Moartea Ceausestilor (4)

Catherine Durandin & Guy Hoedts

Noiembrie 1987: la Braşov, muncitorii furioşi se revoltă (II)

Audierile la faţa locului sunt adesea făcute de anchetatori
străini de Braşov, fără teama că ar putea fi recunoscuţi
şi fiindcă aceştia au mai puţine scrupule în a
lovi cu asprime. Nu toţi cei anchetaţi sunt şi torturaţi,
însă mai toţi au parte de lecţii moralizatoare („Sunteţi
ruşinea Braşovului!“), dar şi de jigniri şi bătăi în toată
regula. Cei vizaţi sunt legaţi de inele fixate în perete şi
sunt bătuţi ore întregi, cu picioarele sau cu bastoanele.
Aceştia încearcă să nege că au participat la manifestaţie,
încearcă să evite să-şi denunţe camarazii. Dar fotografiile
făcute de Miliţie şi de Securitate sunt dovezi de netăgăduit.
Toţi înregistrează pierderi importante în greutate,
aproximativ douăsprezece kilograme pe săptămână.

Aproximativ două sute de suspecţi sunt aduşi la
Bucureşti pentru interogatorii mai amănunţite. Sunt urcaţi,
în lanţuri, în cincizeci în dube concepute pentru a
transporta doar câte cincisprezece persoane. Miliţienii îi
lasă să creadă că vor fi discret împuşcaţi în pădure. Una
dintre dube rămâne în pană; ocupanţii cred că le-a sunat
ceasul.

Vor fi „doar“ torturaţi. Cu sălbăticie. Prin tot felul de
mijloace: lovituri de baston în diferite părţi ale corpului:
la cap („pentru că acolo se află intenţiile rele al rebelilor”),
în şale, în ficat, în sex, la mâini, la tălpi; unghii strânse
cu uşa până ce ţâşneşte sângele... Unii deţinuţi sunt înfăşuraţi
în cearşafuri umede înainte de a fi bătuţi, alţii
sunt lăsaţi complet dezbrăcaţi în frig... Unii sunt obligaţi
să sară prin încăpere, de jur-împrejur, ca broasca, să
stea într-un picior, să ţină cu braţele întinse teancuri de
cărţi până nu mai pot: la cel mai mic semn de slăbiciune,
dulăii mârâie şi o avalanşă de lovituri de bâtă se
abate asupra acestor nenorociţi. Pentru unii dintre ei,
violenţa fizică reprezintă o uşurare a torturilor psihologice,
mai dure: privarea de somn, obligaţia de a asculta ţipetele
unor deţinuţi torturati într-o celulă vecină - uneori 5 5 5
nu sunt decât înregistrări. în cea mai bună tradiţie a represiunii
comuniste, interogatoriile suspecţilor, cărora
nu li se mai spune pe nume, ci au atribuit un număr, se
petrec cel mai adesea noaptea. Alte tehnici sunt şi mai
originale: cel torturat trebuie să ţină pe perete cu nasul
un portret al lui Ceauşescu. Şi ce bătaie urmează dacă
se întâmplă ca tabloul să cadă!

Deţinuţii sunt închişi împreună cu condamnaţii de
drept comun, de fapt turnători, cărora ei le fac uneori
mărturisiri, în naivitatea lor de muncitori oneşti. Se întâmplă
să cadă şi în capcana metodei good cop, bad cop,
fără să-şi dea seama că ofiţerul de treabă care le oferă
ţigări şi îi compătimeşte nu este decât un complice al
celuilalt, care îl loveşte sălbatic. Sunt obligaţi să-şi scrie
de zece ori, de douăzeci de ori, până la şaizeci de ori depoziţia.
Chiar atunci când anchetatorii au obţinut mărturisirile
aşteptate, o iau de la capăt, ca să se distreze.

La începutul interogatoriilor, agenţii de securitate,
conform consemnului, încearcă să obţină dovezi despre
un complot urzit în străinătate. Treptat, trebuie să se
constate că „evenimentele" au avut un caracter spontan.
De aici înainte, nici un element politic nu mai trebuie să
apară. Nu se mai vorbeşte de comunism, de Ceauşescu,
nici de lozinci... Trebuie dovedite vandalismul, huliganismul
pur şi simplu, cu referinţe precise la Codul
penal. în această logică, Securitatea încetează să se mai
ocupe de acest episod, lăsând locul Miliţiei. Mărturisirile
smulse până acum nu mai convin; e nevoie de altele,
depoziţiile trebuie refăcute. Uluiţi, cei care nu spărseseră
nimic, ci „se mulţumiseră" să strige „Jos Ceauşescu!",
sunt din nou bătuţi ca să mărturisească faptul că au spart
candelabre.

In paralel, la Braşov, partidul organizează şedinţe de
demascare şi de recâştigare a poziţiilor ideologice în cel
mai pur stil stalinist: contestatarii sunt aspru criticaţi, la
început pentru atitudinea lor antisocialistă. Partidul nu
poate însă să admită că proastele condiţii de viaţă pot
declanşa o mişcare anticomunistă. Trebuie să existe o
corelaţie cu evoluţia interogatoriilor de la Bucureşti.
Rebelii nu sunt decât nişte „huligani", nişte „vagabonzi",
nişte „vandali", „debili mintal", „recidivişti", „beţivi"...
Drojdia societăţii, care a comis acte de banditism; ei
sunt o ruşine pentru colectivitate. Se cer pedepsele cele
mai severe, inclusiv pedeapsa capitală. Se fac excluderi
pe capete din partid, din Uniunea Tineretului Comunist,
chiar dacă, în repetate rânduri, participanţii la şedinţe
refuză să voteze.

Pe 1 decembrie are loc o şedinţă extraordinară a reprezentanţilor
muncitorilor de la „Steagul Roşu". Se
aprobă în unanimitate schimbarea conducerii şi începerea
urmăririi judiciare „împotriva anumitor elemente" aflate
printre muncitori. Muncitorii care s-ar fi dedat la „acte străine
societăţii noastre" sau care ar fi provocat „dezordini"
„trebuie să fie deportaţi" sau „pedepsiţi prin aplicarea
legii potrivit gravităţii actelor lor". Conducerea este
declarată vinovată pentru „limitarea ilegală a salariilor"
şi „nerespectarea" planului. O moţiune e trimisă în acest
sens tovarăşului Ceauşescu. Nu se face nici o aluzie la
doleanţele muncitorilor, care îl asigură pe Cârmaci de
voinţa lor de nestrămutat de a face eforturi sporite pentru
realizarea planului de producţie.

Procesul propriu-zis are loc pe 3 decembrie, la Braşov,
cu uşile închise. Cei şaizeci şi unu de acuzaţi (dintre
care opt nu sunt de la „Steagul Roşu44) primesc
pedepse aspre, deşi mai blânde decât se aşteptau: de la
şase luni până la trei ani de domiciliu forţat sau de
muncă silnică. Condamnaţii sunt dispersaţi şi fixaţi în
arest la domiciliu în diferite oraşe din ţară. Nu contează
că această pedeapsă nu mai figurează în Codul penal. în
plus, ei primesc un salariu foarte redus. Constantin Cocan,
în vârstă de patruzeci şi şapte de ani pe atunci,
angajat într-o întreprindere de panificaţie şi condamnat
la doi ani de muncă silnică, nu primeşte decât două sute
şaptezeci de lei, faţă de un salariu normal de o mie două
sute. Ca majoritatea, el nu poate supravieţui decât datorită
banilor şi alimentelor trimise de familie.

Alţi douăzeci şi şapte de suspecţi formează obiectul
unor schimbări de domiciliu, ca măsuri administrative,
fără o condamnare penală. Astfel, Iuliana Biro, treizeci
de ani, metalurgistă la „Steagul Roşu44, povesteşte: „Nu
am fost condamnată, doar dată afară şi deportată. Am
fost trimisă să lucrez la Ormeniş, la CAP, supravegheată
în permanenţă de miliţia locală. Adesea, eram urmărită
de o Dacie albă. [...] Preşedinta de CAP Feneki Agatha
şi inginera Oncioiu Maria mi-au făcut viaţa un iad.
Toţi profitau de situaţia mea. Trebuia să port cizme de
cauciuc în toiul iernii, ca să curăţ instalaţiile de la staule.
Când puneam problema salariului pentru munca depusă,
tovarăşa Oncioiu Maria îmi răspundea în culmea furiei:
«Ai vrut revoluţie. Ei bine, acum ai de-a face cu noi.»
Trebuia să muncesc zece-douăsprezece ore pe zi pe nimic.
Făceam orice. Păzeam vitele, curăţăm staulele. Mă
ocupam de vaci. Trebuia să fiu pe placul tuturor. Trebuia
să curăţ toaletele, să le zugrăvesc birourile în timpul
iernii. Acest tratament inuman nu se deosebea cu
nimic de o condamnare.”

Cei deportaţi în alte regiuni sunt supuşi unui tratament
umilitor: izolare (cu atât mai mult cu cât ei sunt prezentaţi
viitorilor tovarăşi de lucru drept informatori ai
Securităţii), hărţuire, şedinţe de reeducare, convocări
săptămânale la Securitate sau la Miliţie, supraveghere
continuă, interdicţia de a vorbi cu cineva.

Cu toate acestea, majoritatea exilaţilor sfârşesc prin
a fi acceptaţi cu generozitate de tovarăşii lor de muncă.
Şi surpriză: uneori beneficiază de un tratament îngăduitor,
aproape amical, al autorităţilor faţă de exilat. Unuia
dintre ei i se propune chiar un angajament la Securitate,
propunere pe care o refuză.

Soţiile şi cei apropiaţi sunt şi ei supravegheaţi strict.
Miliţia face presiuni asupra soţiilor să-şi urmeze soţii la
noul domiciliu sau să divorţeze. Pentru a li se forţa mâna,
li se spune că soţii lor şi-au găsit amante acolo unde se
află. Şi soţilor li se spune acelaşi lucru despre soţii. Meschinăria
se adaugă tratamentului odios: procurarea unei
simple butelii de aragaz poate fi obiectul de şantaj pentru
intentarea divorţului. Majoritatea soţiilor refuză, iar unii
exilaţi, cu ajutorul unor complici, revin clandestin pentru
scurte vizite la Braşov. Copiii celor mutaţi în alte oraşe
sunt hărţuiţi la şcoală, supravegheaţi îndeaproape.

Pe 26 ianuarie 1988 este promulgat un decret de amnistie.
Acesta prevede că persoanele condamnate la mai
puţin de cinci ani vor fi graţiate. Bucuria celor strămutaţi
face vâlvă: invocând informaţii din surse autorizate, Securitatea
îi informează că aceste dispoziţii nu se referă la ei,
deoarece ei formează „o categorie specială".

După efectuarea condamnării, aproape toţi se întorc
la Braşov. Ultimii vor fi eliberaţi de facto cu ocazia
revoluţiei din 1989. Detaliu ciudat: securistul însărcinat
cu supravegherea unui deportat care trebuia să fie eliberat
la începutul lui decembrie 1989 îl sfătuieşte pe
acesta să-şi amâne cu câteva zile întoarcerea la Braşov
„pentru că în curând se vor petrece nişte lucruri".

Duritatea represiunii nu a reuşit să anihileze toate
protestele, nici la Braşov şi nici în altă parte în ţară. Sub
rezerva că informaţia trebuie confirmată, o sursă maghiară
de atunci relatează că ceferiştii din Braşov ar fi
ameninţat cu încetarea lucrului dacă cei arestaţi nu sunt
eliberaţi înainte de o anumită dată. Acest ultimatum, dacă
a existat, nu pare să fi avut vreun efect. în schimb, sigur
este că s-a organizat „mitingul" de solidaritate al studenţilor
de la Facultatea de Silvicultură şi Exploatare
Forestieră din Braşov, pe 22 noiembrie 1987. La început,
un singur student, Cătălin Bia, cu o simplă pancartă de
carton, căruia i se alătură alţi doi, Lucian Silaghi şi Horia
Şerban, apoi câteva mici grupuri de colegi. „Noi trei,
povesteşte Lucian Silaghi, am fost duşi la sediul Miliţiei
şi interogaţi. Nu am fost bătuţi, dar auzeam din încăperile
alăturate gemete şi ţipete. Cred că erau muncitori de la
«Steagul Roşu». Seara, am dormit la secţie. A doua zi,
am fost duşi la facultate, la şedinţa senatului universitar,
care ne-a dat afară din facultate." Ceilalţi studenţi au fost
repede împrăştiaţi de forţele speciale ale Securităţii, „sosite
în cinci minute, cu şapte maşini ARO“.

S-au semnalat mişcări de solidaritate şi la Sibiu,
Brăila şi chiar o anumită tensiune la Universitatea din
Bucureşti. Manifestaţii studenţeşti au loc la Timişoara,
pe 2 şi 3 decembrie, când se strigă: „Trăiască Braşovul!“,
„Pâine şi came!“, „Jos Ceauşescu!“. La Braşov mai au
loc greve, pe 4 decembrie, prin care se cere oprirea urmăririlor
judiciare şi eliberarea muncitorilor arestaţi. La
jumătatea lui decembrie, câteva muncitoare de la uzina
„6 Martie“, care oficial fabrică biciclete, dar, în realitate,
fabrică mine antitanc, anunţă prin telefon că la gara din
Braşov ar fi plasat o bombă pe care o vor declanşa dacă
revendicările nu erau satisfăcute!

De la Paris, unde se află în exil, disidentul Mihai
Botez (4) face o declaraţie, reluată de Radio Europa Liberă.
El afirmă că astfel de evenimente erau de aşteptat,
ele marcând divorţul dintre guvernanţi şi guvernaţi,
„refuzul strategiilor politice şi economice ale puterii“.
El consideră că aceste evenimente constituie un „sever
avertisment din partea clasei muncitoare”. După părerea
sa, represiunea este cea mai proastă soluţie şi face apel
la putere care trebuie „să asculte mesajul disperat” care
îi este adresat. Intervenţia lui Botez rămâne fără ecou.
Dar opinia internaţională deschide mai bine ochii asupra
sistemului Ceauşescu.

Silviu Brucan (5), vechi activist, opozant al lui Ceauşescu,
invită liniştit la el doi ziarişti occidentali, corespondenţi
ai BBC şi ai agenţiei United Press International,
şi le transmite pentru confraţii lor aflaţi în serviciu la
Bucureşti o declaraţie potrivit căreia „o perioadă de criză
a început în relaţiile dintre Partidul Comunist Român şi
clasa muncitoare. [...] Paharul lipsurilor s-a umplut.
[...] Opinia publică mondială este o formidabilă forţă
pentru apărarea drepturilor omului. 

Represiunea poate conduce la o izolare totală 
nu numai din partea ţărilor occidentale, 
dar şi din partea ţărilor estice. [...] Partidul
trebuie să facă un efort sincer pentru a face faţă doleanţelor
populaţiei”. Brucan susţine că exprimă „majoritatea
zdrobitoare a partidului. [...] Clasa muncitoare nu
mai acceptă să fie tratată ca un servitor supus. Recentul
decret asupra energiei electrice cere muncitorilor să se
sinucidă prin frig în propriile case“.

A doua zi, ascultătorii secţiilor române de la Radio
Europa Liberă, BBC World Service şi Vocea Americii
aud pentru prima dată un usturător avertisment din partea
unui înalt responsabil din partidul neaservit Conducătorului.

Tăcerea presei româneşti nu înseamnă că puterea nu
este neliniştită. O şedinţă a Comitetului Politic Executiv
este convocată vineri 20 noiembrie, în prezenţa prim-secretarilor
de judeţ, în timp ce Conferinţa Naţională a
partidului, prevăzută pentru 7-9 decembrie 1987, este
amânată pentru 14 decembrie, cu scopul de a fi „mai
bine pregătită”, potrivit agenţiei oficiale Agerpres.

Cu toate acestea, Ceauşescu doreşte să arate că statul
funcţionează normal. Se duce în Egipt pe 22 noiembrie.
Semnează un acord comercial bilateral şi, în numele
ţării sale, sărăcită total, acordă un credit substanţial
Egiptului, în condiţiile în care Polonia a trebuit să ceară
reeşalonarea datoriei sale faţă de Occident. în schimb,
refuză să meargă la Berlin, pentru o reuniune a ţărilor
din blocul estic, în urma semnării la Washington, pe
8 decembrie, de către Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov
a tratatului de distrugere a rachetelor cu rază medie de
acţiune staţionate în Europa.

Celelalte ţări din blocul comunist sunt şi ele preocupate
de evenimentele de la Braşov: găsim ecouri în arhivele
STASI din Germania de Est, care urmărise îndeaproape
evenimentele. Un val de greve avusese loc în Iugoslavia,
în luna martie, cu revendicări economice, dar şi politice.
De asemenea, în luna mai, în Polonia; papa Ioan Paul al
II-lea fusese acolo în iunie, iar vice-preşedintele George
H. W. Bush, în septembrie. în luna martie, la Budapesta,
avuseseră loc manifestaţii cu ocazia aniversării Revoluţiei
din 1848. Pe 18 noiembrie, la Riga, avuseseră loc manifestaţii
pentru a comemora proclamarea independenţei
Letoniei, desprinsă provizoriu din URSS în 1918.

Un an mai târziu, Ceauşescu face o vizită-fulger la
uzina „Steagul Roşu“ şi ţine să viziteze Secţia 440, de
unde pornise totul. Ştie că elementele susceptibile să
tulbure momentul festiv au fost cu grijă înlăturate şi că,
oricum, muncitorii cărora se adresează sunt membri de
partid, purtând salopete noi, cu emblema uzinei? Nu ştie
că în grupul din faţa lui se află din greşeală un fost muncitor
din Secţia 440, mutat din oficiu într-o altă uzină
care a trimis falşi muncitori la „Steagul Roşu“. Cei care
se fac vinovaţi de această gafa vor fi aspru pedepsiţi.
Oricum, Conducătorul nu se sfiieşte să-şi înceapă discursul
cu un răsunător. „Dragi tovarăşi constructori de camioane!“
Ceea ce ar fi stârnit cel puţin râsul adevăraţilor
constructori de camioane, închişi în ateliere, departe de
circuitul oficial...

In 2002, uzina, devenită societatea pe acţiuni Roman
SA, este privatizată. Vânzarea ameninţă să antreneze
concedierea a trei mii de angajaţi. Muncitorii defilează
din nou. De această dată, ei poartă portrete ale lui Ceauşescu,
„creator de locuri de muncă“, şi strigă: „Cu Ceauşescu
aveam de lucru. Cu Năstase [prim-ministrul de
atunci] suferim! Ruşine!“

La postul Europa Liberă, în presa italiană, analiştii
văd, din 1987, premisele sfârşitului regimului, odată cu
revolta de la Braşov... Puterea stinsese vâlvătaia, cu
destulă abilitate, toată forţa statului nu a putut însă înăbuşi
scânteile care se răspândiseră ici şi colo în toată
ţara. Securitatea nu a putut menţine un embargo complet
asupra informaţiei. Puterea nu a uitat nimic şi nici nu a
reţinut nimic. Este fără îndoială ceva putred în regatul
Geniului din Carpaţi.

Silviu Brucan, teoretic strict supravegheat, nu ar fi
putut răspândi în străinătate şi, via străinătate, în România,
virulenta sa scrisoare adresată lui Ceauşescu fără
ajutorul unor mici complicităţi din aparatul de partid şi
din Securitate.

Şi dacă Securitatea începe să trădeze, aceasta ar putea
să însemne într-adevăr începutul sfârşitului!


Note:

(4). Mihai Botez, vezi capitolul 3.

(5). Silviu Brucan, vezi capitolul 4.



va urma