miercuri, 30 septembrie 2015

CORĂBIILE TIMPULUI (32)


STEPHEN BAXTER




Crocodilul gigant Pristchampus


Ţipătul lui Nebogipfel mă trezi brusc. Glasul Morlocului, ascuţit, era un soi de gâlgâit bizar, însă de-a dreptul înfiorător.
M-am ridicat în capul oaselor, în întunecimea răcoroasă, şi, o clipă, am avut impresia că mă găseam din nou în patul din casa mea de pe Petersham Road, însă aromele şi formele nopţii din Paleocen se năpustiră asupra mea.
Am ieşit pe bâjbâite din culcuş şi am sărit jos, de pe platforma adăpostului nostru, pe nisip. Fusese o noapte fără Lună, iar ultimele stele păleau în văzduh pe măsură ce Soarele se apropia. Marea unduia, placidă, iar zidul pădurii era negru şi imobil.
În mijlocul acestei linişti proaspete, scăldată în albastru, Nebogipfel venea şontâcăind către mine de-a lungul plajei. Îşi pierduse cârja şi, aveam eu senzaţia, de-abia era în stare să stea în două membre, darămite să mai şi fugă. Părul îi era răvăşit şi flutura, iar Morlocul îşi pierduse masca; chiar în timp ce fugea, am observat cum era silit să-şi ridice mâinile pentru a-şi acoperi ochiul imens şi sensibil.
Iar în spatele său, hăituindu-l...
Avea poate zece picioare lungime şi aducea mai mult sau mai puţin cu un crocodil, însă picioarele îi erau înalte şi suple, conferindu-i o atitudine zveltă, precum cea a unui cal, total diferită de mişcarea gheboşată a crocodililor din vremea mea – această dihanie era, în mod clar, adaptată pentru alergat şi vânat. Ochii lui înguşti se aţintiseră asupra Morlocului, iar când deschise gura, am putut să văd nişte rânduri de dinţi aidoma celor de ferăstrău.
Arătarea se găsea la numai câţiva iarzi de Nebogipfel!
Am ţipat şi am dat fuga în acea direcţie, agitându-mi braţele, deşi ştiam că totul se sfârşise pentru Nebogipfel. Îl deplângeam pe Morlocul pierdut, însă – îmi este ruşine să relatez asta – primele mele gânduri au fost la persoana mea, căci moartea lui avea să mă lase singur, aici în mijlocul Paleocenului nesimţitor...
Şi, în acel moment, cu o limpezime uluitoare, dinspre liziera pădurii răsună un foc de puşcă.

Primul glonţ nu atinse fiara, am impresia, dar a fost suficient pentru a face ca acel cap enorm să se întoarcă, iar ritmul acelor picioroange zdravene să încetinească.
Acum, Morlocul căzu şi se întinse pe nisip cât era de mare, însă izbuti să se ridice în coate şi să se târască, în continuare, pe burtă.
Se auzi un al doilea foc, apoi un al treilea. Crocodilul tresări când gloanţele îi loviră trupul. Se îndreptă cu faţa spre pădure, îşi căscă botul cu dinţi de ferăstrău şi scoase un răget ce provocă dinspre copaci un ecou ca de tunet. Apoi porni pe picioarele sale lungi şi hotărâte înspre sursa acestor înţepături neaşteptate.
Un bărbat – scund, îndesat, într-o uniformă cenuşie – apăru la marginea pădurii. Îşi ridică din nou puşca, ochii înspre crocodil şi îşi păstră sângele rece în vreme ce fiara se apropia.
Am ajuns la Nebogipfel şi l-am ridicat pe picioare; tremura. Am rămas amândoi pe nisip şi am aşteptat deznodământul acestei drame.
Crocodilul nu se găsea la mai mult de zece iarzi de bărbat când puşca răsună din nou. Animalul se poticni – puteam să văd sângele şiroindu-i din bot -, dar îşi recăpătă echilibrul fără să fi pierdut aproape niciun pic din viteză. Puşca detună, şi glonţ după glonţ pătrunseră în acel corp gigantic.
În cele din urmă, la mai puţin de zece picioare de bărbat, creatura se rostogoli, cu fălcile sale imense forfecând aerul, iar bărbatul – de un curaj fenomenal – se dădu elegant într-o parte pentru a-i face loc să se prăbuşească.
I-am găsit masca lui Nebogipfel şi, împreună, am urmat drumul crocodilului pe panta plajei. Ghearele sale răscoliseră nisipul, iar ultimele urme de paşi erau mânjite de salivă, mucus şi sânge din care ieşeau aburi. Privită de aproape, făptura asemănătoare unui crocodil era chiar şi mai înfricoşătoare decât de la distanţă; monstrul avea ochii şi fălcile larg deschise, şi, pe măsură ce ultimele picături de viaţă se scurgeau din el, imenşii muşchi ai membrelor posterioare zvâcneau, iar labele copitate scormoneau în nisip.
Morlocul studie trupul cald.
— Pristichampus, zise el, cu gâlgâitul său grav.
Salvatorul nostru stătea cu un picior pe trupul dihaniei ce încă se zvârcolea. Avea vreo douăzeci şi cinci de ani, o privire directă şi era proaspăt bărbierit. În ciuda faptului că se aflase la un pas de moarte, arăta total relaxat; ne oferi un zâmbet frumos, cu strungăreaţă. Uniforma lui era formată din pantaloni cafenii, bocanci grei şi o haină kaki-maroniu; o beretă albastră îi stătea ştrengăreşte pe cap. Acest vizitator ar fi putut să vină din orice epocă, din orice variantă a Istoriei, îmi închipuiam eu, însă nu mă surprinse deloc când tânărul spuse, într-o engleză clară şi fără accent:
— O lighioană a dracu’ de urâtă, nu-i aşa? Rezistentă, totuşi – aţi văzut că a trebuit s-o împuşc în gură înainte să cadă? Şi chiar şi după asta a continuat să vină. Trebuie s-o cinstim cum se cuvine – a fost destul de vitează!
În faţa manierelor sale detaşate, de ofiţer, m-am simţit grosolan, oarecum nătâng, cu pieile şi barba mea. I-am întins mâna.
— Domnule, am senzaţia că vă datorez viaţa însoţitorului meu.
El îmi acceptă mâna şi mi-o scutură.
— Pentru nimic. Rânjetul i se lărgi. Domnul..., presupun, zise el, rostindu-mi numele. Ştiţi, dintotdeauna am vrut să spun asta!
— Dar dumneata cine eşti?
— Oh? Îmi cer scuze. Mă cheamă Gibson. Comandant de escadrilă Guy Gibson65. Şi sunt încântat că v-am găsit.


Tabăra


Se dovedi că Gibson nu era singur. Îşi puse puşca pe umăr, se întoarse şi făcu un gest către umbrele junglei.
Din acea semiobscuritate apărură doi soldaţi. Cămăşile acestor flăcăi împovăraţi erau îmbibate de sudoare, iar când păşiră în lumina tot mai puternică a Soarelui, am remarcat că amândoi păreau ceva mai bănuitori faţă de noi, şi relativ stânjeniţi, decât fusese comandantul de escadrilă. Cei doi erau indieni, am avut eu senzaţia – sepoi, soldaţi ai Imperiului -, iar ochii le scânteiau negri şi aprigi; fiecare dintre ei purta un turban şi o barbă tunsă. Erau îmbrăcaţi în cămăşi kaki de dril şi pantaloni scurţi; unul dintre ei căra în spinare o mitralieră de companie şi ducea două cartuşiere de piele, evident pentru a transporta muniţia acestei arme. Epoleţii lor grei, argintii, luceau în strălucirea Soarelui din Paleocen; se încruntară la cadavrul Pristichampus-ului cu o ferocitate nedeghizată..
Gibson ne informă că el şi aceşti doi camarazi luau parte la o misiune de cercetare; străbătuseră poate o milă de la bivuacul principal, care se afla ceva mai departe de mare. (Am considerat ciudat faptul că Gibson nu spuse numele celor doi soldaţi. Această mică impoliteţe – provocată de acceptarea tacită, de către Gibson, a diferenţelor de grad – îmi păru de-a dreptul absurdă, aici pe o plajă izolată din Paleocen, cu doar o mână de oameni pe tot întinsul lumii!).
I-am mulţumit încă o dată lui Gibson pentru că îl salvase pe Morloc şi l-am invitat să ne însoţească pentru un mic dejun la adăpostul nostru.
— Este chiar de-a lungul plajei, am zis eu, indicând cu mâna.
Gibson îşi puse palma streaşină la ochi pentru a vedea mai limpede.
— Ei bine, arată... ăă... ca şi cum ar fi o construcţie tare zdravănă.
— Zdravănă? Aşa aş crede şi eu, am răspuns şi am început o poveste lungă şi destul de întortocheată despre detaliile adăpostului neterminat, de care mă simţeam neobişnuit de mândru, şi despre felul în care supravieţuisem în Paleocen.
Guy Gibson îşi duse braţele la spate şi ascultă cu o expresie amabilă şi calmă pe chip. Sepoii mă urmăriră, nedumeriţi şi bănuitori, ţinându-şi tot timpul mâinile aproape de arme.
După câteva minute, destul de tardiv, mi-am dat seama de indiferenţa lui Gibson. Am lăsat-o mai încet cu trăncăneala, după care m-am oprit.
Gibson aruncă o privire vioaie înspre plajă.
— Consider că v-aţi descurcat remarcabil de bine aici. Remarcabil. Aş fi crezut că vreo câteva săptămâni de existenţă în stilul lui Robinson Crusoe m-ar fi scos din minţi din pricina singurătăţii. Adică, mai trebuie să treacă vreo cincizeci de milioane de ani până la ora de deschidere a tavernelor.
Am zâmbit la această glumă – pe care nu izbutisem să o pricep – şi m-am simţit destul de jenat din cauza falei mele exagerate în legătură cu asemenea realizări neînsemnate, în faţa acestei întruchipări a competenţei energice.
— Dar uite ce-i, continuă Gibson cu blândeţe, nu sunteţi de părere că ar fi mai potrivit să vă întoarceţi cu noi la Forţa Expediţionară? Acolo avem provizii decente, unelte moderne şi aşa mai departe. Se uită în treacăt spre Nebogipfel şi adăugă, cu ceva mai multă îndoială: Şi în plus, poate că doctorul izbuteşte să facă ceva pentru sărmanul băiat. Aveţi nevoie de vreun obiect de-aici? Putem să venim mai târziu, oricând.
Fireşte că nu aveam nicio nevoie – nu simţeam nicio tragere de inimă de a mai parcurge vreodată acele câteva sute de iarzi de-a lungul plajei dar ştiam că, o dată cu sosirea lui Gibson şi a oamenilor săi, scurta mea idilă luase sfârşit. Am privit chipul pragmatic şi cinstit al lui Gibson şi am înţeles că n-aş fi fost în stare să găsesc vorbele pentru a-i comunica o asemenea senzaţie de pierdere.
Cu sepoii ca deschizători de drum şi cu Morlocul sprijinindu-se de braţul meu, am pornit către interiorul junglei.

La depărtare de coastă, aerul era fierbinte şi umed. Ne deplasam unul în spatele celuilalt, cu un sepoi în faţă şi altul în spate, iar Gibson, Morlocul şi cu mine între ei; în cea mai măre parte a călătoriei, l-am purtat pe fragilul Morloc pe braţe. Cei doi sepoi continuară să ne arunce căutături neîncrezătoare pe sub turbane, deşi, după o vreme, îşi permiseră să-şi depărteze mâinile de tocurile croite din plasă. Nu ne adresară vreo vorbă, nici mie, nici lui Nebogipfel, în tot răstimpul cât am călătorit împreună.
Expediţia lui Gibson venea din 1944 – la şase ani după plecarea noastră, în perioada asaltului german asupra Domului Londrei.
— Şi Războiul încă mai ţine?
— Mă tem că da, zise el, părând posomorât. Fireşte că ne-am luat revanşa pentru acel atac brutal asupra Londrei. Le-am plătit-o cu vârf şi îndesat.
— Dumneata ai fost implicat personal în asemenea acţiuni?
În timp ce mergea, aruncă o privire fugară în jos – aparent involuntar – către decoraţiile cusute pe pieptul tunicii. În acel moment nu le-am recunoscut – nu prea mă omor după treburile militare şi, în orice caz, unele dintre aceste medalii nici măcar nu fuseseră instituite în vremea mea -, dar, mai târziu, am aflat că reprezentau Ordinul Pentru Servicii Excepţionale şi Crucea cu panglică Aviatică, clasa superioară: însemne înalte, mai ales pentru cineva atât de tânăr.
— Da, am avut parte de o fărâmă de acţiune, spuse Gibson, fără afectare. Câteva misiuni frumuşele. Sunt tare băftos că stau aici şi discut despre aşa ceva – o grămadă de băieţi de treabă nu mai au şansa asta.
— Şi acele misiuni au fost eficiente?
— Aşa aş zice. Le-am spart domurile, la scurt timp după ce ei ne-au făcut acelaşi hatâr.
— Şi oraşele din subteran?
El mă ţintui cu privirea.
— Dumneata ce crezi? Fără Dom, un oraş este aproape lipsit de apărare împotriva atacurilor aeriene. O, poţi să faci un baraj cu optzeci’şopturile...
— Optzeci’şopturi?
— Germanii au tunuri antiaeriene Fiat 36 de 8,8 cm – destul de bune şi ca artilerie de câmp sau anti-Leviathan, pe lângă scopul de bază. O realizare pe cinste... Oricum, dacă un pilot de bombardier izbuteşte să pătrundă, sub un asemenea foc de artilerie, poate să dea drumul la tot ce-i doreşte inima în măruntaiele unui oraş fără dom.
— Iar rezultatul, după alţi şase ani de felul ăsta?
El ridică din umeri.
— Nu prea au mai rămas multe oraşe, am senzaţia. Nu în Europa, cel puţin.
Am ajuns în cartierul South Hampstead, am estimat eu. Acolo, am pătruns printr-o lizieră într-un luminiş. Era un spaţiu circular, cu diametrul de poate un sfert de milă, dar nu era natural; cioturile copacilor de la margine arătau că pădurea fusese tăiată sau doborâtă cu explozibile. Chiar în timp ce ne apropiam, am putut să văd echipe de infanterişti despuiaţi până la brâu croindu-şi drum prin lăstărişuri cu ferăstraie şi macete. Pământul din luminiş fusese curăţat de ierburi şi întărit cu câteva straturi de frunze de palmier, toate îndesate în nămol.
În inima acestei poieni se găseau patru dintr-acei enormi Leviathani pe care îi întâlnisem înainte, în 1873 şi 1938. Aceste dihănii alcătuiau laturile unui pătrat cu latura de o sută de picioare, imobile, cu orificiile căscate precum gurile unor animale însetate; lanţurile antimină atârnau lipsite de vlagă şi inutile de tambururile lor, iar vopseaua verde cu negru a carcaselor de metal era murdărită cu guano şi frunze căzute. Pe întinsul taberei se aflau răspândite o serie de alte vehicule şi materiale de război, printre care transportoare blindate uşoare şi piese de artilerie de calibru mic, montate pe atelaje cu roţi groase.
Acesta, îmi dădu de înţeles Gibson, urma să fie amplasamentul unui soi de cimitir pentru Leviathani temporali, din 1944.
Soldaţii trebăluiau pretutindeni, dar când am intrat în luminiş, lângă Gibson, cu Nebogipfel care şchiopăta rezemându-se de mine, toţi militarii până la unul lăsară munca şi se holbară la noi cu o curiozitate nedisimulată.
Am ajuns la ţarcul delimitat de cei patru Leviathani. În centrul acestui pătrat, se găsea un catarg pentru drapel vopsit în alb, iar acolo atârna leneş steagul Imperiului, fistichiu şi nepotrivit. În acest ţarc fuseseră ridicate un număr de corturi: Gibson ne invită să stăm pe scaunele de pânză aflate lângă cel mai mare dintre acestea. Un soldat – uscăţiv, palid şi sâcâit în mod evident de căldură – ieşi dintr-un Leviathan. Am considerat că era ordonanţa lui Gibson, căci comandantul de escadrilă îi ceru să ne aducă nişte răcoritoare.
După ce ne-am aşezat jos, munca în tabără se reluă peste tot în jurul nostru; era ca un furnicar agitat, aşa cum par să fie în mod continuu zonele militare. Cei mai mulţi dintre soldaţi erau îmbrăcaţi în uniformă completă, alcătuită dintr-o cămaşă de tercot, în culoarea verdelui junglei, şi pantaloni prinşi pe glezne. Pe cap aveau nişte pălării moi din fetru kaki-deschis, cu eşarfe împotriva soarelui la spate, ori pălării de paie după un model australian, îmi spuse Gibson. Pe cămăşi sau pălării erau cusute însemnele diviziei, iar cea mai mare parte dintre ei purtau arme: banduliere de piele pentru muniţia armelor mici, cartuşiere de plasă şi altele. Cu toţii aveau acei epoleţi grei de care îmi aduceam aminte din 1938. Date fiind arşiţa şi umezeala, majoritatea acestor militari erau destul de neîngrijiţi.
Am remarcat un individ într-un costum alb din cap până în picioare, cu un vizor încorporat, prin care se uita. Lucra la panourile laterale deschise ale unuia dintre Leviathani. Sărmanul băiat trebuie că se topea de căldură într-o asemenea temniţă, mi-am zis eu; Gibson mă lămuri că acea uniformă era din azbest, pentru a-l proteja de văpaia motoarelor.
Nu toţi ostaşii erau bărbaţi – aş estima că două cincimi din cei aproximativ o sută de oameni care constituiau personalul bazei erau femei -, iar mulţi dintre militari trădau vătămări de un fel sau altul: cicatrice de la arsuri şi chiar, din loc în loc, membre protezate. Mi-am dat seama că teribila irosire a tineretului Europei continuase din 1938, fiind necesară mobilizarea acelora deja răniţi şi a mai multor femei tinere.
Gibson îşi scoase bocancii şi îşi masă picioarele înţepenite, adresându-mi un rânjet mâhnit. Nebogipfel sorbi dintr-un pahar cu apă, în vreme ce, mie şi lui Gibson, ordonanţa ne oferi o tradiţională ceaşcă de ceai englezesc pentru micul dejun – ceai, acolo în Paleocen!
— Aţi înjghebat o adevărată colonie, i-am zis lui Gibson.
— Aşa cred. Antrenamentul e de vină, ştiţi.
Puse bocancii jos şi luă o gură de ceai.
— Fireşte, aici suntem o amestecătură de arme – mă aştept să fi observat.
— Nu, am rostit eu sincer.
— Ei bine, majoritatea băieţilor sunt de la Armată, normal.
Arătă către un tânăr soldat zvelt, care purta nişte trese kaki pe umerii cămăşii sale tropicale.
— Dar câţiva dintre noi, cum ar fi el şi cu mine, suntem din RAF.
— RAF?
— Royal Air Force66. Până la urmă, domnii în costume gri s-au prins că noi suntem cei mai în măsură să strunim dihăniile astea de metal, înţelegeţi.
Un soldat din Armată trecu prin preajmă, holbându-se la Nebogipfel, iar Gibson îi acordă un surâs uşor.
— Fireşte că nu ne deranjează să-i cărăm şi pe tălpaşii ăştia. E mai bine decât să te las să o faci cu mâna ta, nu-i aşa, Stubbins?
Cel numit Stubbins, suplu, roşcovan, cu un chip deschis şi prietenos, îi răspunse cu un rânjet, aproape sfios, însă în mod clar încântat că Gibson îl băga în seamă – toate acestea în ciuda faptului că era cu cel puţin un picior mai înalt decât piticul de Gibson şi cu câţiva ani mai în vârstă. Am recunoscut în comportamentul destins al lui Gibson ceva din atitudinea unui conducător înnăscut.
— Suntem aici de-o săptămână, îmi zise Gibson. E surprinzător că nu am dat peste dumneata mai devreme.
— Nu aşteptam musafiri, i-am spus eu sec. Dacă am fi aşteptat, probabil că am fi aprins nişte focuri sau am fi găsit o altă cale de a ne face remarcată prezenţa.
El catadicsi să-mi facă cu ochiul.
— Şi noi am fost ocupaţi. Am muncit pe rupte în prima zi sau în primele două. Avem echipamente bune, fireşte – conţopiştii ne-au dat limpede de înţeles, înainte să plecăm, că în bătrâna noastră Anglie, clima este destul de variabilă pe intervale suficient de îndelungate, aşa că am fost pregătiţi pentru afacerea asta cu absolut orice, de la paltoane de iarnă până la pelerine Bombay. Însă nu ne-am gândit exact la aceste condiţii tropicale. Nu aici, în mijlocul Londrei! Hainele noastre par să se destrame – putrezesc de-a dreptul pe spinarea noastră, accesoriile de metal ruginesc, iar bocancii n-o să ne mai ţină mult în mizeria asta. Până şi blestematele de şosete mi s-au micşorat! Şi toate catrafusele ne sunt roase de şobolani, rosti el, după ce se încruntă. Cel puţin, cred că sunt şobolani.
— Probabil că nu, am remarcat eu. Şi Leviathanii? Din clasa Kitchener, nu?
Gibson ridică o sprânceană înspre mine, evident uimit că aduceam vorba despre asemenea lucruri.
— De fapt, de-abia putem să deplasăm Leviathanii – picioarele acelea afurisite de elefanţi se afundă în nămolul ăsta fără capăt...
Iar acum, o voce cristalină şi familiară strigă din spatele meu:
— Mă tem c-aţi rămas un pic în urmă, domnule. Clasa Kitchener – inclusiv bătrânul Raglan – a fost trimisă la casare de câţiva ani buni...
M-am răsucit în scaunul meu. Am observat cum se apropia de mine o persoană care purta bereta şi salopeta specifice echipajelor de pe Leviathani; acest militar înainta cu un şchiopătat pronunţat şi cu o mână întinsă pentru salut. Am strâns-o; era mică, dar puternică.
— Căpitane Hilary Bond, am spus şi am zâmbit.
Ea mă măsură cu privirea de sus în jos şi de jos în sus, zăbovind asupra bărbii şi veşmintelor mele din piele de animal.
— Pari ceva mai jerpelit, domnule, dar, altminteri, de neconfundat. Eşti surprins că mă vezi?
— După câteva doze de călătorie în timp, nimic nu mă mai surprinde prea tare, Hilary!



va urma

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu