Imposibila neutralitate (XXVIII)

Gheorghe Grigurcu

Respingînd, pe cît le stă în putinţă, discuţia liberă, conservatorii
afişează cîteva principii uzurpate. Cultivă cu plăcere
un soi de potemkiniadă verbală. Nu dorim a-i numi neapărat
„criptocomunişti”, termen ce-i „ofensează”, dar cine e de vină
că, vrînd-nevrînd, faccm asocierea cu grandioasa structură a
instituţiilor de carton vopsit pe care totalitarismul o înfăţişă
cu zîmbete credulilor de la noi şi de aiurea, pentru a proba
apartenenţa sa la „democraţie”? Că ne amintim prevederile în
favoarea drepturilor omului înscrise în constituţia sovietică
precum şi în constituţia ccauşistă - aceste simboluri solemn batjocoritoare ale vacuităţii - , ca şi semnăturile pe care potentaţii
„socialişti” le-au pus, cu o senină impudoare, pe o sumă
de tratate şi convenţii internaţionale? Desigur, minciuna gangsterismului politic comunist e una, bizantinismul cultural postdecembrist e alta. însă ocaua ce ne ajută a măsura ipocrizia de
sorginte ideologică e aceeaşi. Dl Eugen Simion, care s-a declarat
critic marxist-leninist, ar trebui să admită că mecanismul
critic se poate ghida, prin contaminare, şi după cel politic, atît
în circumstanţele în care acesta din urmă e „obligatoriu”, cît
şi în cele în care e acceptat benevol... Astfel ni se vorbeşte
despre „apolitism”. Aparent ar fi o expurgare a creaţiei şi a
exegezei tocmai de ceea ce a dus la degradarea lor. în fapt, e
un apel la stagnare, o încercare de a bloca examenul malformaţiilor,
de a împiedica diagnosticul real. Cum poţi ocoli termenii
politici referindu-te la o incontestabilă imixtiune a politicului
unidirecţionat şi impus cu forţa precum un ucaz? Cum îl poţi
repudia fară a-1 numi? Cum poţi examina un cocoşat fără a
vorbi despre cifoza lui, cum poţi trata un bolnav de tuberculoză
fără a lua în seamă acţiunea bacilului Koch? Poate printr-un
act de şamanism, asupra căruia am putea primi lămuriri de la
practicanţii lui din capela ortodoxă a „Literatorului” ori de la
cea eclectică a „Dilemei”. Şi apoi de ce e deplînsă, cu lacrimi
de crocodil, „politizarea” cea consumatoare de vlagă literară
a scriitorilor, cu exemplificări exclusiv din categoria - majoritară
- a opozanţilor faţă de actuala cîrmuire? Oare de partea
cealaltă a baricadei nu se face „politică”? Cum putem considera
reproşurile de acest gen ale celor ce ei înşişi s-au înhămat la
carul politic al puterii, cu vorba şi cu fapta, ambele de notorietate?
Neputinţa lor absolută de a răspunde la atari chestiuni
este elocventă în sine... Nu ne apare mai consistent nici recursul
conservatorilor de spiţă nouă la teza „autonomiei esteticului”.
Corespondent, în intenţia lor nu tocmai dreaptă, al „apolitismului”,
acesta s-ar voi un fel de exorcizare a demonici participării
creatorilor la treburile publice. Se pierde din vedere faptul că
autonomia esteticului nu poate fi reală decît într-o cetate în
care există garanţia valorilor democratice şi că militantismul
pentru instaurarea lor temeinică decurge din chiar necesităţile
esteticului, că alcătuieşte o obligaţie a acestuia faţă de sine.
Lupta politică a celor mai mulţi scriitori de azi nu e o dezerţiune,
un chiul nedemn de la masa de scris, ci un rezultat al înţelegerii
clare a situaţiei, un semn al bunei lor orientări. Şi ce
tradiţie continuă, mă rog, în acest caz, conservatorii, cei ce se
prezintă a fi atît de grijulii cu tradiţia? Tradiţia lui Eliade,
Grigore Alexandrescu, Kogălniceanu, Bălcescu, Alecu Russo?
A lui Eminescu, a lui Maiorescu, a lui Hasdeu, a lui Caragiale?
A lui E. Lovinescu, pe care-1 invocă pe cît de insistent, pe atît
de fără noimă? Ori „tradiţia” aparţine acelei diversiuni puse
la cale în cabinetele c.c.-ului, într-o etapă de declin rapid şi
iremediabil al „noii orînduiri”, cînd esteticul s-a văzut „reabilitat”
peste noapte, pentru ca în numele lui să fie oprită acţiunea
critică a scriitorilor faţă de sistemul falimentar? N-a fost decît
un estetism manipulat, cu voie de la poliţie. O manevră tîrzie,
purtînd amprenta neliniştii politrucilor, prin care se urmărea
stoparea radicalizării conştiinţelor. în istoria comunismului,
se poate face o analogie cu liberalizarea religiei, de către Stalin,
în cursul celui de-al doilea război mondial. Cui îi foloseşte
acum estetismul pretins apolitic, orb şi surd la context, împotriva
propriilor sale interese vitale? Nu c greu (sau, dimpotrivă,
e foarte greu!) de răspuns la o asemenea întrebare... La fel,
unii conservatori fac uz de conceptul de adevăr, cu aerul că-1
au în folosinţă privată, că e un fel de inel cu pecete pe care-1
poartă la deget ei şi numai ei. Jocul e simplu: cei care sînt de
acord cu opiniile lor au acces la adevăr, ceilalţi sînt „duşmanii”
adevărului. O asemenea operaţie grosolană, purtînd nu o dată
chiar semnături academice, îşi dovedeşte utilitatea... atîta cît
poate fi, în planul unei polemici în care observaţiile neconvenabile
nu pot fi parate, în care nu li se poate face faţă pe cale
logică. Identificîndu-te cu adevărul, dai impresia că eşti invulnerabil.
Soluţia a mai fost încercată, inclusiv la nivelul superior
al absolutismelor şi totalitarismelor. Triunghiul falsului
apolitism, al estetismului cu motivaţie eterogenă şi al adevărului
tratat ca monopol, închide spaţiul dogmatic al unei rezistenţe
la înnoire.


Dar impasul moralei prezintă şi înfăţişări mai puţin bătătoare
la ochi. Vîrtoasa vrăjmăşie împotriva autorilor ce nu se
lasă înduplecaţi de frumuseţeademocraturii noastre şi de rococoul
estetismului oficializat, chemător precum o sirenă de sub
pulpana puterii, nu epuizează şirul decepţiilor de care avem
parte, în căutarea identităţii noastre est-etice. Apare o indife
renţă, o moleşeală, o somnolare atît de binevenite pentru cei
cărora le e frică de propoziţiile noastre critice. Un, am putea
zice, apolitism spontan, mai puţin culpabil decît cel elaborat
şi susţinut printr-o retorică „angajată”, dar nu mai puţin dăunător,
precum un produs al oboselii şi al decepţiei. O consecinţă
a uzurii pe care miza vechea putere şi pe care n-o desconsideră
defel noua putere. Ştim cu toţii că fuga după alimentele greu
de procurat, cozile istovitoare, mijloacele de transport insuficiente
şi supraaglomerate, lumina scăzută, frigul ş.a.m.d.
provoacă o limitare a conştiinţei, un automatism, o obedienţă
„naturală”, în faţa cărora autorităţile îşi pot freca mîinile de
bucurie. Unii din noi ocolesc pur şi simplu a se pronunţa, evită
chestiunile mai „dificile” (de parcă viaţa noastră, cu prea puţine
excepţii, n-ar fi ţesută din dificultăţi). Nu se „amestecă”. Se
păstrează într-o aşteptare cenuşie, zgribulită, ce poartă, pe dinăuntru măcar, dacă nu şi pe dinafară, stigmatul mizeriei. Cultivă
un defetism care le mărgineşte accesul doar la anume „raţii”
ale adevărului. Cu cît mai multe parcele ale acestuia sînt scoase
din raza lor de interes, cu atît se simt mai uşuraţi.


O rezervă bine inculcată de organele antedecembriste
(fiică legitimă a spaimei stăpînitoarc în mediul concentraţionar)
îi opreşte a intra în controverse, a se rosti asupra unor nume,
orice s-ar întîmpla, foarte bine cotate, precum Marin Preda
ori Nichita Stănescu, ori să pomenească altele, orice s-ar întîmpla,
suspecte, precum I. Negoiţescu, Monica Lovinescu, Virgil
Ierunca, Paul Goma, Dorin Tudoran, Ion Vianu etc. La rigoare,
îi interesează doar, ca pe nişte înfrînţi ce-şi recunosc înfrîngerea,
datele strict economice, precum pensiile, casele de odihnă,
dreptul la tratament gratuit. Nu le-au dat acestora o preeminenţă
covîrşitoare, pînă la excluderea aproape totală a elementelor
de substanţă, la Conferinţa pe ţară din primăvara anului 1990?
Urmaşi ai pensionarilor din perioada lui Ceauşescu, care erau
îndemnaţi a-şi investi energia în formidabila operaţie a recuperării
sticlelor şi borcanelor goale, nu doresc „a se pune rău”
cu nimeni. Dacă se schimbă roata? Dacă X sau Y, dintre lichelele
patentate, ajung iar „sus”? Unele n-au ajuns deja „sus”,
mai „sus” decît erau înainte? Prudenţa nu strică niciodată.


Chiar atunci cînd scriu articole întrucîtva protestatare, o
fac cu aţe de atîtea culori, încît ansamblul e bariolat, greu
descifrabil în finalitatea sa. Ce-a vrut să spună autorul? Care e
poziţia sa ? Cu cît mai greu de aflat, cu atît mai bine. S-a
dezvoltat o remarcabilă industrie articlieră ofensiv-inofensivă,
curajos-inhibată, ca o învîrtire victorioasă în cerc. Arabescurile
frazeologice ilustrează un baroc al conştiinţei ce, evitîndu-sc
pe sine, îşi dă ocol în chip artistic. Logoreea cetăţenească e cu
grijă decuplată de atitudinile precise, de responsabilităţile ce
le-ar incumba. Verificaţi, vă rugăm, în majoritatea gazetelor!
Cu capul plecat fiind aproape tot timpul, scriitorii dc acest tip
scriu şi cu o inteligenţă plecată. Vom da, după cum obişnuim,
şi cîteva citate, chiar din cadrul dezbaterii iniţiate de „România
literară” pe tema crizei culturii: „Dacă editorul X reeditează
Clipa sau Desculţ şi lumea le va citi în metrou, criticul poate
să stea şi-n mustăţi: importanţa actului rămîne exclusiv clitară.
Noi vom tot reinterpreta în cerc închis, ca şi presa de opoziţie
de azi, în care se scriu reciproc epistole, în vreme ce lumea
înoată în largul altor ape” (R. I. nr. 3/1993). Deci zădărnicie
pe toată linia! Este emiţătorul acestor rînduri elitar sau anticlitar,
este în favoarea sau contra opoziţiei? Aşa cum se cade, nu
trebuie să aflăm exact... Altcineva priveşte chiorîş... etica:
„Rezonanţele etice ale preceptului «meseria - brăţară dc aur»
ar trebui să-şi piardă relevanţa în spaţiul acţiunii culturale.
Pentru omul contemporan important este să faci bine ceea ce
faci” (R.l. nr. 4/1993). Dar poţi să faci „bine”, dacă nu faci
„etic”? Nedumerirea noastră se pierde în spaţiul de pîslă al
precauţiei care e mama înţelepciunii. Se are în vedere chiar
invalidarea criteriilor de căpetenie cu care operăm, din unghiul
unui nou nebulos şi atotputernic ce le-ar ridiculiza: „Criteriile
bătrîneşti: cel moral şi cel estetic” (R.L. nr. 3/1993). E oare o
ironie în aceste vorbe ale unui confrate îndeobşte ironic? Nu
sîntem deloc siguri. Drept care ne pregătim a îmbătrînigrabnic
la porţile implacabile ale esteticului şi moralei sale, nemaiavînd
putere a ne stabili într-un loc mai prielnic...



va urma