AVEREA

Mihail Zoscenko

Ilia Ivanovici Spiridonov, meşter legător, a cîştigat cinci mii de ruble în aur la tragerea îm­prumutului.
Primele zile, Ilia Ivanîci a umblat năuc. Dădea din mîini şi din cap, şi bodogănea:
— Ie-te-te... Ce chestie, dom'le... Cum vine asta, măi fraţilor?...
Pe urmă, obişnuindu-se cu bogăţia care a dat peste el, s-a apucat să socoată cam ce şi cît ar putea cumpăra din banii ăştia. Dar ieşea aşa de mult şi aşa de grozav, încît Spiridonov dădea din mînă şi lăsa baltă socotelile.
Fiind prieteni vechi, Ilia Ivanîci dădea pe la mine de vreo două ori pe zi şi de fiecare dată îmi povestea cu de-amănuntul cum a aflat el de cîştig şi ce-a simţit în ziua aceea fericită.
— Şi acum ce-ai de gînd să faci? îl întrebam eu. Ce vrei să-ţi cumperi?
— Mi-oi cumpăra şi eu ba una, ba alta — răs­pundea Spiridonov. Bineînţeles, lemne. Mai tre­buie iarăşi şi niscaiva oale pentru casă... O pe­reche de pantaloni...
În sfîrşit, Ilia Ivanîci a ridicat de la bancă o grămadă de bani nou-nouţi, tot de cîte zece ruble, şi a dispărut fără urmă. În orice caz, pe la mine   n-a mai dat mai bine de două luni.
Odată l-am întîlnit pe stradă.
Era îmbrăcat într-un costum nou, cafeniu des-chis, larg de se pierdea în el. Cravata roz stătea băţoasă şi-l gîdila sub bărbie. Ilia Ivanîci trăgea mereu de ea şi scuipa de ciudă. Era vădit că şi costumul, şi jiletca strîmtă, şi cravata elegantă îl stînjeneau şi-i făceau zile fripte.
Omul slăbise rău, era tras la faţă, şi obrajii i se îngălbeniseră. Avea o culoare nesănătoasă, cu o mulţime de zbîrcituri mărunte pe sub ochi.
— Ei, cum e? l-am întrebat.
— Mde — zise cam abătut Spiridonov. Tră­iesc şi eu... Mi-am cumpărat lemne... Astfel, vezi bine, cam plictiseală.
— Păi de ce?
Ilia Ivanîci dădu din mînă şi mă pofti într-o berărie.
Aici, tot trăgînd de cravată, îmi spuse:
— Uite, îi auzi pe toţi: burjui, burjui... Adi-cătea burjuii ăştia duc o viaţă de huzur. Da'     uite-mă că m-am văzut şi eu burjui, capitalist... Crezi că e vreo pricopseală?
— Păi de ce?
— Uite-aşa — zise Spiridonov. Socoteşte şi dumneata. Cu neamurile mele şi ale nevestei     m-am certat. Sîntem la cuţite. Asta-i una. La tribunal am ajuns ori ba? Am ajuns. O să mă judec cu cetăţeana Bîkova. Asta-i doi... Nevastă-mea, Maria Ignatievna, şade toată ziua pe ladă şi plînge... Asta-i trei... Au dat hoţii să spargă uşa de la casă? Au dat. Măcar că n-au spart-o, dar pot eu să mai am linişte după asta? Draci! Aproape că nici nu mai pot să ies din casă. Şi dacă stau în casă iar e rău, că-mi fură lemnele din curte. Am luat un metru cub de lemne. Trebuie să le păzesc.
Ilia Ivanîci făcu, desperat, un semn cu mîna.
— Şi acum ce ai de gînd să faci? l-am în­trebat.
— Nici eu nu ştiu — suspină Ilia Ivanîci. Zău dacă nu-mi vine să-mi vîr gîtu-n ştreang... Cum am primit banii, chiar din prima zi au început toate belelele... Am trăit eu cît am trăit în tihnă şi fără griji, dar şi cînd a dat pacostea peste mine, apăi m-a înghesuit din toate părţile.
Cum am venit acasă cu banii, văd eu că ceva nu e-n regulă. Casa — plină de neamuri. Pînă atunci nu da nimeni pe la mine, acuma ocupaseră toate scaunele. Mă felicită.
Le-am dat la fiecare, vezi bine, aşa, ca să le dau şi eu ceva, cîte două ruble. Mişka, fratele nevesti-mi, sare el mai al dracului:
— Ruşine — zice — să pici cu cîte două ruble, cînd eşti om cu capital!
Una-alta, s-a încins, nene, o bătaie... de nu se vedea om cu om. În vremea asta Mişka mi-a luat pardesiul din cuier şi dus a fost!
Aşa că am rupt orice legături cu neamurile. Trăiesc şi eu, uite-aşa.
Altfel mi-am cumpărat cîte şi mai cîte. Mi-am luat oale, mi-am luat mei pe doi ani de zile. Mă gîndeam ce-aş mai putea să fac cu banii. Mă uit eu şi văd că nevastă-mea se speteşte cu treburile casei.
„Aşa nu mai merge — mi-am zis. O fi ea fe­meie, dar are drepturi egale. Pîn-aici! Iau o fetiţă să-i fie de ajutor. Să gătească.”
Am luat o fetiţă. Fetiţa găteşte. Nevasta, ne-avînd ce face, şade cîtu-i ziulica pe ladă şi plînge. Vezi dumneata, tot stînd aşa, fără nici o treabă, îşi aduce aminte de toate necazurile prin cîte a trecut: cum a murit taică-su, cum s-a măritat cu mine... Mă rog i-au intrat în cap toate prostiile, uite-aşa, de prea mult bine.
I-am dat bani.
— Du-te — zic — măcar la club sau la teatru. M-aş duce şi eu cu tine, zic, dar vezi că trebuie să păzesc lemnele.
A mai plîns ea ce-a plîns, da' pe urmă s-a dus la club. A început să joace loto. Ziua plînge, seara joacă. Eu păzesc lemnele. Fetiţa găteşte.
După aia, vine preşedintele comitetului de lo­ca-tari şi zice:
— De ce exploatezi copiii? De ce, zice, n-ai anunţat-o pe fetiţa aia, Bîkova? Vezi, zice, că am să te dau în judecată, măcar că ai cîştigat banii ăia...
Ilia Ivanîci dădu iar din mînă, îşi potrivi cra­vata şi rămase tăcut.
— E rău — am zis eu.
— Te cred! se învioră Ilia Ivanîci. Uite, bună-oară, stau şi eu la o bere, dar simt că mă apucă vătămătura. Poate că în clipa asta mi-au zulit lem-nele din curte. Ori poate c-au intrat hoţii în casă... Şi am un samovar nou-nouţ... Nici să stau nu-mi vine, dar nici să plec...
Iar acasă... Nevasta poate că stă şi plînge. Fe­tiţa plîngea şi ea; i-e teamă de judecată... Mişka, fratele nevesti-mi, sînt sigur că dă tîrcoale casei... Uf, mai bine nu mai cîştigam banii ăştia!
Ilia Ivanîci plăti berea şi-mi strînse mîna abă­tut. La despărţire, am vrut să-l consolez, dar el m-a întrebat:
— Ia spune-mi... Tragerea următoare cînd e? Nu mi-ar strica să cîştig un miar, să mai rotun­jesc suma...
Ilia Ivanîci se trase de cravată, îmi făcu un semn din cap şi porni zorit spre casă.



va urma