Condamnaţi la tăcere (7)

Dumitru Prichici

Ca un creştin-ortodox ce sunt, am spus acum „Doamne ajută-mă!" să ajung sănătos acasă şi voi vedea eu cum voi proceda cu cei doi, care nu cred că se vor opri din campania lor de discreditare a mea în faţa şefilor şi a colegilor mei.

Am ajuns a doua zi de dimineaţă la Bucureşti, destul de odihnit, pentru că am dormit fară grija care mă frământa până atunci. De la gară am făcut o mică escală până în cartierul Militari unde locuiam, pentru a mă reconforta puţin, după care am plecat la serviciul unde aveam să raportez ce am făcut şi pentru a primi o nouă misiune poate mai puţin ticluită de cei doi.

La intrarea în biroul meu, nu am găsit pe nimeni, aşa că am mers direct la şeful de serviciu col. N.M., căruia i-am raportat despre ce am găsit în teritoriu şi cum am rezolvat. S-a mirat spunând: „Cum doar, atât a fost? Şi ce au spus cei de la Inspectorat, au fost mulţumiţi?", repetând întrebarea mirat parcă de succesul meu şi de insuccesul lor.

După un repetat: „Bine-bine, am să raportez superiorilor," mi-a spus: „Acum pregăteşte-te să mergi la flotila noastră de la Otopeni, pentru a instala o staţie de emisie nouă. Poţi să iei o maşină de serviciu şi până la sfârşitul zilei să-mi raportezi dacă este gata".

Am purces şi la executarea acestui ordin expres, apoi în sfârşit mă odihneam şi eu după patruzeci şi opt de ore de alergătură, pentru ai şti pe cei care îmi erau şefi cu adevărat, deşi erau mult superiori mie şi celor doi care simţeau de acum că nu le voi face pe plac, să greşesc vreodată.


Misiunea din India

De acum am zis că poate nu vor mai avea chef de intrigi după ce le-am tăiat de două ori cheful, dar iată că în zilele care au urmat în acea toamnă, misiunile se ţineau lanţ pentru că am fost anunţat din nou de şeful de serviciu col. N.M. că fac parte dintr-o grupă care pleacă într-o misiune specială de două săptămâni în India, pentru a-i asigura lui Ceauşescu legăturile radio cu ţara.

Poate a aşteptat să-i mulţumesc, dar nu am considerat că merită, pentru că nu el m-a propus probabil, ci tot cei doi care ştiau să răsplătească subordonaţi, pentru munca lor, pentru seriozitatea cu care îndeplineau misiunile ordonate, mai ales că mi-a spus că şeful echipei va fi chiar comandantul unităţii col. Iuliu Plăpceanu.

Mă bucuram, cei drept, dar nu puteam să cred că Vasiluţ colegul meu nu este inclus în această echipă, cu toată pila lui, la şeful de serviciu. Motivul cred că nu era altul decât că nu puteam părăsi şi eu, şi el biroul care se ocupa şi cu legăturile radio ale guvernului.

Aşadar, mulţumiţi de felul cum munceam şi mă comportam, cei doi şefi mari au decis probabil să mă răsplătească cu o călătorie de lucru de douăsprezece zile din nordul până în sudul Indiei. Urma să plecăm cu un avion AN24 după câte îmi amintesc, pilotat de generalul Calomfirescu, comandantul Flotilei de Aviaţie a Securităţii Statului, având doar o săptămână la dispoziţie pentru pregătirea misiunii, iar plecarea a fost planificată la începutul lunii octombrie 1969.

In afară de noi, cei patru tehnicieni, a col. Ştefăneasa, şeful Serviciului Circulaţie din România, în acea perioadă, şi a col. Iuliu Plăpceanu, comandantul nostru, nu mai era în avion altcineva decât cei doi piloţi, gen. Calomfirescu şi un tânăr copilot, asigurând o companie foarte plăcută.

Printre cei patru tehnicieni se afla şi vecinul meu de bloc, Costică Moraru, cu care mă cunoşteam din copilărie şi cu care stabilisem ca despre această plecare să nu spunem soţiilor noastre nimic, pentru a nu ne bombarda cu fel de fel de rugăminţi, pentru mici cadouri sau amintiri din îndepărtata Indie.

Aşa am procedat, dar culmea întâmplării a fost că soţia mea a vrut să plece în acea dimineaţă în acelaşi timp cu mine să mă conducă, ştiind că merg câteva zile într-o mică delegaţie prin ţară, fapt care a făcut să-şi aducă aminte că în Bucureşti nu se găsea în acea vreme nici usturoiul cel de toate zilele, aşa că m-a rugat să nu uit să-i aduc un kilogram-două de usturoi.

Ca să fie şi mai palpitant, în staţia de autobuz mă aştepta şi colegul meu de drum spre India, vecinul Costică Moraru, cu o valiză mai mare ca a mea, de parcă ar fi mers la capătul pământului, şi, vesel cum era de felul lui, mă gândeam să nu dăm soţiei de bănuit.

Norocul meu a fost că a sosit destul de repede autobuzul, aşa că soţiei nu i-a mai rămas timp decât să-mi amintească să nu uit să-i aduc usturoiul promis şi să ne ureze drum-bun, să venim sănătoşi şi cât mai repede.

Pe parcursul misiunii, până la întoarcere, colegul meu Costică m-a tot tachinat spunându-mi: „Ai grijă să nu uiţi usturoiul!", despre care acum ştiau toţi cei cu care ne aflam în avion, amuzându-se de gluma noastră cu păstrarea secretului misiunii noastre în India.

Aşa se mai întâmplă în viaţă, flecare pleacă pe câte un drum mai mult sau mai puţin bun, fiecare după cum îşi face norocul, aşa cum noi ni l-am făcut şi l-am avut în ziua în care am decolat, în acea dimineaţă însorită de toamnă. Luasem după decolare cap-compas Ankara, după cum spuneau piloţii noştri, unde urma să facem doar o escală de alimentare.

Cerul era senin şi zborul la înălţimea de şase mii de metri era foarte lin, spre deosebire de cel pe rutele interne, la doar trei mii de metri înălţime, cu goluri de aer şi căderi de sute de metri, de-ţi venea să te dai jos la prima.

Atmosfera în avion era foarte plăcută, pentru că tot interiorul era al nostru şi îl transformasem într-o adevărată sufragerie, într-o expoziţie de produse culinare, cu băuturi de tot felul, din producţiile casnice, indigene sau din podgorii renumite, cu muzica în ton cu ospăţul nostru.

Timpul a trecut destul de repede şi numai după câteva ore de zbor în care am dezbătut probleme de tot felul am ajuns la Ankara. Probleme politice nu am dezbătut, pentru că aici nu aveam loc să mă afişez cu convingerile mele despre politica comunistă, a celui pe care cu toţii îl slujeam sub imperiul fricii.

Şi în această misiune în care Ceauşescu în mod sigur mergea pentru a mai propovădui învăţătura marxist-leninistă şi mai ales de a-şi etala convingerile lui despre viitorul luminos pe care îl creează el românilor, fiind etichetat „comunist", aşa cum am avut ocazia să fim etichetaţi într-un aeroport şi într-un restaurant de prin sudul Africii, în timpul altor misiuni, pe care le voi descrie la timpul potrivit.

Ne aflam acum la Ankara pentru o escală de alimentare, iar explicaţia pentru timpul scurt în care am ajuns aici era că noi mergeam cu avionul împotriva fusului orar. Rină la prima escală am avut noroc de timp frumos, care ne-a permis să admirăm peisajele de neuitat ale litoralelor românesc, bulgăresc şi turcesc de la Marea Neagră.

Strâmtoarea Bosfor, pe care circulau nave atât de multe, o puteam compara de la înălţimea la care zburam, cu bulevardul Păcii din cartierul Militari, pe care circulau tot felul de autovehicule pe care le priveam de la etajul nouă unde locuiam cu familia mea.

După scurta escală de alimentare, am decolat, depăşind cel mai estic punct al Europei şi cel mai vestic punct al Asiei, continuând zborul la fel de plăcut admirând litoralul nordic al Turciei la Marea Neagră, care se vedea destul de bine de la înălţimea de şase mii de metri la care ne aflam acum în drum spre Teheran, unde aveam să ajungem spre seară.

Am depăşit neobservat Podişul Anatoliei în centrul căruia se găsea de fapt Ankara descoperind alte privelişti frumoase, deşi locurile păreau pustii, noi le vedeam de Ia acea înălţime şi pentru prima dată ca pe nişte zone selenare de un gri-roşcat, cu linii trase parcă cu rigla pe distanţe destul de mari, cu uşoare curbe sau şerpuiri care erau în mod sigur drumuri de transport rutier sau porţiuni mai albastre ale unor lacuri înconjurate de un verde crud, formând un lanţ multicolor spre Podişul Armeniei.

Trecerea din Turcia în Iran nu am avut cum să o observăm decât în momentul în care nu am mai văzut pe partea stângă a direcţiei noastre de zbor litoralul Mării Negre, de unde începeau să se înşiruiască acele mici ţări cândva libere şi prospere: Armenia şi Azerbaidjeanul.

Intrasem acum pe un culoar de zbor dintre două capitale, Erevan şi Bagdad, – urmând ca în curând să ne apară din faţă Munţii Elbrus din sudul Mării Caspice la poalele cărora se situa capitala Iranului, altă ţară prietenă bună a lui Ceauşescu ca şi Irakul, cooptate şi ele în rândul ţărilor care vor face parte din coaliţia antiimperialistă, antiamericană antioccidentală, dirijată de Moscova, capitala imperiului sovietic.

Practic, confruntarea dintre cele două sisteme, cel democratic occidental exagerat de liber şi cel zis democratic sovietic, în care omul „cel mai preţios capital" nu avea voie să gândească şi să întreprindă ceva fară voia Moscovei, se va produce în momentul în care Occidentul va fi suficient de penetrat de agenţii specializaţi ai Moscovei, instruiţi pe banii adunaţi din comerţul cu petrol arab, cu droguri afgane şi din ţepele trase oamenilor de afaceri şi burselor de pe întreg pământul şi de ce nu şi de la noi, românii.

In călătoria noastră, zona pe care o travesam se vedea a fi pe cât de frumoasă pe atât de periculoasă în cazul în care am fi avut probleme de zbor.

Nu se vedea nici urmă de drumuri rutiere, era un pustiu gri-roşcat, un pustiu înfricoşător şi nu ar fi fost nevoie nici de sicrie pentru a mai recupera ceva rămăşiţe pământeşti pentru a fi trimise în ţară.

Mi-a trecut la un moment dat prin minte faptul că nu aş fi ajuns prin aceste locuri vitregite de natură, dacă în 1962 nu ar fi intrat în birourile noastre din Uzina Electromagnetica acei domni eleganţi, cu sarcofagul lor în care aduceau arma secretă a PCR-ului, a comuniştilor pentru a se menţine la putere. Acel uriaş SARCOFAG al SECURITĂŢII a schimbat destinul meu.

Dacă nu se întâmpla să mă trezesc din visurile care se derulau cu ochii deschişi, mă trezeau colegii care vedeau alte minuni la sol sau în aer cum a fost apariţia unui avion cu două motoare cu reacţie, pentru pasageri, care se părea că trece la o distanţă de numai câteva sute de metri de noi, mergând în sens invers şi la aceeaşi înălţime, iar pentru a fi şi mai greu de observat, era şi alb-argintiu, de mă mir cum nu ne-am lovit.

Avea o ţinută elegantă de zbor prin forma aerodinamică, faţă de avionul nostru care părea de mărimea unui avion din cele care sunt utilizate la stropitul pentru dăunători, în agricultură.

Deşi ei erau cu un avion cu reacţie, – noi eram mai tari – pentru că aveam la manşa avionului un pilot român, urmaş al lui Vlaicu, Vuia şi Coandă şi mai avea şi gradul de general printre altele, pe când ei nu aveau în mod sigur. Aşa a fost privită întâlnirea celor două grupuri de pasageri la nivel înalt, spre amuzamentul nostru şi al generalului Calomfirescu.

Nu ştiu dacă oboseala după aproape zece ore de zbor îi cam moleşise pe camarazii noştri din avion, pentru că unii se cam pregătiseră să treacă pe alte „frecvenţe" cum spunem noi radioamatorii, poate pentru a fi cu ochii limpezi atunci când vom ateriza la Teheran. Lumina zilei ne-a oferit şansa de a mai admira unul dintre cele mai vechi oraşe din lume, care s-a născut şi dezvoltat în cele opt secole de la naşterea lui, ajungând capitala Persiei.

Timp nu aveam prea mult şi nici bani din mica noastră diurnă, pentru al vizita sau a face cumpărături, poate doar pentru a lua o gură de „aer persan", acum iranian, după care să ne îndreptăm spre un hotel bun, mai confortabil poate ca ale noastre, dar fără insecte şi şopârle în camere şi în paturi.

Când am plecat din Bucureşti aveam soarele în faţă, la Ankara l-am avut la zenit, iar acum îl căutam prin coada avionului, pentru că se pregătea să apună începând şă se vadă curbura pământului, ca o coroană de curcubeu. începuse să se vadă litoralul Mării Caspice, ca semn că mai avem cel mult o oră de zbor până la aterizare.

Eram sătui de mâncare şi de tot felul de băuturi, nu ne gândeam decât să ajungem cu bine la sol, că am fost destul de mult prizonierii aerului, chiar dacă am fost plăcut impresionaţi de unele privelişti.

A fost o zi de „muncă de securitate", de deplasare în misiune, presărată cu momente plăcute şi mai puţin plăcute, mult diferite de cele din trenurile care mă duceau prin ţară, în misiuni, pe linie de întreţinere a tehnicii operative sau ' comunicaţii radio. Aveam un singur regret totuşi, acela că în ziua plecării nu trecusem pe la birou, să văd feţele celor doi, a şefului meu de serviciu şi a colegului meu de birou, de la care nu cred că aş fi primit vreo urare de drum bun.

Aşa cum am spus totdeauna „Doamne ajută-mă!", am spus şi acum la plecarea din Bucureşti şi până acum m-a ajutat, mai ales că românii mai au o vorbă „Ţine-mă Doamne sus, că jos vin eu singur!"

Clipele în care eu îmi derulam momentul despărţirii de ţară, de colegii de serviciu, de familie au fost destul de lungi, suficiente pentru a vedea la orizont mulţimea de căsuţe la periferia oraşului Teheran, cu vegetaţia lui luxuriantă, neobişnuită pentru noi europenii.

Iată-ne ajunşi pe pista de aterizare, care în mod cert ne primeşte ca pe nişte personaje cunoscute, apropiate datorită vizitelor de lucru destul de dese pe care Ceauşescu le facea la Teheran. După un rulaj pe o pistă laterală, pentru a adăposti avionul nostru într-un loc mai sigur, ţinând cont de valorile materiale pe care le aveam în avion, am pus piciorul în sfârşit pe pământ.

Surpriza mare a fost când am văzut că eram aşteptaţi de un microbuz al colegilor noştri de breaslă iranieni, în care am fost invitaţi să urcăm doar cu bagajul de mână necesar pentru o noapte de odihnă.

După ieşirea din aeroport, am străbătut câţiva kilometri până la intrarea în Teheran, care la acea ora era încă luminat de un strălucitor apus de soare, suficient pentru a admira stilurile caselor de locuit şi ale celor din administrarea statului. Chiar şi chipurile copiilor şi ale vârstnicilor, săraci, dar mulţi şi ale celor bogaţi, dar puţini, înfăşuraţi în pânzeturi sau mătăsuri albe sau în diverse culori, în funcţie de starea lor materială, realizau un tablou viu din lumea arabă.

Nu ştiu dacă am parcurs mai mult de doi sau trei kilometri prin oraş, după care am intrat în curtea unui hotel alcătuit din mai multe clădiri cu cel mult două etaje, dar fruS mos amplasate într-un parc cu plante luxuriante, dar şi cu foarte multe vieţuitoare mai mici sau mai mari.

Printre multele vietăţi, cea mai prietenoasă era o specie de veveriţă vărgată ca o zebră, care zburda prin copaci şi pe firele de telefon aeriene de la o clădire la alta.

Era un fel de menajerie de mai mare frumuseţea şi plăcerea să le vezi cum se jucau fară să se teamă de noi care fascinaţi, nici nu mai auzeam chemarea şefului nostru pentru a ni se da fiecăruia cheia camerei în care urma să ne odihnim în acea noapte.

Masa de seară am sărit-o după câte îmi amintesc, pentru că am fost de acord cu toţii că eram prea sătui şi în cele din urmă am renunţat şi la plimbarea de seară obişnuită a soldatului, în favoarea unei ore de somn în plus, ţinând cont că a doua zi dimineaţă urma să ne trezim la ora patru pentru a decola spre următoarea escală de alimentare, la Karachi în Pakistan.

Impresia mea personală, după felul cum am fost primiţi şi cazaţi, este că Ceauşescu se afla deja la Teheran, prea se purtau frumos cu noi, trimiţându-ne la culcare. Acum după 30 de ani, unul din colegii mei mi-a confirmat că se aflau cu Ceauşescu la Teheran, în mare taină.

Am intrat în cameră, am făcut o trecere în revistă a insectelor şi a altor vieţuitoare care ar fi prezentat pericol, dar nu am găsit nimic.

Am închis ferestrele şi am încuiat uşa, cu lumina aprinsă am continuat să observ şi în timpul cât am făcut un duş dacă a apărut vreo insectă, chiar şi în pat, sub pernă sub cearceaf, pe şifonier, în şi sub el pentru orice eventualitate.

Imbrăcat şi eu în ţinuta lor de stradă, în pijama, am intrat sub cearceaf împachetându-mă cât mai ermetic pentru a nu lăsa nici o şansă insectelor să intre şi am întins mâna spre întrerupătorul veiozei din perete, dar, spre norocul meu, am mai arucat o privire prin cameră pentru că auzisem un uşor zgomot, parcă o vibraţie şi bine am făcut pentru că de unde venise nu ştiu, dar era o lăcustă, după aspect, de vreo zece centimetri lungime.

Se instalase în mijlocul camerei şi îşi făcea încălzirea parcă de zbor, vibrându-şi aripile la fel de lungi, înălţându-se pe picioare din când în când, gata parcă să sară. Am încremenit de groază şi la gândul că trebuie să mă dau jos, chiar dacă butonul pentru apelarea cameristei era lângă cel pentru lumină.

Am decis să aplic şi eu o tactică mai sigură, să sun pentru cameristă şi apoi să cobor din pat folosind cearceaful drept scut, precum toreadorii, până la uşă, pentru a o deschide să intre salvatoarea mea.

In câteva minute, a şi bătut la uşă cineva şi am spus „da" pe româneşte, dar, în loc să văd o cameristă, am văzut un tânăr camerist a cărui privire s-a îndreptat în direcţia în care se afla lăcusta şi, cu un zâmbet de dresor, cunoscător şi prieten al întregii lor menajerii, a luat-o de „subţiori" şi tot zâmbind mi-a spun într-o engleză perfectă că nu sunt probleme.

I-am mulţumit şi, după ce s-a retras, am încuiat uşa, m-am împachetat din nou ca o mumie egipteană şi am stins lumina fară să mai cercetez camera, sperând să pot dormi şi eu cel puţin până la ora patru dimineaţa, când se dădea deşteptarea în tabăra noastră.

Am pus capul pe pernă şi dus am fost, după obişnuitele mele câteva respiraţii profunde la culcare, profunde ca şi somnul pe care l-am avut până în clipa în care, ca prin vis, am auzit bătând în uşă, spunând în mod repetat: „Deşteptarea, deşteptarea că pierdem trenul!"

Atunci am realizat că era ora patru şi nu mă mai puteam întoarce pe partea cealaltă, să-mi continui somnul, aşa cum aş fi dorit, pentru că şeful nostru în mod sigur era şi echipat de plecare, iar eu nu aveam timp nici să mă uit dacă au mai apărut peste noapte alte insecte prin cameră.

Am sărit ca ars, când am auzit din nou la uşă că cineva încerca să o deschidă şi am spus că în cinci minute cobor în holul unde se stabilise întâlnirea pentru plecare.

Am renunţat la duşul de dimineaţă şi, după o spălare sumară, am trecut la o echipare ca la o alarmă în armată* uitând şi de insectele care acum nici nu le mai vedeam cel puţin să-mi iau ramas-bun de la ele, cu gândul să nu fiu eu ultimul la apel.

Afără era acelaşi microbuz, cu care am plecat în grabă spre aeroportul unde ne aştepta şi autobuzul nostru aerian cum îl botezasem la plecare.

Era aproape cinci, când avionul nostru a decolat luând din nou înălţime şi cap-compas de data aceasta Karachi, capitala Pakistanului, la vreo cinci ore de zbor.



va urma