Operatiunea Omega (V)

Robert Ludlum

Luni – ora 20,05

Cursa de la Aeroportul Dulles la Newark i se păru ireală. Nu se simţea obosit. Era terorizat. Mintea îi gonea de la o imagine la alta, fiecare dintre ele îndepărtând-o pe cea anterioară. Vedea privirea intensă din ochii lui Laurence Fassett pe deasupra rolelor magnetofonului. Vocea monotonă a agentului, punându-i nenumărate întrebări; apoi glasul se auzea tot mai tare. „Omega!”
Pe urmă vedea parcă aievea feţele lui Bernie şi Leila Osterman, Dick şi Ginny Tremayne, Joe şi Betty Cardone.
Totul era absurd! Avea să ajungă la Newark, coşmarul o să se încheie, iar el o să-şi aducă aminte că-i dăduse lui Laurence Fassett programele de servicii publice şi că semnase paginile lipsă din dosarul CFA.
Dar ştia că nu era aşa.
Călătoria de o oră de la Newark la Saddle Valley se desfăşură în tăcere, şoferul de taxi imitându-l pe clientul din spate, care fuma întruna, fără să-i răspundă la întrebare atunci când se interesase de condiţiile de zbor.

SADDLE VALLEY
LOCALITATE ÎNTEMEIATĂ ÎN 1862
Bine aţi venit

Tanner fixa indicatorul luminat de farurile taxiului. După ce se îndepărtă de el, nu se mai gândi decât la cuvintele „Spărtura din Piele”.
Ireal.
Zece minute mai târziu, taxiul ajunse în faţa casei lui. Coborî şi-i întinse absent şoferului suma convenită.
— Mulţumesc, domnule Tanner, zise şoferul, aplecându-se peste scaun ca să ia banii prin fereastră.
— Ce? Ce-ai spus? întrebă John Tanner.
— Am spus „Mulţumesc, domnule Tanner”.
Tanner se aplecă şi înhaţă minerul portierei, trăgând de el cu putere.
— De unde ştii numele meu? Spune-mi imediat cum ai aflat de numele meu!
Şoferul văzu broboane de sudoare curgând pe faţa pasagerului său şi privirea înnebunită din ochii acestuia. Un trăsnit, îşi zise. Îşi lăsă încet mâna stângă spre podeaua de sub picioare. Avea întotdeauna acolo o manivelă subţire.
— Ascultă, amice, spuse el, cu degetele strânse pe manivelă. Dacă nu vrei să-ţi spună nimeni pe nume, scoate placa aia de pe peluza din faţa casei.
Tanner se dădu înapoi şi privi peste umăr. Pe pajişte se afla felinarul din fier forjat, o lampă rezistentă la intemperii, legată cu un lanţ de o bară transversală. Deasupra felinarului, vizibile în lumină, erau scrise cuvintele:

FAMILIA TANNER 22,
ORCHARD DRIVE

Văzuse lampa şi cuvintele de mii de ori. Familia Tanner, 22, Orchard Drive. Dar în acel moment şi ele păreau ireale. De parcă nu le mai văzuse niciodată.
— Scuză-mă, amice. Sunt puţin nervos. Nu-mi place să călătoresc cu avionul.
Închise uşa, iar şoferul începu să ridice geamul.
— Atunci ia trenul, zise el scurt. Sau mergi pe jos, ce naiba!
Taxiul se îndepărtă cu zgomot, apoi Tanner se întoarse şi se uită la casă. Uşa se deschise. Câinele sări să-l întâmpine. Soţia lui, cu zâmbetul pe buze, stătea în holul puternic luminat.

Marţi – ora 3,30 (ora Californiei)

Telefonul alb, cu ţârâitul lui înăbuşit, sunase de cel puţin cinci ori. Somnoroasă, Leila îşi zise că n-avea nici un rost să lase aparatul pe noptiera lui Bernie. El nu se trezea niciodată, doar ea.
Îl înghionti cu cotul pe soţul ei.
— Iubitule... Bernie. Bernie! Telefonul.
— Ce? Osterman deschise ochii, zăpăcit. Telefonul? Ah, blestematul ăsta de telefon. Cine-l aude?
Întinse mâna în întuneric şi bâjbâi după receptor.
— Da... Da, sunt Bernard Osterman... O convorbire internaţională? Acoperi microfonul cu palma şi se ridică în capul oaselor. Se întoarse către soţia lui. Cât e ceasul?
Leila aprinse veioza şi se uită la deşteptător.
— Trei şi jumătate. Doamne!
— Probabil că-i vreun tâmpit din serialul ăla din Hawaii.
Acolo nu e nici miezul nopţii. Bernie asculta la telefon Da, aştept... E un telefon internaţional, iubito. Dacă e din Hawai, pot să-l vâre pe producătorul ăla în maşini de scris, noi ne-am săturat. N-ar fi trebuit să ne amestecăm... Da, domnule. Te rog să te grăbeşti, da?
— Spuneai că vrei să vezi insulele alea fără uniformă, îţi aminteşti?
— Îmi cer scuze... Da, sunt Bernard Osterman, ce naiba Da! Da! Mulţumesc... Alo! Nu vă aud. Alo!... Da, e mai bine acum. Cine e?... Ce? Ce-aţi spus?... Cine e? Cum vă numiţi? Nu vă înţeleg. Da, vă aud, dar nu vă înţeleg... Alo!... Alo Staţi puţin! Am zis să staţi puţin!
Osterman se ridică repede şi se dădu jos din pat. Trase după el pătura, care căzu pe podea. Începu să lovească în furca telefonului.
— Centrala! Centrala! S-a întrerupt legătura!
— Cine era? De ce strigi? Ce spunea?
— El... ticălosul mormăia ca un taur. Spunea... spune că trebuie să fim atenţi la... Tan Unu. Asta spunea. Voia şi ştie dacă l-am auzit bine. Tan Unu. Ce dracu’ înseamnă asta?
— Ce?
— Tan Unu! Asta tot repeta!
— N-are nici un sens... Vorbea din Hawaii? Ţi-a spui centrala de unde a sunat?
Osterman îşi privi nevasta în lumina slabă din dormitor.
— Da. Am auzit clar. De dincolo de ocean... De la Lisabona. Lisabona, Portugalia.
— Nu cunoaştem pe nimeni în Portugalia.
— Lisabona, Lisabona, Lisabona... Osterman continua să repete încet numele.
— Lisabona. Neutră. Lisabona era neutră.
— Ce vrei să spui?
— Tan Unu...
— Tan... tan. Tanner. Putea să fie John Tanner? John Tanner!
— Neutră!
— E John Tanner, spuse calm Leila.
— Johnny?... Ce voia să însemne avertismentul acela? De ce-ar trebui să fim atenţi? Ce l-o fi apucat să sune la ora trei şi jumătate dimineaţa?
Leila se ridică în capul oaselor şi luă o ţigară.
— Johnny şi-a făcut o mulţime de duşmani. Cei din portul San Diego suferă şi-acum din cauza lui.
— San Diego, treacă-meargă! Dar Lisabona?
— În Daily Variety scria săptămâna trecută că o să mergem la New York, continuă Leila, trăgând adânc fumul în piept. Că o să stăm probabil la foştii noştri vecini, familia Tanner.
— Şi?
— Poate că ni se face prea multă reclamă. Se uită la soţul ei.
— Ar fi mai bine să-l sun pe Johnny.
Osterman întinse mâna după telefon. Leila îl prinse de încheietură.
— Ai înnebunit? Osterman lăsă mâna jos.
Joe deschise ochii şi se uită la ceas: şase douăzeci şi două. Era timpul să se scoale, să se încălzească puţin în sala de gimnastică şi să se ducă eventual până la club, să se antreneze vreo oră pe terenul de golf.
El se scula devreme, Betty – nu. De câte ori i se oferea ocazia, dormea până la prânz. Aveau două paturi duble, câte unul pentru fiecare, fiindcă Joe cunoştea efectele negative ale temperaturilor diferite a două corpuri aflate sub acelaşi aşternut. Binefacerile somnului erau diminuate cu aproape cincizeci de procente atunci când împărţeai patul cu altcineva. Şi, de vreme ce rostul patului conjugal era exclusiv sexual, n-avea rost să renunţe la binefacerile somnului.
O pereche de paturi duble reprezenta soluţia ideală.
Consacră zece minute pedalatului pe bicicleta ergometrică şi alte cinci exerciţiilor cu greutăţi de trei kilograme şi jumătate. Se uită pe geamul gros dinspre saună şi văzu că încăperea era pregătită.
Se aprinse o lumină deasupra ceasului de pe perete. Era soneria de la uşa din faţă. Joe instalase dispozitivul pentru cazul în care se afla doar el în casă şi exersa în sala de gimnastică.
Ceasul arăta ora şase cincizeci şi unu, mult prea devreme pentru ca vreun locuitor din Saddle Valley să sune la uşă. Puse greutăţile pe podea şi se duse la interfon.
— Da. Cine e?
— O telegramă, domnule Cardione.
— Cine?
— Cardione, aşa scrie.
— Numele meu e Cardone.
— Adresa nu e Apple Place, numărul unsprezece?
— Vin imediat.
Închise interfonul şi înhaţă un prosop de pe raft, înfăşurându-l în jurul şoldurilor în timp ce ieşea în grabă din sala de gimnastică. Nu-i plăcea deloc ceea ce tocmai auzise. Ajunse la uşa din faţă şi o deschise. Se trezi faţă în faţă cu un bărbat scund, în uniformă, ce mesteca gumă.
— De ce n-ai dat telefon? E cam devreme, nu crezi?
— Am primit instrucţiuni s-o livrez personal. A trebuit să vin cu maşina până aici, domnule Cardione. Aproape douăzeci şi cinci de kilometri. Avem serviciu permanent.
Cardone semnă pentru plic.
— De ce douăzeci şi cinci de kilometri? Western Union are o filială în Ridge Park.
— Nu e de la Western Union, domnule. E o telegramă... din Europa.
Cardone înşfacă plicul din mâna bărbatului în uniformă.
— Aşteaptă puţin.
Nu voia să pară tulburat, aşa că se duse calm în camera de zi, unde îşi amintea că văzuse geanta lui Betty pe pian. Scoase din ea două hârtii de un dolar şi se întoarse la uşă.
— Uite. Îmi pare rău că ai bătut atâta drum. Închise uşa şi desfăcu plicul telegramei.

L’UOMO BRUNO PALIDO NON E AMICO DEL ITALIANO. GUARDA BENE VICINI DI QUESTA MANIERA. PROTECIATE PER LA FINA DELLA SETTIMANA.
DA VINCI

Cardone se duse în bucătărie, găsi un creion lângă telefon şi se aşeză la masă. Scrise traducerea pe coperta unei reviste.

Bărbatul brunet nu e prietenul italianului. Fii atent la asemenea vecini. Ia-ţi măsuri de precauţie la sfârşitul săptămânii.
Da Vinci.

Ce însemna asta? Ce „vecini... bruneţi”? În Saddle Valley nu existau negri. Mesajul n-avea sens.
Deodată, Joe Cardone îngheţă. Vecinul brunet nu putea fi decât John Tanner. Sfârşitul săptămânii – vineri – însemna sosirea cuplului Osterman. Cineva din Europa îl sfătuia să se ferească de John Tanner şi de week-end-ul pe care urma să-l petreacă împreună cu Osterman.
Luă repede telegrama şi se uită la expeditor.
Era trimisă din Zürich.
O, Iisuse! Din Zürich!
Cineva din Zürich – care îşi spunea Da Vinci, care cunoştea numele lui adevărat, care îl cunoştea pe John Tanner, care ştia de familia Osterman – îl avertiza!
Joe Cardone privea pe fereastră pajiştea din spatele casei. Da Vinci, Da Vinci!
Leonardo.
Artist, soldat, strateg militar – încercând să fie pe placul tuturor.
Mafia! O, Doamne! Care dintre ei?
Castellano? Battella? Poate Latrona. Care dintre ei îi pusese gând rău? Şi de ce? El era prietenul lor!
Mâinile îi tremurau când puse telegrama pe masa din bucătărie. O mai citi o dată. Fiecare frază sugera progresiv înţelesuri tot mai primejdioase.
Tanner!
John Tanner descoperise ceva! Dar ce? Şi de ce venea mesajul de la Zürich? Ce legătură avea oricare dintre ei cu Zürich? Sau cu familia Osterman?
Ce descoperise Tanner? Ce-avea de gând să facă?... Unul dintre oamenii lui Battella îl poreclise cândva pe Tanner... cum îi zisese?
Volturno!
Vultur.
„... nu e prieten al italianului... Fii atent... Ia-ţi măsuri de precauţie...”
Cum? De ce? Tanner n-ar fi avut încredere în el. De ce-ar fi avut?
El, Joe Cardone, nu făcea parte din organizaţie, nu era din famiglia. Ce putea el şti?
Dar mesajul lui „Da Vinci” venise din Elveţia. Iar asta îl făcea să întrevadă o singură posibilitate, una înspăimântătoare. Cosa Nostra aflase despre Zürich! Ar fi folosit această informaţie împotriva lui dacă el n-ar fi reuşit să-l ţină sub control pe „bărbatul brunet”, duşmanul italianului. În cazul în care n-ar fi putut contracara intenţiile lui John Tanner, el ar fi fost distrus.
Zürich! Cuplul Osterman!
El făcuse ce crezuse că era corect. Ce fusese necesar pentru a supravieţui. Osterman indicase lucrul ăsta într-un fel care nu lăsa loc la dubii. Dar acum situaţia se afla sub controlul altcuiva. Nu al său. El nu va mai putea fi atins.
Joe Cardone ieşi din bucătărie şi se întoarse în sala de gimnastică. Fără să-şi pună mănuşi, începu să lovească sacul de box cu pumnii. Tot mai repede, tot mai înverşunat.
Simţea un scrâşnet în creier:
— Zürich! Zürich! Zürich!

Virginia Tremayne îl auzi pe soţul ei sculându-se din pat la ora şase şi un sfert şi îşi dădu imediat seama că ceva nu era în regulă. Bărbatul ei se trezea rareori aşa devreme.
Aşteptă câteva minute. Văzând că nu se întorcea, se ridică din pat, îşi puse halatul şi coborî scările. El era în camera de zi, stând în picioare în faţa ferestrei, fuma o ţigară şi citea ceva scris pe o bucată de hârtie.
— Ce faci?
— Uită-te la asta, răspunse el calm.
— La ce?
Luă hârtia din mâna lui.

Fii extrem de prudent cu prietenul tău jurnalist. Amiciţia lui nu e mai presus de interesul său. Nu e ceea ce pare să fie. S-ar putea să fim nevoiţi să întocmim un raport despre vizitatorii lui din California.
Blackstone

— Ce-i asta? Când ai primit-o?
— Am auzit zgomote la fereastră acum vreo douăzeci de minute. A fost de-ajuns ca să mă scol. A urmat zgomotul unui motor de maşină. Mergea în sus şi-n jos prin faţa casei... Credeam că ai auzit şi tu. Îţi trăseseşi cuvertura peste cap.
— Cred că da. N-am dat atenţie...
— Am coborât şi-am deschis uşa. Am văzut plicul pe preşul din faţa uşii.
— Ce înseamnă asta?
— Deocamdată nu ştiu.
— Cine-i Blackstone?
— Juristul englez. A scris despre bazele sistemului legislativ...
Richard Tremayne se trânti într-un fotoliu şi îşi duse mâna la frunte. Cu cealaltă răsuci ţigara pe marginea unei scrumiere.
— Te rog... Lasă-mă să mă gândesc.
Virginia Tremayne se uită din nou la hârtia ce conţinea acel mesaj enigmatic.
— „Prieten jurnalist.” Asta înseamnă...?
— Tanner a aflat ceva, iar cel care a adus hârtia asta e alarmat. Acum încearcă să mă alerteze şi pe mine.
— De ce?
— Nu ştiu. Îşi închipuie probabil că-i pot ajuta. Şi dacă n-o fac, mă ameninţă. De fapt, pe toţi.
— Familia Osterman.
— Exact. Ne ameninţă cu Zürich.
— O, Doamne! Ştiu! Cineva a aflat!
— Aşa se pare.
— Crezi că Bernie s-a speriat? A vorbit despre asta?
Ochii lui Tremayne se îngustară.
— Ar fi nebun dacă ar face-o. Ar fi răstignit pe ambele maluri ale Atlanticului... Nu, nu e asta.
— Atunci ce e?
— Semnatarul biletului e fie cineva cu care am lucrat în trecut, fie unul care a refuzat să trateze cu mine. Poate că e unul dintre cazurile actuale. Poate unul dintre dosarele pe care le am acum în lucru. Iar Tanner a aflat ceva şi face valuri. Ei se aşteaptă să-l opresc eu. Dacă nu, sunt terminat. Înainte de a-mi putea permite... Înainte ca Zürich să lucreze pentru noi.
— Nu se pot atinge de tine! zise soţia lui Tremayne cu insolenţă artificială.
— Ei, haide, dragă. Să nu ne amăgim unul pe altul. În cercurile distinse, eu sunt un analist al fuzionărilor. În sălile de consiliu, sunt un pirat al corporaţiilor. Ca să-l parafrazez pe judecătorul Hand, piaţa fuziunilor trebuie să facă faţă în prezent unei avalanşe de false achiziţii. False. Asta înseamnă înşelăciune. Să cumperi cu hârtii. Fragmente de ficţiune.
— Ai necazuri?
— Nu tocmai – aş putea să spun că am primit informaţii eronate. Juriştii mă agreează.
— Te respectă! Ai muncit mai mult decât oricare om pe care-l cunosc. Eşti cel mai bun avocat!
— Mi-ar plăcea să cred asta.
— Aşa e.
Richard Tremayne rămase în faţa ferestrei mari, privind peluza casei sale de şaptezeci şi patru de mii de dolari.
— E ciudat. Poate că ai dreptate. Sunt unul dintre cei mai buni, într-un sistem pe care-l dispreţuiesc... Un sistem pe care Tanner l-ar sfâşia bucată cu bucată într-unul din programele sale, dacă ar şti ce-l face cu adevărat să funcţioneze. La asta face aluzie mesajul ăla.
— Cred că te înşeli. Probabil e vorba despre cineva pe care l-ai pus în dificultate şi care vrea să se răzbune. Poate că încearcă să te sperie.
— Atunci a reuşit. Ceea ce îmi spune acest... Blackstone nu e o noutate. Ce sunt şi ce fac eu mă determină să fiu duşmanul natural al lui Tanner. Cel puţin, aşa ar crede el... Dacă ar şti adevărul.
Se uită la soţia lui şi se strădui să zâmbească.
— Ei ştiu adevărul despre Zürich.



va urma