi reprezentanţele. Dumnezeule, ce perspectivă: să trăieşti în Occident ani de zile, uneori decenii întregi, şi să strîngi valută în bancă! Unii, cei mai buni, erau infiltraţi, cu identitate falsă şi acte-n regulă, în puncte strategice din cele mai diverse domenii, şi trăiau acolo, se căsătoreau şi aveau copii, şi nimeni, niciodată, nu ajungea să le pătrundă adevărata identitate. Cum o fi, se gîndea speriat şi fas­cinat locotenentul-major, să stai înfipt în coasta unei lumi ostile, să te confunzi cu ea pînă aproape de uitarea propriului nume şi a propriei misiuni, să-ţi faci meseria şi să-ţi creşti copiii conform stilului de viaţă al locului, să-ţi faci prieteni şi să mergi la meciuri şi la băutură, şi-n tot timpul cît eşti cu ei să fii totuşi extrem de departe, un pseudopod, un peduncul al unei alte lumi, vorace şi nemiloase? Cum o fi să fii reactivat, după ani de lîncezeală, para­zitare, mimetism? Să primeşti deodată semnul codificat şi să se ridice deodată în tine, sub faţa ta boţită de inginer mediocru, în ochii tăi plictisiţi de o nevastă obeză, demonul unui alt imperiu? Cum o fi să fii posedat, să nu-ţi aparţii ţie însuţi, să fii o mănuşă în care, din cînd în cînd, pătrunde o mînă de fier?



va urma

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu