Chiparosul trist (7)

Agatha Christie

Scrisoarea sorei O’Brien către sora Hopkins:

14 iulie..., Laborough Court

Dragă Hopkins,
Aveam de gând să-ţi scriu, încă de acum câteva zile. Casa de aici e încântătoare şi peisajul minunat, însă nu pot spune că e tot atât de confortabil ca la Hunterbury, cred că înţelegi ce vreau să spun.
Într-un sat izolat e greu să găseşti servitoare, iar fetele pe care le au sunt toate nepricepute, iar unele nu prea îndatoritoare şi, deşi nu sunt omul care să creeze probleme, mâncarea care ţi se aduce pe tavă ar trebui cel puţin să fie fierbinte. N-ai unde să pui un ceainic la fiert, iar ceaiul nu e întotdeauna preparat cu apă fiartă! Totuşi, aşa-i peste tot.
Pacientul e un domn drăguţ şi liniştit... dublă pneumonie, dar criza a trecut şi doctorul spune, că merge spre bine.
Ceea ce vreau să-ţi spun si care o să te intereseze foarte tare e cea mai ciudată coincidenţă pe care ai auzit-o vreodată. În salon, pe pian, există o fotografie într-o ramă mare de argint şi, mă crezi sau nu, e aceeaşi fotografie despre care ţi-am povestit... cea semnată Lewis, pe care mi-a cerut-o doamna Welman. Se înţelege că am fost intrigată... Cine n-ar fi fost? L-am întrebat pe valet cine e, la care el mi-a răspuns pe loc că era „fratele lui lady Rattery, Sir Lewis Rycroft”. A locuit, se pare, nu departe de aici şi a fost omorât în  război.. Foarte trist, nu? Am întrebat, ca din întâmplare, dacă a fost însurat, şi valetul mi-a răspuns că da, dar că lady Rycroft a fost dusă la un azil de nebuni, biata femeie, curând după căsătorie. Mi-a spus că încă trăieşte. Ei, nu-i interesant? Şi noi care ne imaginasem cu totul altceva! Trebuie să fi ţinut foarte mult unul la altul, el şi doamna, dar n-au putut să se căsătorească din cauza soţiei de la azil. Exact ca în filme, nu-i aşa? Si cum s-a gândit toţi anii aceia şi s-a uitat la fotografie, chiar înainte de a muri! Valetul spune că el a fost ucis în 1917. Mi se pare o poveste de iubire foarte romantică.
Ai văzut noul film cu Myrna Loy? Ştiu că urma sa ruleze la Maidensford săptămâna asta. Oh, e cumplit să fii înmormântat la ţară! Nu există nici măcar cinematograf! Nu-i de mirare că nu poţi găsi o servitoare ca lumea!
Ei bine, deocamdată, îţi spun la revedere, şi scrie-mi tot ce e nou.
A dumitale sinceră,
Eileen O’Brien


Scrisoarea sorei Hopkins către sora O’Brien:

14 iulie..., Rose Cottage

Dragă O’Brien,
Pe aici totul e ca de obicei. Hunterbury e pustiu... toţi servitorii au plecat şi s-a pus o tăbliţă cu: „De vânzare”. Zilele trecute am văzut-o pe doamna Bishop. Stă la o soră, la câteva mile de aici. E foarte tulburată, poţi să-ţi închipui, că se vinde casa. Se pare că ea era sigură că domnişoara Carlisle o să se mărite cu domnul Welman si că vor locui aici. Doamna B. spune că au rupt logodna! Domnişoara Carlisle a plecat la Londra, curând după plecarea dumitale. În câteva rânduri, s-a purtat foarte ciudat. Nu ştiu deloc ce să cred despre ea! Mary Gerrard e la Londra şi a început cursurile de maseuză. O treabă foarte bună, după părerea mea. Domnişoara Carlisle i-a promis că-i dă două mii de lire, ceea ce cred că e foarte frumos din partea ei şi nu mulţi ar fi făcut-o.
Apropo,  ce ciudat se înlănţuie uneori lucrurile! Îţi aminteşti că mi-ai vorbit de o fotografie semnată „Lewis”, şi pe care ţi-a arătat-o doamna Welman? Zilele trecute, am avut o discuţie cu doamna Slattery (a fost menajera doctorului Ransome, care a lucrat aici, înaintea doctorului Lord), şi care, trăind aici de când s-a născut, cunoaşte absolut totul despre lumea din partea locului. Am abordat subiectul, ca din întâmplare,  aducând vorba de numele de botez şi spunând că Lewis e un nume puţin obişnuit prin părţile astea, iar ea, printre alte nume, l-a menţionat şi pe cel de Sir Lewis Rycroft de la Forbes Park. A luptat în război, în divizia 17 infanterie şi a fost omorât spre sfârşitul războiului. Atunci am spus: „A fost bun prieten cu doamna Welman de la Hunterbury, nu-i aşa?” Şi imediat ea mi-a aruncat o privire şi a spus: „Da, foarte bun, şi unii susţineau că mai mult decât prieten,” dar ea nu e bârfitoare... şi de ce n-ar fi fost prieteni? Aşa că eu i-am spus că,  în mod sigur, la vremea aceea, doamna Welman era văduvă, iar ea mi-a zis: „Oh, da, era văduvă”. Prin urmare, dragă, am înţeles imediat ce vroia să sugereze cu asta, aşa că, în cazul ăsta, mi se pare ciudat că nu s-au căsătorit, la care ea mi-a explicat pe loc: „Nu se puteau căsători. El avea nevastă, dar era într-un azil de nebuni”. Prin urmare, vezi, acum ştim totul despre povestea asta. Ţinând cont de cât de uşor se divorţează în ziua de azi, e ruşinos că, la vremea respectivă, nebunia nu a constituit motiv de divorţ.
Îţi aduci aminte de tipul ăla tânăr şi arătos, Ted Bigland, care-i tot dădea târcoale lui Mary Gerrard? A venit să-mi ceară adresa ei de la Londra, dar nu i-am dat-o. După părerea mea, nu-i de ea. Nu ştiu, dragă, dacă ai observat, dar domnul R. W. era lulea după ea. Păcat, pentru că asta a provocat necazuri. Ţine minte vorbele mele, ăsta e motivul care a dus la ruperea logodnei lui cu domnişoara Carlisle. Şi, dacă mă întrebi, asta a afectat-o foarte rău. Nu ştiu ce a văzut la el, eu n-aş da doi bani pe el, dar am auzit, dintr-o sursă demnă de încredere, că mereu a fost nebună după el. Se pare că el chiar a făcut-o de oaie, nu-i aşa? Şi ei i-au rămas toţi banii! Cred că lui i s-a dat întotdeauna de înţeles că mătuşa sa îi va lăsa ceva substanţial.
Bătrânul portar Gerrard e pe ducă, nu mai are mult. A avut mai multe ameţeli grave. E tot atât de bădăran şi ciufut cum îl ştii. Zilele trecute, a spus că Mary nu e fata lui. „În locul dumitale mi-ar fi ruşine să spun aşa ceva despre nevasta mea”, i-am spus. Dar s-a uitat la mine şi a cârâit: „Nu esti decât o proastă. Nu înţelegi nimic”. Politicos, nu? Dar, crede-mă, i-am întors-o şi eu! Nevasta lui a fost camerista doamnei Welman, înainte de căsătorie, cred.
Am văzut săptămâna trecută, „Pământul făgăduinţei”. A fost grozav! Se pare că, în China, femeile trebuie să îndure multe.
A dumitale pentru totdeauna,
Jessie Hopkins


Carte poştală a sorei Hopkins către sora O’Brien:

Inchipuie-ţi că scrisorile noastre s-au întâlnit pe drum!
Nu-i aşa că vremea asta e cumplită?

Carte poştală a sorei O’Brien către sora Hopkins:

Am primit scrisoarea dumitale azi-dimmeaţă. Ce coincidenţă!

Scrisoarea lui Roderick Welman către Elinor Carlisle:

15 iulie

Draga Elinor,
Tocmai am primit scrisoarea ta. Nu, zău, n-am nici o parere de rău că vrei să vinzi Hunterbury. Drăguţ din partea ta că mă consulţi. Dacă n-ai de gând să locuieşti acolo, şi sigur nu ai de gând, e cel mai bun lucru pe care-l poţi face. Totusi, s-ar putea să nu scapi chiar aşa uşor de ea. E o casă uriaşă pentru cerinţele de azi, dar, desigur, a fost modernizată şi e în pas cu vremea. Are camere bune pentru servitori, gaze, lumină electrică si tot ce-i trebuie. În tot cazul, sper să ai noroc!
Căldura de aici e minunată, îmi petrec ore întregi în mare. Lumea e destul de ciudată, dar nu mă prea amestec cu ea. Odată mi-ai spus că nu sunt sociabil. Mă tem că ai avut dreptate. Găsesc că majoritatea rasei umane e extraordinar de respingătoare.
Probabil e valabilă şi reciproca.
Îmi zic de mult că tu eşti unul din exponenţii cu adevărat satisfăcători ai umanităţii. Într-o săptămână sau două, am de gând să mă duc să-mi îmbăt ochii pe Coasta Dalmaţiei.  Începând din 22, adresa mea va fi: Thomas Cook, Dubrovnik. Dacă te pot ajuta cu ceva, dă-mi de ştire.
Cu admiraţie şi recunoştinţă, al tău,
Roddy


Scrisoarea domnului Seddon de la firma Seddon, Blatherwick & Seddon către domnişoara Elinor Carlisle:

20 iulie..., 104 Bloomsbury Square

Dragă domnişoară Carlisle,
Părerea mea sinceră e că ar trebui să acceptaţi oferta de douăsprezece mii cinci sute (12.500) de lire a maiorului Somervell pentru Hunterbury. Proprietăţile mari sunt extrem de greu de vândut, în momentul de faţă, iar preţul oferit pare a fi dintre cele mai avantajoase. Oricum, oferta e condiţionată de imediata intrare în posesie şi ştiu că maiorul Somervell a vizitat si alte proprietăţi in împrejurimi, aşa că sfatul meu este să acceptaţi imediat.
Am înţeles că maiorul Somervell vrea să ia casa mobilată pentru o perioadă de trei luni, timp în care formele legale ar putea fi definitivate şi s-ar trece la vânzarea propriu-zisă.
Referitor la locatarul căsuţei portarului, Gerrard, şi la problema pensionării lui, am auzit de la doctorul Lord că bătrânul e foarte bolnav şi nu mai are mult de trăit.
Testamentul mătuşii dumneavoastră încă nu a fost admis la verificare, însă i-am trimis, în avans, o sută de lire domnişoarei Mary Gerrard, până la definitivarea problemei dotei.
Al dumneavoastră sincer,
Edmund Seddon


Scrisoarea doctorului Lord către domnişoara Elinor Carlisle:

24 iulie...

Dragă domnişoară Carlisle,
Bătrânul Gerrard a decedat azi. Aş putea sa vă ajut în vreun fel? Aud că i-aţi vândut casa noului nostru deputat, maiorul Somervell.
Al dumitale sincer,
Peter Lord


Scrisoarea domnişoarei Elinor Carlisle către Mary Gerrard:

25 iulie...

Dragă Mary,
Îmi pare atât de rău de moartea tatălui tău. Am primit o ofertă pentru Hunterbury... de la maiorul Somervell. E nerăbdător să se mute. Plec acolo să triez hârtiile mătuşii şi să fac curăţenie generală. Ai putea să muţi lucrurile tatălui tău cât mai repede? Sper că te simţi bine şi că învăţarea meseriei de maseuză nu ţi se pare prea istovitoare.
A ta, foarte sinceră,
Elinor Carlisle


Scrisoarea lui Mary Gerrard către sora Hopkins:

25 iulie...

Dragă soră Hopkins,
Vă mulţumesc foarte mult pentru scrisoarea în care mi-ai scris despre tata. Mă bucur că nu a suferit. Domnişoara Elinor îmi scrie că a vândut Hunterbury şi că ar vrea să eliberez cât mai repede căsuţa. Pot să stau la dumneavoastră când vin mâine la înmormântare?
Dacă da, nu vă deranjaţi să-mi răspundeţi.
Cu afecţiune,
Mary Gerrard


Joi, 27 iulie, Elinor Carlisle ieşi din hotelul „King’s Arms” şi rămase în loc, câteva clipe, privind în susul şi în josul străzii din Maidensford.
Brusc, cu o exclamaţie de plăcere, traversă strada principală.
Nu avea cum să se înşele asupra siluetei viguroase şi pline de prestanţă, asupra acelui mers semeţ şi calm de galion cu pânzele sus.
— Doamnă Bishop!
— Vai, domnişoara Elinor! Asta da, surpriză! Nu ştiam că sunteţi aici! Dacă aş fi ştiut, aş fi venit eu însămi la Hunterbury! Cine are grijă de dumneavoastră acolo? Sau aţi adus pe cineva de la Londra?
Elinor clătină din cap.
— Nu stau acasă. Stau la „King’s Anns”.
Doamna Bishop privi peste drum şi pufni cu îndoială.
— Se poate locui acolo, am auzit, admise ea. E curat. Şi bucătăria se spune ca e bună, dar nu e la fel cu cea cu care sunteţi obişnuită, domnişoară Elinor.
Elinor zâmbi.
— Am tot confortul şi e vorba doar de două, trei zile. Trebuie să sortez lucrurile din casă. Toate obiectele personale ale mătuşii; şi ar mai fi câteva piese de mobilier pe care aş vrea să le duc la Londra.
— Deci casa e chiar vândută?
— Da. Maiorului Somervell, noul nostru deputat în Parlament. Sir George Kerr a murit şi an avut loc alegeri parţiale.
— Am scăpat de opoziţie, spuse doamna Bishop cu mândrie. De aici, din Maidensford, n-am avut decât conservatori.
Elinor spuse:
— Mă bucur că cel ce a cumpărat casa chiar vrea să locuiască în ea. Mi-ar fi părut rău să fi fost transformată în hotel sau să i se fi modificat construcţia.
Doamna Bishop închise ochii şi persoana ei aristocrată fii străbătută de un fior.
— Da, într-adevăr, ar fi fost îngrozitor... tare îngrozitor. E destul de rău numai să te gândeşti că a încăput pe mâini străine.
— Da, dar vezi dumneata, pentru mine... singură, ar fi fost mult prea mare.
Doamna Bishop pufni. Elinor spuse repede:
— Vreau să te întreb dacă există vreo mobilă pe care ţi-ar plăcea s-o iei dumneata. Dacă da, aş fi bucuroasă să ţi-o dau.
Doamna Bishop zâmbi luminos  şi spuse recunoscătoare:
— Vai, domnişoară Elinor, sunteţi foarte mărinimoasă... foarte bună. Dacă nu cer prea mult...
— Oh, nu.
— Întotdeauna am admirat secretaire-ul din salon. E o piesă atât de frumoasă!
Elinor şi-l aminti; era o piesă foarte decorativă, cu încrustaţii de marchetărie. Spuse repede:
— Bineînţeles că poţi să-l iei, doamnă Bishop. Altceva?
— Zău, nu, domnişoară Elinor. întotdeauna aţi fost extrem de generoasă.
Elinor spuse:
— Mai sunt câteva scaune în acelaşi stil. Le-ai vrea?
Doamna Bishop acceptă scaunele cu mulţumirile de rigoare. Explică:
— Momentan stau la sora mea. Pot să vă ajut cu ceva? Pot veni cu dumneavoastră la Hunterbury, dacă vreţi. N-ar fi nici o problemă, vă asigur... mi-ar face plăcere. E o sarcină atât de melancolică să umbli printre lucrurile doamnei Welman!
Elinor spuse:
— Mulţumesc, doamnă Bishop, dar aş prefera s-o fac singură. Unele lucruri se fac mai bine de unul singur...
Doamna Bishop rosti înţepată:
— Cum vreţi dumneavoastră, bineînţeles.
Apoi continuă:
— A venit aici şi fata lui Gerrard. Înmormântarea a fost ieri. Stă la sora Hopkins. Am auzit că, în dimineaţa asta, se duc şi ele la Hunterbury, să elibereze căsuţa.
— Da, am rugat-o pe Mary să se ocupe de asta... Mă bucur că te-am văzut, doamnă Bishop. N-am sa uit de secretaire şi de scaune. Acum trebuie să plec.
Îi strânse mâna şi se îndepărtă.
Intră în brutărie şi cumpără o pâine. Apoi intră la lăptărie şi cumpără unt şi lapte.
În cele din urmă, intra la băcănie.
— Aş vrea nişte pastă pentru sandviciuri.
— Desigur, domnişoară Carlisle. Domnul Abbott însuşi ieşi să servească clienta, dându-l la o parte pe tânărul său băiat de prăvălie. Ce v-ar plăcea? Somon sau creveţi? Curcan sau limbă? Somon şi sardine? Şuncă şi limbă?
Luă din raft borcan după borcan şi le înşiră pe tejghea.
Elinor spuse zâmbind uşor:
— În ciuda numelor lor diferite, după părerea mea, toate au acelaşi gust.
Domnul Abbott aprobă pe loc.
— Într-un fel, aşa e. Da, într-un fel. Dar sunt foarte gustoase... foarte gustoase.
— Unii se cam feresc să mănânce pastă de peşte. Au existat cazuri de intoxicare cu ptomaină, nu-i aşa?
Domnul Abbott afişă o expresie jignită.
— Vă asigur că ăsta e un sortiment excelent... de cea mai mare încredere... n-am avut niciodată reclamaţii.
— Am să iau un borcan de somon şi scrumbie şi unul de somon şi creveţi. Mulţumesc.


Elinor Carlisle pătrunse pe domeniul Hunterbury prin poarta din spate.
Era o zi fierbinte şi senină de vară. Glicina era în floare. Elinor trecu pe lângă un şir de arbuşti parfumaţi. Ajutorul de grădinar, Horlick, care rămăsese să aibă grijă de proprietate, o salută respectuos.
— Bună dimineaţa, domnişoară. Am primit scrisoarea dumneavoastră. Uşa e deschisă, domnişoară. Am deschis majoritatea ferestrelor.
— Mulţumesc, Horlick.
 În timp ce o luă din loc, tânărul rosti repede, emoţionat.
— Mă scuzaţi, domnişoară...
Elinor se întoarse.
— Da?
— E adevărat că aţi vândut casa? Vreau să spun... a rămas definitiv stabilit?
— Da.
Horlick rosti cu nervozitate:
— Mă întrebam dacă n-aţi putea pune o vorbă bună pentru mine... la maiorul Somervell, vreau să spun. O să aibă nevoie de grădinari. Poate o să zică... o să creadă că sunt prea tânăr ca să fiu grădinar şef, dar am lucrat mulţi ani sub domnul Stephens şi socot ca am învăţat multe şi, de când am rămas singur aici, am păstrat totul în ordine.
Elinor spuse repede:
— Am să fac tot ce pot pentru tine, Horlick. De fapt, chiar aveam de gând să-i vorbesc maiorului Somervell de tine şi sa-i spun ce grădinar bun eşti.
Horlick se înroşi puternic.
— Vă mulţumesc, domnişoară. Sunteţi foarte bună. Vă daţi seama ce lovitură a fost moartea doamnei Welman... şi apoi şi vânzarea casei atât de repede... iar eu... ei bine, problema e că mă însor la toamnă...
Se opri.
Elinor spuse cu blândeţe:
— Sper că maiorul Somervell o să te ia. Fii sigur că am să fac tot ce pot.
Horlick spuse:
— Vă mulţumesc domnişoara. Vedeţi, noi toţi am sperat că domeniul o să fie păstrat de familie. Mulţumesc, domnişoară.
Elinor trecu mai departe.
Brusc o năpădi un val de furie, de resentiment sălbatic.
„Noi toţi am sperat că domeniul o să fie păstrat de familie...”
Ea şi Roddy ar fi putut trăi aici! Ea şi Roddy... Roddy ar fi vrut. Era exact ce ar fi vrut şi ea. Amândoi iubiseră întotdeauna Hunterbury. Dragul Hunterbury... În anii dinainte ca părinţii ei să moară, când locuiau în India, aici venea în vacanţă.
Se juca în pădure, hoinărind de-a lungul pârâului, culegea braţe de flori, mânca coacăze mari, verzi, zmeură parfumată, roşie ca sângele. Mai târziu, urmau merele. Avea ascunzătorile ei secrete, unde se tolănea cu o carte în mână şi citea ore în şir.
Iubise Hunterbury. În adâncul inimii, fusese sigură că, într-o zi, o să trăiască permanent aici. Matuşa Laura îi inoculase ideea asta, aruncând câte-un cuvânt, câte-o frază:
„Într-o zi, Elinor, poate te vei gândi să stai în camera asta. E poate puţin cam întunecoasă!” „S-ar putea face o fântână arteziană aici. Într-o zi, poate ai s-o faci tu”.
Şi Roddy? Şi Roddy păruse să considere Hunterbury ca viitoarea lui casă. Gândul ăsta îi izvorâse, poate, din sentimentele pe care le avea pentru ea, Elinor. Subconştientul îi spunea că era potrivit şi drept ca ei doi să fie împreună, la Hunterbury.
Şi ar fi putut fi împreună. Ar fi putut fi împreună aici... acum... nu evacuând casa pentru a o vinde, ci redecorând-o, plănuind noi aranjamente în casă şi grădină, plimbându-se unul lângă celălalt în tihnita frumuseţe a domeniului, fericiţi... da, fericiţi... dar din cauza frumuseţii de trandafir sălbatic a unei fete...
Ce ştia Roddy despre Mary Gerrard? Nimic... mai puţin decât nimic! Ce simţea pentru ea... pentru adevărata Mary? Era foarte posibil ca ea să posede calităţi admirabile, dar ce ştia Roddy despre ele? Era vechea poveste... eternul joc al naturii!
Nu Roddy însuşi recunoscuse ca era „o vrajă”?
Vroia el... cu adevărat... să se elibereze de „vraja” asta?
Dacă Mary Gerrard ar... muri, de exemplu, n-ar fi spus Roddy, într-o zi: „A fost cel mai bine aşa. Acum îmi dau seama. N-aveam nimic în comun...”
Ar fi adăugat, poate, blând melancolic: „Era o făptură fermecătoare...”
Las-o să rămână aşa pentru el... o amintire minunată... un lucru frumos şi o bucurie pentru vecie...
Dacă lui Mary Gerrard i s-ar întâmpla ceva, Roddy s-ar întoarce la ea, Elinor... Era foarte sigură de asta!
Dacă lui Mary Gerrard i s-ar întâmpla ceva...
Elinor răsuci clanţa uşii laterale. Din soarele fierbinte, intră în răcoarea casei. Se înfiora.
Înăuntru era rece, întuneric, sinistru... Era ca şi cum ceva se afla acolo, în casă, aşteptând-o...
Se duse în lungul holului şi împinse uşa care dădea în cămara valetului.
Mirosea a mucegai. Deschise larg fereastra.
Puse pe masă pachetele... pâinea, untul, sticla cu lapte. Gândi: „Ce prostie! Aveam de gând să iau cafea”.
Se uită prin cutiile de pe etajeră, în una din ele se mai găsea puţin ceai, însă nici urmă de cafea, îşi spuse: „În fine, nu contează”.
Despacheta cele două borcane cu pastă de peşte.
Rămase uitându-se la ele un timp. Apoi părăsi cămara şi urcă la etaj. Se duse direct spre camera doamnei Welman şi intră, începu cu scrinul, deschizând sertare, sortând, aranjând, împăturind haine şi aşezându-le în grămezi mici...



va urma