Gabriela Mistral
au
lasat o piine pe masa,
jumatate
arsa, jumatate alba,
cu
coaja ciupita, rupta-n farime
ca
fulgii pufosi de zapada.
si
imi pare noua, si nicicind vazuta,
desi
cu nimic altceva n-am trait,
dar
luind-o in miini, ca intr-un vis,
tactul
si mirosul nu mi-o amintesc.
si
totusi, e mama cind mi-a dat sa sug,
miroase
precum vaile prin care am trecut :
a
Aconcagua, a Patzcuaro, a Elqui,
a
sufletul meu cind ma sfisii cintind.
nu
exista alte miresme in incapere,
tocmai
de aceea am si vazut-o;
nu
exista nimeni in toata casa
decit
aceasta piine lasata pe masa
care
cu trupul ei ma recunoaste,
iar
eu cu trupul meu o recunosc.
s-a
frint pretutindeni si de demult
aceeasi
piine intre o suta de frati,
piine
din Coquimbo, piine din Oaxaca,
piine
din Santa Ana si din Santiago.
de
cind eram mica o cunosteam
sub
forma de soare, de peste, de abur,
miinile
mele ii simtiau miezul
cald
precum unui pui de porumbel.
apoi,
am uitat-o si-n aceasta zi
amindoua
din nou ne-ntilnim,
eu
cu trupul meu de Sara batrina,
ea
cu al ei de numai cinci ani.
prietenii
morti cu care am mincat-o
in
alte vai, ii simt aburul,
piine
de griu macinat in septembrie,
secerat
in august in Castilia.
e
altul si-i cel impartit
in
pamintul unde-au disparut.
o
rup in doua si ii simt mireasma,
o
pun pe masa si ii simt caldura.
mi-s
miinile pline de piine,
privirea
mi-e plina de lanuri
si
plinsul izvoraste deodata
peste
uitarea atitor ani,
si
nu mai stiu de fata-mi imbatrineste,
ori
renaste in clipa aceasta.
cum
casa-i pustie, fara nimeni in ea,
ne
regasim si stam impreuna din nou,
pe
aceasta masa fara carne si fructe,
amindoua
in aceasta liniste omeneasca.
si
vom tacea pina cind vom fi una
si
anotimpul nostru se va fi sfirsit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu