Blindatele morţii (7)

Sven Hassel


Fără a mai aştepta răspunsul, o luarăm pe drumul nisipos, printre barăcile-dormitor pentru stagiul ce se făcea pe terenul de instrucţie. Satul în ruină pe care îl traversa­răm fusese locuit, cu mult timp în urmă, de ţărani paşnici, dar acum era pustiu şi ferestrele, goale se căscau spre oa­menii în uniformă, care, cât era ziua de lungă, făceau instrucţie printre casele şi grajdurile abandonate.
 ― Să sperăm că mai rămâne mazăre, se plânse Schwartz. O dată e ceva bun şi trebuie să fim în misiune.
Nu-i răspunse nimeni.
― Un iepure! strigă Porta excitat, arătând ceva ce dis­părea în mărăcinişul uscat. Toţi căscarăm gura. Adevărată mană cerească, gemu el, şi ne fuge de sub nas!
 ― Ultima dată când am văzut unul, eram în România, aproape de Dunăre, spuse Pluto.
 ― Când l‑am curăţat pe nemernicul ăla, râse Porta, care uitase de iepure pentru a evoca viaţa de nabab pe care o ducea pe atunci.
Maşina se opri. Înjurând, Paust sări jos.
 ― Unde‑i poligonul 9? Idiotul ăsta s‑a rătăcit. Am ajuns pe pista de sărituri.
Nu primi nici un răspuns. Despături o hartă, o întoarse pe toate feţele şi dură un secol până găsi drumul bun. Camionul întoarse şi se scufundă în nisip. În afară de con­damnaţi am coborât cu toţii ca să‑l împingem.
 ― Sunt care ar trebui să dea o raită prin Rusia, prezise Pluto; vor învăţa şi altele decât ce se‑nvaţă pe câmpul ăsta nenorocft!
 ― S‑a zis cu mazărea! gemu Schwarte, necăjit.
 ― Mă piş pe mazărea ta! urlă Stege. Muşcă‑te de cur dacă ţi‑e foame!
 ―  Nu ţi s‑a vorbit, căcăcios de pe front! i‑o întoarse Schwartz furios.
Bătaia era gata să izbucnească, atunci când maşina porni în sfârşit. Ne urcarăm din mers; nu după mult timp o altă oprire; era în fine poligonul 9. Feldwebel‑ul Paust comandă:
 ― Pluton de pedeapsă, înainte.
Nervoşi, sărirăm şi ne aliniarăm înaintea lui Paust uitându‑i complet pe condamnaţi, ceea ce‑l înfurie pe un locotenent din feldgendarmerie. Paust, în plină învălmă­şeală, începu să vorbească fără şir. Urlă cu o voce care ră­sună până la liziera de brazi, unde un grup de civili şi de militari aşteptau întorşi către noi.
 ― Prizonieri, înainte!... Mai repede, mai repede... un, doi, un, doi, băieţi!
Lovindu‑se unul de altul, condamnaţii în zeghe cobo­râră din camion şi se aşezară, aproape umili. În stânga grupei, fata în spatele subofiţerului.

Locotenentul era, roşu şi desfigurat. Trăgea degeaba de centura lată şi de revolver.
 ― Prezentaţi‑vă, domnule, prezentaţi‑vă! Ce aştep­taţi?
Paust, din ce în ce mai nervos, zbiera:
 ― La dreapta, la dreapta, privirea înainte... atenţiune, la dreaptaaa! ― Se întoarse şi pocni din călcâie: ― Feld­webel Paust, comandantul plutonului de execuţie, din com­pania de gardă, Regimentul 27 tancuri, Compania a 3‑a, prezent cu doi condamnaţi.
Locotenentul răspunse la salut, se întoarse şi dispăru printre brazi. Porumbei cu picioarele acoperite de pene gângureau printre seminţele risipite pe jos. În depărtare cânta un cuc. Ne gândeam la un jos copilăresc: „Câţi ani mai am de trăit?", numărând de câte ori cântă pasărea invizibilă.
 ― Condamnaţii la mijloc, cu doi oameni în spatele lor, ordonă locotenentul.
Puţin mai departe de drum, pe jumătate ascunse de tufişuri, se vedeau trei cutii de lemn. Pălirăm: erau trei sicrie.

Soarele strălucea, câţiva gradaţi fumau, porumbeii uguiau. Un mascul alerga, neîndemânatic, în spatele a două femele care se învârteau cochete. Armele erau calde în mâinile asudate. Stege, cu gândurile aiurea, se juca cu catarama centurii.
Grefierul dădu dosarul unui sergent de cavalerie; nu reuşea să pună ordine în hârtiile colorate pe care le frun­zărea vântul. Cu o voce sonoră, începu să citească:
 ― Înumele Führer‑ului şi al poporului german, Curtea marţială condamnă pe Irmgard Bartel, născută la 3 1922, telefonistă auxiliară a Wehrmacht‑ului, lu­crând la Bielefeldt, la împuşcare pentru apartenenţă la o organizaţie comunistă ilegală şi pentru răspândirea de manifeste împotriva securităţii statului în cadrul cazărmii. Condamnatul este scos din toate drepturile şi bunurile sale revin statului.

Aceeaşi condamnare pentru bătrânul subofiţer, dar pen­tru „refuz de a executa ordinele în timpul serviciului la lagărul 6". Terminând de citit, grefierul îi făcu semn loco­tenentului, iar acesta îi dădu câteva ordine lui Paust.
 ― Pluton de execuţie, la dreapta! Înainte, marş.
Nisipul era prăfos sub picioarele noastre. Fata se po­ticni, dar Pluto o sprijin şi ea căzu doar în genunchi. Fu un scurt moment de dezordine. Porumbeii, pe care, ordinele ţipate îi goniseră, reveniseră, încrezători, aproape printre picioarele noastre.
De după o cotitură apăru ceea ce aşteptam cu toţii, dar care ne provocă totuşi un şoc: stâlpii condamnaţilor la moarte.
Erau şase; şase pari de gard obişnuiţi, fiecare cu o frân­ghie nouă trecută printr‑un inel.
 ― Pluton, stai! ordonă Paust. La picior arm'. Prima grupă la stâlpi împreună cu condamnaţii.

Bătrânul respira atât de greu încât ne atrase tuturor atenţia; era grupa noastră. Ezitarăm, apoi disciplina în­vinse. Avansarăm, muţi, spre parii care fuseseră cândva co­paci pentru a fi devenit acum instrumente ale morţii. Mergeam singuri ca printr‑un deşert. În spatele nostru, civilii şi restul plutonului aşteptau în tăcere. Păreau că ne împing tot mai departe. Doisprezece oameni ca oricare al­ţii înconjurau doi oameni care urmau să moară: nici un actor nu şi‑ar fi putut juca rolul aşa cum şi‑l jucau aceştia doi... livizi, inconştienţi, ireali.
Şi dacă, în acele clipe, am fi luat‑o la fugă? Sau dacă puşca mitralieră a Bătrânului ar fi lătrat către superiori? Şi apoi... Aici erau şase stâlpi, dar în alt loc erau mai mulţi, destui pentru o duzină şi mai bine...
Bătrânul tuşi; condamnatul în zeghe tuşi; era praful. Aveam nevoie de ploaie, ar fi spun un ţăran. Da, ploaie... măcar dacă ar fi plouat... Ne‑am fi simţit mai siguri.
 ― Grupa întâi, stai! comandă Bătrânul înnăbuşit. Mur­mură ceva de neînţeles unde apărea cuvântul „Dumnezeu". Ştiam că cei de la lizieră nu ne pot auzi.
Tânăra se clătina gata să leşine. Pluto îi suflă printre dinţi:
 ― Curaj, fetiţo. Nu le arăta că îţi este frică. Strigă ce vrei, nu‑ţi vor mai face nimic în plus.

Bătrânul ne făcu semn, mie şi lui Stege:
 ― Voi doi cu bătrânul, Pluto şi Porta cu fata.
 ― De ce noi? protestă Stege cu voce joasă.
Dar înaintarăm. Trebuia să o facă cineva. Ceilalţi erau mulţumiţi că nu fusese rândul lor şi întorceau cape­tele jenaţi... mai întâi ca să nu vadă suferinţa nenorociţi­lor, apoi ca să‑şi ascundă uşurarea.
Stâlpii erau descojiţi şi zgrunţuroşi la înălţimea pieptu­lui, căci mai fuseseră folosiţi în numele poporului german. Ce făcea în acele clipe poporul german? Era ora prânzului sau a siestei.
Sfoara nouă, mirosind a cânepă era puţin prea scurtă, Bătrânul subofiţer îşi supse burta, dar nodul tot nu ieşi bine. Stege plângea.
 ― Am să trag în copaci, şopti el, sărman bătrân. Nu în tine, îţi promit.
Fata începu să ţipe. Nu era ţipăt de femeie, ci un urlet profund, de animal. Porta sări înapoi, scăpă arma, îşi şterse mâinile transpirate pe fund, îşi ridică arma şi fugi în zig‑zag spre plutonul care aştepta la douăzeci de me­tri. Ne grăbirăm şi noi, ca şi cum am fi fugit din faţa furtunii. Un preot cu galoane violete şi o cruce în locul vulturului blestemat, porni spre condamnaţi. Tânăra tăcuse. O pală de vânt ridica praful în spirală. Preotul murmură o rugăciune ridicându‑şi mâinile către cerul limpede, ca pentru a‑l lua martor pe Dumnezeu la toată scena. Grefierul făcu doi paşi înainte şi citi cu glas tare:
 ― Aceste execuţii au fost ordonate pentru a apăra poporul şi statul de crimele comise de cele două persoane, condamnate de dreptul civil şi militar conform paragra­fului 32 din Codul penal.

Se retrase rapid. Paust lă comanda; era livid şi pri­vea disperat deşertul de nisip.
 ― La dreapta, privirea înainte, încărcaţi arm'!
Chiulasele şi cartuşele clănţăniră.
 ― La picior arm'! La umăr arm'!
Paturile armelor s‑au înfipt în umeri, privirea urmă­rea ţeava nea­gră‑albastruie, lucitoare. În faţa noastră era ceva alb, vânatul, pânza albă în spatele căreia bătea o inimă, o inimă ce bătea gata să se rupă. Stege îşi trase nasul şi şopti:
 ―  Trag într‑o cracă.
 ―  Atenţiune!

Fata scotea gemete nearticulate. Plutonul tremura, pielea curelelor scrâşnea. În spate, cineva s‑a prăbuşit leşinat.
 ― Foc!
O răpăială scurtă a celor douăsprezece arme şi o lo­vitură surdă în cei doisprezece umeri. Avuseseră loc două asasinate din raţiuni de stat.
Cu ochii scoşi din orbite priveam hipnotizaţi cele două corpuri, care atârnau şi pendulau în sfori. Bătrânul sub­ofiţer căzu la pământ, nodul desfăcându‑se, picioarele i se mişcară sacadat, iar unghiile i se înfipseră în nisipul care se înroşea. Porumbeii speriaţi se roteau în cercuri largi. Tânăra murmură „mamă" într‑un lung horcăit. Cei patru genişti din al 57‑lea se îndreptară spre stâlpi. Doctorul mi­litar aruncă o privire indiferentă cadavrelor şi semnă cer­tificatele. Ca într‑un coşmar auzirăm vocea lui Paust:
 ― În maşină!

Tremurând ca beţivii, ne‑am aşezat la locurile noastre. Stege avea faţa brăzda- tă de urma neagră a lacrimilor, toţi eram mai albi decât creta.
Depăşirăm tăcuţi santinelele; doar motorul mârâia, era o maşină bătrână care văzuse destule lucruri! Ajunserăm în dreptul grămezii de pietre unde lucrau prizonierii de război.
 ―  Douăşpe fără douăzeci, spuse Möller cu vocea spartă.
 ― Cum trece timpul...
 ― S‑a dus mazărea! aminti Schwartz.
 ―  Westfalian mizerabil! urlă Stege. Porcule! O să‑ţi ştâlcesc mutra şi‑o să te umfli de mazăre trei săptămâni...
Sări la Schwartz, răsturnându‑l, şi‑l ţintui cu un pumn sălbatic, în timp ce cu mâna liberă încerca să‑l sugrume. Pluto şi Bauer reuşiră cu greu să‑l stăpânească pe Stege, pe jumătate nebun, şi‑i smulseră victima. Peste toată agitaţia vocea lui Paust urla: „Staţi liniştiţi, adunătură de idioţi!", dar ea nu impresiona pe nimeni.
La cazarmă sărirăm prefăcut indiferenţi din maşină.
 ― Plutonul este liber pentru restul zilei, după ce ar­mele vor fi curăţate.
Trecurăm clătinându‑ne prin faţa recruţilor curioşi şi speriaţi care se întorceau de la cantină. În cameră, Bauer strigă:
 ― Ne întâlnim la „Pisica neagră"?
Porta se întoarse pe călcâie şi‑şi aruncă arma spre capul lui Bauer, explodând:
 ―  Fă ce vrei, mizerabilule, culcă‑te cu Pisica Neagră, dar lasă‑ne‑n pace!
Bauer se feri în ultima clipă de armă.
 ― Oh! rânji un gefreiter, sunt unii cu nervii la pământ!
Era de la secţia a 2‑a. Pluto îşi trânti pumnul în mu­tra lui.
 ― Şi e unul cu ochiul învineţit, ai?


va urma