Sven Hassel
― Slujbă pe front? strigă Porta nerespectuos, o să am eu grijă!
Şi o să vedeţi de ce!
CUM PORTA AJUNGE POPĂ
Eram în sala armelor jucând cărţi. Porta, singurul căruia îi surâsese norocul, adunase în faţa lui o sumă considerabilă. Armurierul Hauser, în schimb, pierduse aproape 200 de mărci şi se sătură brusc.
― Destul; dă‑ncoa sticla, spuse el morocănos.
Pluto îi întinse sticla pe a cărei etichetă scria "petrol", dar al cărei conţinut era un amestec de coniac şi de vodcă. Hauser i‑o întinse lui Porta care o dădu şi el mai departe.
Râgâieli puternice răsunară printre armele bine aliniate în rastel şi lucind sub stratul subţire de unsoare.
― Puicuţa aia slabă cu care erai aseară, îl întrebă Stege pe Bauer, unde ai agăţat‑o? Nu‑i femeia feldwebel‑ului Schröder? Dă bine din fund. Dacă află, n‑aş vrea să fiu în locul tău!
Bauer se lăsă pe spate şi izbucni în râs:
― Cât timp porcul ăla circulă într‑un vagon de cărat vite între Varşovia şi Kiev, nu‑i nici un pericol! Nu trebuie să sufere ea dacă „Cur încălţat" l‑a pedepsit. Azi este ziua ei. O mică petrecere la care vă invit; atacăm la ora 9. Văduva pe termen scurt o să scoată tot alcoolul bătrânului, şi bunul Dumnezeu mi‑e martor, are ce! Ea zice că el n‑o să mai aibă nevoie, căci e atât de gras încât un Ivan, chiar şi orb, n‑ar putea să tragă pe lângă!
― Eram la statul major, când, „Cur încălţat" a tăbărât pe el. Merita! Brandt şi cu mine am crăpat de râs. A fost mutat într‑o companie de marş, aşa că dacă nu găseşte repede o vacă de muls, în două săptămâni o să ajungă cât un ţâr.
Pluto îl limită pe von Weisshagen:
― "Ei, feldwebel, nu crezi că este loc destul pentru decoraţii pe pieptul tău uriaş? ― Da, colonele, strigă imbecilul care făcea pe el de frică. ― Perfect, continuă „Cur încălţat", privindu‑l din spatele monoclului strălucitor, atunci trebuie să mergi într‑un loc mai expus. De aceea v‑am mutat la 104 vânători, care vă vor aprecia la fel de mult ca noi, până în zua în care am descoperit cum confundaţi serviciul cu timpul liber." Ar fi trebuit să vezi cum s‑a strecurat animalul pe uşă. Te‑ar fi scârbit.
― Porta, spune‑ne o poveste, ceru Bătrânul, dar să aibă sare şi piper!
― Pricep eu cam ce vrei, păgânule, dar azi este duminică, deci o să vă spun o istorie moralizatoare, copiii mei. O să aflaţi cum am ajuns preot, adică popă, cum spun ruşii.
Ridică piciorul şi slobozi câteva băşini.
― Mirosiţi prieteni. Deci, era pe vremea când ne luptam în Cauqaz, spre Maikop şi Tuapse, ziua în care Ivan şi‑a bătut joc de noi cu şmecheria cu copacii!
― Ce întâmplare! spuse Stege. Îţi aminteşti cum şi cei mai şmecheri s‑au făcut fărâme pe trunchiurile tăiate?
― Ia zi, îl întrerupse Porta, cine povesteşte aici? Deci, să continui: după treaba asta am luat drumul Georgiei, până într‑un sat păduchios, dar care avea un nume ce‑i făcea plăcere lui Ivan: Proletarskaia. Acolo lucrurile s‑au împuţit şi a trebuit s‑o ştergem, dar mai înainte Ewald m‑a căutat şi mi‑a spus...
― Cine‑i Ewald? întrebă Bătrânul.
― Mareşalul Kleist, dobitocule. Nu poţi să ghiceşti? Ţi‑am mai spus o dată să‑ţi ţii gura! Deci, ştiţi că atunci când ne luăm tălpăşiţa trebuie să lăsăm un pluton de acoperire, ca Ivan să nu se prindă imediat. După douăzeci de ore această forţă aruncă totul în aer înainte de a se face nevăzută. Ewald, cum v‑am mai spus‑o, ştia că eu sunt un soldat prima. „Ascultă mult iubite şi nemaipomenite obergefreiter Porta, cum îmi spunea el în intimitate, Ivan ne‑a tras aşa o chelfăneală să nu mai pot să las prea mulţi aici. Dar cum faci cât jumătate din acest regiment de iepuri de câmp şi cum nu există armă care să te omoare, ajută‑mă să scot corpul de armată din contactul cu inamicul. Descurcă‑te cu colegii din faţă." Mi‑am numărat luptătorii şi‑am strigat „La ordinele dumneavoastră, domnule mareşal!"
― Ia spune‑mi, întrerupse Stege, făcând cu ochiul către noi, erai deci la Statul‑major?
― Bineînţeles, răspunse Porta agasat, eram de serviviu pe lângă ştabi şi‑i dădusem deja lui Ewald, informaţii mâna întâi. Ofiţerii lui? Nişte bebeluşi faţă de mine!
― Atunci e de‑a dreptul curios că nu eşti general, spuse Bătrânul, Kleist ţi‑o datora!
― Lasă prostiile, ştii foarte bine că uniforma lor nu mă prinde. Nu pot să suport gulerul roşu. Tacă‑ţi gura şi lasă‑mă să vorbesc! Am rămas deci pe poziţii ca să‑l enervez puţin pe Ivan, ştiind că o să dau de dracu dacă se prinde. Mă cheamă Josef, ca pe Stalin, dar nu‑i suficient. Rumegam toate astea când, într‑un adăpost, am descoperit un preot de‑al nostru bine hărtănit. Mi se spusese că ruşii îşi reluaseră obiceiurile şi m‑am gândit că n‑o să fie prea aspri cu o uniformă pioasă. Mi‑am pus ţoalele mortului şi i le‑am dat pe ale mele... şi trebuie s‑o spun, puricii lui mi‑au fost foarte credincioşi. Ce mai conta, eram grozav cu violetul ăla la guler şi cu o atârnată după gât, ca într‑un ordin inventat de marele Hermann. Aţi fi rămas muţi de uimire!
― Desigur, spuse Bătrânul tăvălindu‑se de râs.
― Cât ai zice peşte Ivan era peste noi, nu mai trebuie să v‑o spun. M‑au târât în faţa comandantului, un colonel sălbatic cu epoleţi de tablă şi cu ochii de canibal, iar acesta a început să zbiere: „Nu‑i adevărat! Tocmai l‑am spânzurat pe al nostru pentru viol şi ne pică alt popă din faţă. Habar n‑aveam unde o să mai găsim unul. La dracu, vii cu noi sau te spânzurăm?". Am răspuns smerit, ţinând crucea aşa cum îl văzusem pe preotul nostru: „Da, şefule, o să fiu preotul vostru." Mi‑au dat ţoalele preotului spânzurat şi m‑am trezit omul lor. Vă întrebaţi dacă mă aşteptau vremuri mai bune? Primo, un popă are de băut.
Porta se opri o clipă, puse mâna pe o sticlă şi sorbi, de data asta era „ulei pentru puşti", râgâi, scăpă o altă băşină şi continuă:
― Puteam să ciordesc, să halesc cât zece, să mă culc cu enoriaşele... viaţa unui paşă... Şi mai ales să trişez la cărţi, dar asta exact aşa cum trebuie.
Râdea bătând din palme.
― Aveam o grămadă de prieteni şi mă considerau un popă excelent. Seara, alături de colonel şi de trei maiori, trişam că s‑ar fi înroşit şi un copil de ţâţă! Am căutat o seară întreagă asul de pică, potul pe el era de câteva mii de ruble, şi unde credeţi că l‑am găsit? Colonelul stătea pe el! Dacă n‑ar fi sosit garda, l‑am fi sfâşiat! Într‑o bună zi un general de divizie a sosit în inspecţie. Mi s‑a ordonat un serviciu religios, dar de unde vin pentru împărtăşanie? Am luat un bidon de vodcă. „Ce puteri demonice în vinul ăsta!" a strigat comandantul, iar când toţi ceilalţi au îngenuncheat, a cerut supliment. Am tras şi eu o duşcă bună şi i‑am bingcuvântat pe toţi regulamentar.
― De unde le scorneşti pe toate, roşcovanule? spuse Bătrânul. Cum le‑ai inventat?
― Pe onoarea mea, n‑născocit nimic. Doar că am o memorie foarte bună. Dacă nu mă crezi, te trag în ţeapă!
Am mai rămas câteva clipe bând şi trăncănind.
― Oare o să se termine totul într‑o bună zi? întrebă Stege. În ziua în care o să se sfârşească războiul....o să mă culc într‑un câmp cu trifoi şi o să ascult păsările. Fără program şi regulament.
― Iar eu o să mă culc cu o puicuţă, tot fără control de timp, rânji Pluto. Au rămas atât de puţini bărbaţi, că o să ne putem permite mai multe fete în acelaşi timp.
Se făcu linişte. Fiecare evoca sfârşitul războiului. Porta se ridică deodată, luă o mitralieră şi imită gestul de a secera câţiva duşmani imaginari.
― Eu o să închei câteva socoteli mai vechi cu scula asta. Sunt vreo douăzeci de nazişti pe care i‑aş vrea morţi. Iar dacă pun mâna vreodată pe S.S. Heinrich, o să‑l tai în bucăţele cu mâna mea.
― Prostii. Nu vă gândiţi decât la răzbunare. N‑o să vă ajute cu nimic. Trebuie să‑i uităm.
― Ia spune‑mi, parcă erai cu noi când l‑am lichidat pe căpitanul Meyer.
― Mare diferenţă! Eram pe front şi în legitimă apărare. Când războiul va fi pierdut se vor ocupa învingătorii Germaniei de ceilalţi, sunt destul de proşti ca să o facă. Nu mai trebuie să‑i ajutăm şi noi.
― Spui mereu că o să fim învinşi, l‑am întrerupt. Dar dacă o să câştigăm?
M‑au privit cu toţii ca pe un nebun.
― Ce tot spui acolo, ai căzut în cap?
Porta mă scărpină în cap ca pe o maimuţă.
― Eu aşa cred. N‑aţi auzit de armele „V"? Cercetătorii germani lucrează şi n‑o să prea surprins dacă or să inventeze o armă diabolică.
― Dacă te gândeşti la arme chimice, fii sigur că le avem, dar nici Adolf, nici ceilalţi n‑o să le folosească. Nu eşti pe calea cea bună, Sven.
― Chiar crezi că putem câştiga? spuse Bătrânul sceptic.
― Da, cred, i‑am răspuns iritat. Cu cât merge mai rău, cu atât capăt convinge- rea că se pregăteşte ceva. Războiul ăsta nu‑i doar al lui Hitler, este al întregu - lui popor german. Dacă or să fie învinşi, nu vor avea suficientă imaginaţie ca să treacă peste asta, considerând că totul este pierdut. Ei încă mai cred că dacă porţi epoleţi eşti trimisul Domnului. Războiul va fi câştigat oricât ar costa lucrul ăsta. Dar pentru noi asta nu contează, nici unul dintre noi n‑o să prindă momentul ăla.
― Ai dreptate, Sven, murmură Bătrânul, suntem prea bătrâni pentru a ne mai schimba obiceiurile şi am fost crescuţi pentru a deveni carne de tun.
― Ce‑ar fi să vorbim despre altceva, suspină Stege.
― Da, spuse Bauer. Despre povestea cu copacii de la Tuapse, chiar este ceva adevărat?
― Vrei să ştii? Ei bine, a fost un moment groaznic. Făceam parte din armata lui Kleist şi ne învârteam de câteva săptămâni prin Caucaz. Venisem de la Rostov pe malul Mării Negre. Trebuia să ocupăm Iranul sau Siria, nici nu mai ştiu, dar era o nebunie şi ruşii ne‑au demonstrat‑o. Când am ajuns la Tuapse am avut o surpriză; Ivan tăiase o pădure întreagă de copaci cu diametrul de un metru şi jumătate şi blocase singurul drum practicabil. În rest era doar pădurea sălbatică. Deodată totul a început să ardă. În ciuda eforturilor de a degaja drumul, am fost gata să ne prăjim ca un miel de Paşte, iar din pădure Ivan trăgea în noi. În panica aceea toţi au încercat să se retragă cu cea mai mare viteza. Şi încă am avut noroc pentru că toţi copacii aceia i‑au împiedicat pe ruşi să ne urmărească. Ne‑am adunat iarăşi şi am început să ne târâm spre Marea Caspică. Totul de dragul petrolului, bineînţeles. Un fâs! Când am ajuns pe drumul strategic din Georgia, încă mai erau sute de kilometri până la prima sondă!
― Dumnezeule mare! exclamă Pluto. Drumul strategic al Georgiei n‑o să‑l pot uita niciodată. Un fluviu de nămol! Au rămas o grămadă de maşini acolo.
Stege exclamă:
― Îţi aminteşti? 623‑urile derapau şi rupeau stâlpii de telegraf ca pe scobitori! Şi motocicliştii... Blestemat drum strategic. Parcă ar fi fost boasca dintr‑un butoi cu vin.
Îînvăluise sala de arme şi‑i auzirăm pe recruţi cum se întorceau cu cântec de la instrucţie.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu