Epurarea (7)

Victor Suvorov

CUM I-A DISTRUS NARKOM DÎBENKO PE NEMŢI LA NARVA

Gloata beată răcnea.
Semeafa mustaţă-i răsucită a fudulie.
Cu patul puştii goneşti cărunţii amirali cu capul plecat de pe pod la Helsingfors.
V. Maiakovski, Odă revoluţiei

La 23 februarie 1938, întregul popor sovietic şi întreaga omenire progresită au aniversat sărbătoreşte 20 de ani de la înfiinţarea Armatei Roşii a Muncitorilor şi Ţăranilor.

Cu 20 de ani înainte, pe 23 februarie 1918, detaşamentele Gărzii roşii au obţinut primele victorii la Pskov şi Narva asupra trupelor regulate ale Germaniei imperiale. Aceste prime victorii au constituit ziua de naştere a Armatei Roşii. La nenumărate mitinguri şi adunări festive desfăşurate în întreaga ţară în 1938, s-au spus multe cuvinte calde la adresa armatei. Numai că nimeni nu a rostit numele celui care a condus primele detaşamente roşii spre aceste victorii măreţe...

Cu o lună înainte de jubileu, pe 24 ianuarie 1938, a fost instituită prima medalie sovietică „20 de ani ai RKKA", cu care au fost decoraţi cei care s-au distins în mod deosebit în lupte, au plătit primele victorii cu propriul lor sînge, purtînd Armata Roşie din biruinţă în biruinţă. Au fost decoraţi mulţi, însă Pavel Efimovici Dîbenko, locţiitor al comisarului popo­rului pentru industria forestieră, komandarm de rangul 2, nu a primit medalia jubiliară, deşi chiar el a condus detaşamen­tele roşii în luptă la Narva pe data de 23 februarie 1918... Curînd, legendarul komandarm a fost arestat. A fost învinuit de spionaj în favoarea Statelor Unite. Şedinţa de judecată a durat în cazul său 17 minute. Sentinţa standard. Execuţie neîntîrziată.

Ironia soartei constă în faptul că locţiitorul narkom-ului pentru industria forestieră, komandarm de rangul 2 Dîbenko, a rămas pînă la arestare în cadrul Armatei Roşii, ultima sa funcţie fiind aceea de comandant al trupelor Regiunii militare Leningrad, în calea inamicului care vine asupra Piterului18 se află lacul Ciudsk. Imensul lac se poate ocoli pe la nord, prin Narva, sau pe la sud, prin Pskov. Dacă Dîbenko n-ar fi avansat la Narkomat-ul pentru industria forestieră şi apoi n-ar fi „coborît" în subsolurile închisorii Lefortovo, dacă ar fi rămas pe postul de comandant al trupelor Regiunii militare Leningrad, atunci în 1941 i-ar fi rămas şi i-ar fi zdrobit pe nemţi pe Pskov şi pe Narva, la fel cum i-a zdrobit în 1918.

Aici să ne oprim o clipă. Să ne adunăm gîndurile. Ce înseamnă Narkomat-ul industriei forestiere ? Este Narkomat-ul tăierilor de păduri. Rusia e ţara cea mai mare din lume, cu cele mai multe păduri din lume. Pădurile se întind pe mii de kilometri pătraţi, iar milioane de metri cubi sînt trimise la export. Numai că e greu de înţeles de ce munca trudnică a sute de mii de muncitori forestieri trebuie condusă de un om în uniformă militară avînd gradul de komandarm de rangul 2? Înainte de Pavel Efimovici Dîbenko, postul de locţiitor al narkom-ului tăierilor de păduri l-a ocupat comisarul GB de rangul 2 Lazar losifovici Kogan, primul şef al GULAG-ului. După Dîbenko a ajuns în post comisarul GB de rangul 3 Solomon Rafailovici Milştein de la GUGB a NKVD.

Iată unde a ajuns gloriosul comandant de armată. De ce oare ? Dar tovarăşul Stalin are o logică în toate. Dacă tăieto­rii de păduri sînt comandaţi nu de nişte amărîţi de birocraţi, ci de luptători plini de responsabilitate de pe frontul secret, de neînfricaţii viteji ai KGB, cei mai buni administratori ai GULAG-ului şi comandanţi legendari ai războiului civil, atunci trebuie să existe un rost în toate acestea.
Ce-i drept, vitejii n-au stat prea mult în aceste posturi. Au fost luaţi de mînuţă la un moment dat şi trimişi acolo unde le era locul.

L-au luat şi pe tovarăşul Dîbenko. Şi legendarul erou al războiului civil, locţiitorul narkom-ului tăierilor de păduri, comandantul de armată de rangul 2, tovarăşul Dîbenko stă în puşcărie. Stă şi scrie. Scrie o scrisoare tovarăşului Stalin. Iar în scrisoare demonstrează logic şi simplu că învinuirile ce i se aduc sînt absurde, că el nu este spion american. Demonstrează acest lucru printr-o formulă simplă şi clară, printr-o propoziţie: „Doar eu nu cunosc limba ameri­cană..." (Volkogonov D.A., Triumf i traghediia [Triumf şi tragedie], voi. 2, p. 269).

Poftim ! Strateg şi nu cunoaşte americana! Bine! Să iertăm strategului necunoaşterea limbii ame­ricane, dar să luăm argumentul lui în arsenalul propriu. Sînt învinuit că sînt agent al tuturor serviciilor de spionaj din lume. Acum pot riposta cu mîndrie că nu sînt spion argen­tinian, căci nu prea stăpînesc limba argentiniană. Nu sînt nici spion brazilian, căci nu cunosc limba braziliană. Puteţi verifica. Nu sînt nici spion bolivian, peruan, paraguayan, columbian, ecuadorian... N-am învăţat nici limba algeriană. O singură frază a marelui geniu al strategiei, tovarăşul Dîbenko, ne dezvăluie foarte multe. La un moment dat a comandant Flota baltică, iar în subordinea lui s-a aflat serviciul de informaţii al Flotei baltice. Apoi a fost narkom de marină militară şi sub comanda lui s-a aflat întregul serviciu de informaţii al marinei militare. Mai tîrziu a comandat o serie de regiuni militare şi de fiecare dată a avut în subordine un puternic aparat de informaţii, cu reţele de agenţi proprii peste hotare, pe care tovarăşul Dîbenko trebuia să-l conducă.

Vom vedea imediat cum a comandat tovarăşul Dîbenko regimente şi divizii, escadre şi flote - dar deocamdată să remarcăm că avea o imagine tulbure asupra acţiunilor de spionaj. Cred că orice iubitor de romane cu detectivi ştie: ca să transmiţi secrete spionajului japonez, nu e deloc obli­gatoriu să ştii limba japoneză. Iar ca să transmiţi secrete spionajului american, nu este obligatoriu să stăpîneşti limba americană. Dacă EI sînt interesaţi de primirea de informaţii, atunci spionii LOR să înveţe limba NOASTRĂ. Iar spionii noştri trebuie să înveţe limbile lor. Şi se prea putea ca un spion american să ştie limba rusă şi să reuşească să se înţeleagă cu tovarăşul Dîbenko fără să se apeleze la limba „americană". Oare asemenea lucruri să nu fi fost cunoscute de tovarăşul Dîbenko ? Oare n-ar fi timpul să-l examinăm cu atenţie pe acest erou ?

Pavel Dîbenko a fost marinar în Flota baltică. Şi-a început serviciul pe nava de pedeapsă „Dvina" (Kmsnaia zvezda, 26 februarie 1989). Revista respectivă nu ne informează de ce anume s-a făcut vinovat marinarul Dîbenko. Însă e clar că nu de activitatea revoluţionară. Atunci ne-ar fi spus.

în toiul primului război mondial, matrozul Dîbenko este unul dintre instigatorii manifestării împotriva războiului de pe cuirasatul „împăratul Pavel I". Această interesantă carac­teristică va apărea apoi de nenumărate ori: genialii noştri comandanţi de oşti proveneau în majoritatea cazurilor din rîndul pacifiştilor, al celor care nu voiau să lupte. Flota baltică tăia frunză la cîini, navele se aflau la baze, mateloţii se înghesuiau prin cabinele încălzite, tînjeau din lipsă de ocupaţie, se revoltau de plictiseală, în toate timpurile şi în toate flotele lumii, răsculaţii de pe nave erau spînzuraţi de catarg. Cu atît mai mult în timp de război. Dar Imperiul Rus era prea liberal. De aceea s-a şi prăbuşit. Instigatorul şi răsculatul Pavel Dîbenko n-a fost împuşcat, n-a fost spînzurat, ci a fost făcut soldat şi trimis pe front. 

Enciclopedia militară sovietică (vol. 3, p. 277) ne informează că tovarăşul Dîbenko nu a contenit în acţiunile sale, continuând să se ocupe cu acelaşi lucru: agitaţie împotriva războiului. A fost din nou arestat. Un asemenea element ar fi trebuit spînzurat. Nu l-au spînzurat. Se mai întîmplă şi căderea monarhiei. Şi deodată Dîbenko ajunge un fel de căpetenie a Flotei baltice. Marinărimea beată se sălbătici. Sub conducerea lui Dîbenko şi Raskolnikov (despre acesta vom vorbi mai încolo) s-au comis violenţe monstruoase asupra ofiţerilor Flotei şi fami­liilor acestora. După ofiţeri, au devenit victime ale măcelului toţi cei care puteau fi numiţi „contra". Şi oricine putea fi numit aşa. Scenele bestiale ale dezmăţului marinăresc au fost descrise de nenumărate ori. Una dintre mărturii: cartea lui A. Olîşanski, Zapiski aghenta Razvedupra (însemnările agentului Direcţiei de informaţii), Paris, 1927. Tot ceea ce decenii la rînd a fost socotit drept defăimare este recunoscut acum de Krasnaia zvezda (4 octombrie 1997), cînd poves­teşte despre cuirasatul „împăratul Pavel I" : „Locotenentul Savinski a fost ucis cu o lovitură de baros în ceafă de către fochistul Rudenok, care i se pitise în spate. Cu acelaşi baros, fochistul Rudenok l-a ucis şi pe micimanul Şumanski. Tot el l-a ucis şi pe micimanul Bulici. Ofiţerul, care încerca să calmeze echipajul pe puntea superioară, a fost prins, izbit cu ce s-a nimerit, apoi tras pînă la marginea bordului şi aruncat pe gheaţă".

Ofiţerii erau ucişi pentru simplul fapt că erau ofiţeri. Şi aruncaţi în copci, însă pe unii nu i-au înecat în copci, îndrăciţi de băutură, Dîbenko şi Raskolnikov călcau în picioarele cailor cadavrele ofiţerilor pînă le băgau în zăpadă şi în bălegar.

Aceste lucruri au fost scoase din memoria noastră, însă flota era bazată acolo unde astăzi este Finlanda, în al doilea război mondial, state mari şi puternice au cedat în faţa presiunii totalitare fără o rezistenţă prea îndelungată - dar mica Finlanda a dovedit brusc o rezistenţă care l-a tulburat chiar şi pe Stalin. Cauza ? Cadavrele ofiţerilor ruşi strivite de săniile revoluţionarului beat. Finlanda i-a ţinut minte pe acei ofiţeri. Poporul Finlandei ştia că dacă Armata Roşie îi subjugă ţara, eliberatorii îi vor jupui pe oameni de vii, le vor bate cuie în cap, vor tăia nasuri, limbi, urechi, le vor scoate ochii copiilor, vor face tot ce a făcut beţivul Dîbenko. De aceea Finlanda nu a cedat, indiferent de pierderi şi jertfe. Finlanda îşi aminteşte şi acum de tovarăşul Dîbenko. Am fost şi am verificat acest lucru la faţa locului.
Dîbenko, care se trăsese puţin cu sania, conducea Ţentrobalt-ul19, organizaţie pusă în fruntea Flotei. Aici des­tinul i-a scos în cale pe înflăcărată revoluţionară şi fiică de general Aleksandra Kollontai, una dintre cele mai frumoase femei din Europa. Domnişoara revoluţionară era atrasă irezistibil de flotă, de cabinele ofiţereşti acum pustii şi de cele ale matrozilor. Saşa Kollontai chema la revoluţia mon­dială şi la amorul liber. Chemarea ei pasională nu a rămas fără răspuns - marinarii aşteptau întotdeauna cu nerăbdare apariţiile ei pe nave, apariţii care pentru aceştia erau întot­deauna o sărbătoare.
În zilele lui octombrie 1917, Pavel Dîbenko a jucat un rol decisiv. Ca să nu spunem mai mult. Crucişătorul „Aurora" şi alte zece nave au intrat pe Neva din ordinul lui Dîbenko. Zece mii de marinari înarmaţi - iată forţa care a pornit revoluţia.

Noaptea aceea a fost clipa astrală a lui Dîbenko. El intră în componenţa primului guvern sovietic. Aici se află şi prietena sa Aleksandra Kollontai. Şi ea este membră a guvernului sovietic, comisar al poporului pentru asistenţa socială de stat. Exact ca într-un basm feeric. El şi ea. Ambii în guvern. Prin înregistrarea căsătoriei lui Pavel Dîbenko cu Aleksandra Kollontai a început prima carte a actelor de stare civilă din patria proletariatului mondial. Prima căsătorie. Ambii parteneri apreciau însă din plin desfătările amorului liber. Prin căsătoria lor au început toate căsătoriile sovietice. Prin divorţul lor - toate divorţurile.

Nu e timpul căsătoriilor. Este revoluţie!

Primul şi principalul adversar al comuniştilor victorioşi a fost poporul rus. Iată în ce constă problema. După căderea monarhiei, s-a format guvernul provizoriu. Anume provi­zoriu. Acesta nu avea nevoie să fie răsturnat, deoarece nu intenţiona să conducă multă vreme Rusia. Destinul ţării trebuia să fie hotărît de o Adunare Constituantă aleasă de întregul popor, care să instituie o formă de conducere, un regim politic, economic şi social acceptat de majoritatea populaţiei. Popoarele Rusiei şi-au ales deputaţii şi i-au trimis în capitală să înfăptuiască ceea ce doreşte majoritatea. Dar iată că Lenin şi Troţki nu au putut admite acest lucru. Bolşevicii au răsturnat guvernul provizoriu. Acum sarcina era de a nu permite ca poporul să-şi exprime voinţa. Lenin şi Troţki au luat o decizie simplă: să dizolve Adunarea Constituantă, să tragă în muncitorii care demonstrează.

Renumitul istoric rus I.G. Felştinski scrie: „În acest timp, bolşevicii încercau să găsească o soluţie mai puţin riscantă decît dizolvarea. Pe 20 noiembrie, la şedinţa SNK, Stalin a făcut o propunere de amînare parţială a convocării". Propunerea lui Stalin: să nu se dizolve Adunarea Con­stituantă, ci să se prelungească deschiderea ei. Dar cine să asculte la noi glasul raţiunii? Pe atunci, în partidul bolşevicilor dominau în mod absolut extremiştii politici. Felştinski continuă: „S-a luat hotărîrea să se facă pregătirile de dizolvare. SNK l-a însărcinat pe comisarul cu problemele flotei P.E. Dîbenko să concentreze pe 27 noiembrie, la Petrograd, pînă la 10-12.000 de marinari" (Kruşenie mirovoi revoliuţii [Năruirea revoluţiei mondiale], p. 192).

Dîbenko şi Raskolnikov au executat totul aşa cum li s-a ordonat: demonstraţiile muncitoreşti au fost înăbuşite, iar Adunarea Constituantă - dizolvată.

Şi acum este momentul să ne punem întrebarea de prin­cipiu : pentru ce a venit marinarul Dîbenko în revoluţie ?

La această întrebare am reuşit să găsesc doar două răs­punsuri posibile:
Primul: ca să-i ofere poporului libertate şi fericire.
Al doilea: ca să se caţere el însuşi la putere şi să se înfrupteze din aceasta.

Prima variantă nu merge. Dîbenko nu numai că nu vrea să îndeplinească voinţa poporului, dar nici nu vrea s-o asculte. El se grăbeşte să-i gonească pe aleşii poporului înainte ca aceştia să înceapă a-şi spune păsul. A închis gura poporului cu foc de mitralieră.

Aşadar, primul răspuns cade.

Dar ce rămîne ?

N-ar fi rău de pus aceeaşi întrebare tovarăşilor Lenin, Troţki, Zinoviev, Kamenev, Rîkov şi tuturor celorlalţi care au luat puterea în octombrie 1917: de ce aţi luat puterea? Ca să faceţi poporul fericit? Nimeni nu v-a ales pentru acest rol, nimeni nu v-a împuternicit. Poporul a ales Adunarea Constituantă. Pe ea o ascultă...

Apoi şi lumea de pe străzi. La Piter, demonstraţii paşnice susţin Adunarea Constituantă aleasă de popor. Iar comuniştii fac ceva pe această Adunare, întîmpină lumea de pe străzi cu mitralierele. N-au făcut revoluţia pentru nobili, nici pentru moşieri, nici pentru negustorime, nici pentru industriaşi, nici pentru ţărănime, nici pentru preoţi, nici pentru marii proprietari, nici pentru cei mici. Atunci pentru cine ? Pentru proletariat! Şi prima treabă pe care o fac marinarii lui Dîbenko este să tragă cu mitralierele în proletariat. Deci revoluţia nu este pentru proletariat.

Iertaţi-mă, dar pentru cine ?

Şi ni se povesteşte despre idealistul Buharin... El, cică, a crezut în idealuri. El a vrut ca poporului să-i fie mai bine. Cînd se trage în popor cu mitraliera, înseamnă că îi este mai bine? Care era opinia idealistului Buharin în această pri­vinţă ? La ce se gîndea idealistul cînd contempla de la balcon salvele trase împotriva muncitorilor?

în acel moment, cînd primele picături de sînge muncito­resc au căzut pe caldarîmul de pe Liteinaia, sistemul, pe care îl cunoaştem deja de 80 de ani, a luat o întorsătură totală şi definitivă. Situaţia era următoarea: pentru dizolvarea Adunării Constituante, pentru împuşcarea muncitorilor demonstranţi, orice nouă putere i-ar fi condamnat pe Lenin, Troţki, Dîbenko, Raskolnikov şi pe toţi ceilalţi „eroi ai lui Octombrie". De aceea, din acel moment, Lenin şi Troţki pur şi simplu nu au mai putut da nimănui puterea. De aceea, din acel moment, nu mai trebuiau admise nici un fel de alegeri, în afară de cele la care erau garantate 99,99% din sufragii. De aceea, nu mai trebuia îngăduită existenţa presei libere. De aceea urmau să fie strivite toate partidele, inclusiv partidul lor. De aceea urmau să fie înăbuşite sindicatele. De aceea urma în continuare să se tragă în muncitorii demonstranţi sau, şi mai bine, să nu fie permise demon­straţiile, demascîndu-i pe complotişti şi eliminîndu-i. Totul e simplu: nimeni nu a ales partidul lui Lenin şi Troţki, prin urmare, puterea acestui partid era ilegală. Iar putere ilegală poate fi menţinută numai prin forţă. Numai prin teroare, în general, se poate spune că nu Stalin a început teroarea în 1937, ci marinarul Dîbenko, în 1917. Mai precis: Lenin, Troţki şi compania.

Dizolvarea Adunării Constituante şi împuşcarea muncitorilor pe străzile Piterului au atras consecinţe. Rusia este tot în primul război mondial, dar nimeni nu vrea să apere noua putere care trage în popor. Nemţii avansează asupra Petrogradului. În calea lor se află lacul Ciudsk. După cum ştim, acesta poate fi ocolit prin două părţi: Pskov şi Narva.

Iar Rusia nu are armate. Comuniştii au destrămat armata. Tocmai pe acest teren s-a distins şi a fost glorificat Dîbenko. La începutul lui 1918, doar marinarii de pe Baltica mai puteau salva situaţia. Ce-i de făcut, tovarăşe Dîbenko, comi­sar al poporului pe problemele flotei ? la-ţi marinarii, du-i la Pskov şi Narva, salvează revoluţia! Opreşte-i pe nemţi!

Şi Dîbenko i-a condus pe marinari. Luptele sale din 23 februarie 1918 au devenit sărbătoarea „Întregului popor" : Ziua Armatei Roşii.

Pe 23 februarie 1968, am primit prima mea medalie: „50 de ani ai Forţelor Armate ale Uniunii Sovietice", într-o atmosferă sărbătorească, întregul nostru popor şi toată ome­nirea progresistă au marcat gloriosul jubileu al acelor prime victorii, care au devenit şi ziua de naştere a invincibilei şi legendarei Armate Sovietice. Eu sînt un amator pasionat de ordine şi medalii. La prima medalie am visat în timpul serviciului de pază şi la corvoade, am scris în secret versuri despre ea. În acel an împlinisem zece ani de cînd purtam epoleţi: şapte ani roşu deschis, al treilea - roşu carmin. Şi iată prima medalie. Era minunată: mare, strălucitoare, cu email roşu pe steluţă, panglică albastră de atlas cu dunguliţe albe şi roşii pe mijloc. Nu o purtam la piept. Nu. O ţineam în continuare în pumn, fără să cred într-o atît de mare fericire, în acea zi am hotărît să învăţ şi mai bine... Şi am hotărît să încep imediat. Zilele de sărbătoare trec, dar imediat după ele este un seminar despre studiul lui Lenin „O lecţie grea, dar necesară". Sudiasem această lucrare de nenumărate ori. Tovarăşul Lenin ne învăţa că trebuie să lupţi cu inamicul. Cu el trebuie să ştii să lupţi! Profesorii pronun­ţau de obicei aceste cuvinte cu accentul pe „să ştii". Puteam să nu mă pregătesc pentru seminar - cunoşteam lucrarea aproape pe de rost. Dar eram hotărît: de ce „aproape" ? O s-o învăţ pe de rost. Deschid volumul leninist, mă aşez şi încep să învăţ: „In această săptămînă a ieşit la iveală pentru partid şi întregul popor sovietic o lecţie grea, amară şi întristătoare, dar necesară, folositoare şi binefăcătoare", învăţ nu numai articolul leninist, ci şi observaţiile pe mar­ginea acestuia. Articolul a fost publicat pentru prima dată la 25 februarie 1918, în ediţia de seară a gazetei Pravda. Acest lucru trebuie reţinut în mod special. Am remarcat: asemenea mici detalii sînt apreciate de orice comisie exa­minatoare. Dacă, printre altele, arunci ca din întîmplare „...la 25 februarie 1918, în ediţia de seară...", orice mînă examinatoare va nota lîngă „cinci" un semn plus.

Şi  o  mică  descoperire  mi-a  încălzit  sufletul:   iată, seminarul va avea loc, dar nimeni nu a acordat atenţie faptului că noi studiem lucrarea leninistă exact la 50 de ani după prima ei publicare.

M-am înfiorat ca de o arsură. Am înghiţit în sec. De la început am înţeles ceva, dar încă nu am cumpănit ce anume, n-am izbutit încă să-mi reprezint mai clar în cuvinte şi imagini. Cu suflarea tăiată am început să chibzuiesc : cu 50 de ani în urmă, pe 23 februarie 1918, la Pskov şi Narva, Armata Roşie a obţinut primele sale victorii strălucitoare, pe care noi le sărbătorim după 50 de ani, pentru care noi, urmaşii, nu am luptat niciodată şi primim medalii. Aproape simultan cu acest eveniment istoric, tot cu 50 de ani în urmă, pe 25 februarie 1918, în ediţia de seară a gazetei Pravda... În ediţia de seară... Adică a fost o ediţie de zi, dar articolul lui Lenin nu a apărut în aceasta, în timpul zilei articolul leninist a fost doar cules... Prin urmare, Lenin l-a scris pe 24 sau în noaptea de 25 februarie 1918. Pe 23 februarie au loc măreţele victorii, iar pe 24, aflînd despre ele, tovarăşul Lenin, înfiorat şi rozîndu-şi unghiile, scrie urgent că toată săptămîna trecută a fost „o lecţie grea, amară şi întristătoare" pentru întregul popor sovietic. Tovarăşul Lenin ne dă inestimabilele-i sfaturi: trebuie luptat cu ina­micul ! Cu inamicul trebuie să ştii să te lupţi! Cu accent pe „să ştii". Cît de adînc este leninismul! De n-ar fi tomurile leniniste, nici măcar n-am şti că trebuie luptat cu inamicul... Şi nu numai că trebuie luptat, dar trebuie să ştii cum. Fără să-i spună pe nume, tovarăşul Lenin dă în vileag pe cineva care nu ştie să se lupte : „...chinuitor de ruşinoasele comu­nicate despre refuzul regimentelor de a păstra poziţiile, despre refuzul de a apăra pînă şi linia de pe Narva, despre neexecutarea ordinului de a distruge totul în timpul retra­gerii ; fără să mai vorbim de fugă, haos, miopie politică, neputinţă, trîndăvie".

Întotdeauna m-am bănuit de nebunie: vreme de 50 de ani, în armata noastră şi-au făcut serviciul zeci de milioane de oameni. „O lecţie grea, dar necesară" se află între primele zece studii leniniste obligatorii, pe care orice militar se cuvenea să le înveţe, dacă nu pe de rost, măcar cît mai aproape de text. Oare nimeni nu a acordat atenţie acestei apropieri de date ? Nu e nimic de dezvăluit aici - însă de ce eu văd această apropiere, şi nimeni altcineva nu o vede ? Iar Lenin nu vorbeşte de nu ştiu ce zonă secretă de apărare, ci numeşte Pskovul şi Narva cu numele lor. Să nu-ţi iei cîmpii ?
E de neînţeles: oare comandanţii care ne recomandă insistent aceste studii nu au observat că prin simpla supra­punere a datelor, articolul leninist, chiar prin titlul său, neagă orice poveşti despre măreţele victorii, care, zice-se, au fost obţinute pe 23 februarie 1918?

Şi ce înseamnă lecţie ? Fiecare dintre noi a fost în situaţia de a face o poznă şi de a nu găsi justificări. Atunci, neavînd ceva mai bun, facem apel la adunarea generală a colecti­vului : este o lecţie pentru mine...

Tovarăşul Lenin a dezorganizat armata şi flota cu agitaţia sa antirăzboinică, germanii presau, frontul s-a rupt, iar Lenin trebuia să răspundă în faţa întregii Rusii. Şi el bîiguie : asta e o lecţie. Şi dă sfaturi: trebuie luptat cu inamicul etc. Genialitatea lui Lenin constă în faptul că îndrugă nişte banalităţi împotriva cărora nu poţi riposta. Cine poate să nu fie de acord cu aceste afirmaţii? Cine poate demonstra că nu trebuie luptat cu duşmanul, că nu trebuie să ştii să lupţi ?

Ce vreau să spun? Că, dacă pe 23 februarie 1918 Pavel Dîbenko a obţinut marile victorii de la Pskov şi Narva, atunci tovarăşul Lenin, aflînd despre acestea pe 24 februarie, în timpul zilei şi nopţii ar fi scris un articol cu totul altfel, iar în ediţia de seară a gazetei Pravda din 25 februarie 1918 ar fi apărut ceva avînd cu totul alt conţinut. Dar a ieşit o lecţie întristătoare şi amară. Şi, se înţelege, absolut necesară. Cît timp nu a tunat şi fulgerat, tovarăşul Lenin, ca şi pădu­chele de tifos, „a mîncat" armata cu Pravda tranşeelor şi alte mîrşăvii, publicate pe bani nemţeşti, însă nemţii i-au dat o lecţie tovarăşului Lenin şi acesta a început să se îngrijească de apărarea ţării.

Din acea zi, măreţele victorii de la Pskov şi Narva au devenit pentru mine obiectul unui interes special şi puţin nesănătos. La fel şi numele marelui conducător de oşti Dîbenko. 

Bibliotecile sînt burduşite de cărţi despre război. Iată Razmîşlenia o minuvşem (Cugetări despre trecui) a gene-ralului-locotenent S.A. Kalinin. În 1918, întorcîndu-se de pe front, soldatul Kalinin face revoluţia la Samara. Foamete. Ruină. Situaţia comuniştilor era schimbătoare. Nu ajungeau oamenii. „Nu îmi amintesc acum exact, la sfirşitul lui martie sau la începutul lui aprilie, la Samara s-a petrecut un eveniment care a tulburat toată organizaţia de partid. Pe neaşteptate, fără nici un avertisment, în oraş a venit o garnitură de tren cu marinari din Baltica în frunte cu RE. Dîbenko. La început ne-am bucurat de împrospătarea forţelor. Dar în aceeaşi zi, la comitetul gubernial a venit o telegramă purtînd semnătura lui M.D. Bonci-Bruevici. În telegramă se ordona ca Dîbenko să fie reţinut imediat şi trimis la Moscova pentru părăsirea samavolnică a poziţiei de luptă la Narva" (p. 71).

Nouă ni s-a spus că la Narva au fost obţinute mari victorii, însă biruitorul a fugit nu se ştie din ce pricină şi este urmărit în întreaga ţară. Iată cum au decis bolşevicii din Samara să se descurce cu marinarii. Va merge ca delegat numai Kalinin: fără pază şi fără armă. „Imediat ce am apărut pe peronul gării, marinarii m-au luat sub escortă şi m-au dus ca pe un «contra» în vagonul lui Dîbenko. La masă stătea un marinar cu înfăţişare de viteaz din vechime..." Kalinin l-a făcut de ruşine pe revoluţionarul Dîbenko, acesta s-a căit şi a decis să se întoarcă la Moscova. Am aflat sfir­şitul istoriei peste 21 de ani. La 26 februarie 1989, Krasnaia zvezda a inserat un articol consistent despre marele coman­dant de oşti Dîbenko, în care se spune: „Pentru retragerea de la Narva şi plecarea cu de la sine putere de pe front, Dîbenko a fost exclus din partid (a fost reprimit abia în 1922). A compărut în faţa Tribunalului revoluţionar... SNK a luat hotărîrea să-l îndepărteze pe Dîbenko din postul pe care-1 avusese. Pavel Efimovici era deja pregătit pentru acest lucru : «Fireşte, sînt vinovat că marinarii au fugit pînă la Gatcina...»".

Iată ce s-a întîmplat. Tovarăşului Dîbenko, membru al primului guvern sovietic, şi vitejilor săi marinari li s-a ordonat să oprească trupele germane la Pskov şi Narva. Nici la Pskov, nici la Narva, înflăcăraţii revoluţionari n-au obţinut nici o victorie, n-au oprit pe nimeni, n-au acoperit de glorie nepieritoare drapelul de luptă. Dimpotrivă, la primele cioc­niri cu inamicul, marinarii noştri moleşiţi, care au stat tot războiul în porturi, au început să tremure şi au luat-o la fugă. Eroul nostru - fuga şi el după ei. Sau poate că în frunte. Apărătorii revoluţiei au ţinut-o tot într-o fugă pînă la Gatcina. E momentul să deschidem harta, ca să apreciem traseul lor eroic - apărătorii patriei socialiste au fugit 120 km. Trei maratoane prin zăpada adîncă de februarie. La Gatcina, au pus mîna pe o garnitură de tren şi au luat-o prin ţară ca să-şi salveze pielea revoluţionară, în urma fugarilor, şeful sovietului militar superior Bonci-Bruevici trimite tele­grame pe tot cuprinsul ţării: eroii să fie prinşi şi trimişi sub escortă la Moscova. Eroii trebuiseră să-l oprească pe inamic, dar ei înşişi vor trebui opriţi. Dacă vor fi găsiţi...

Eroii au fost descoperiţi la Samara. Dincolo de Volga. Acum să luăm harta globului pămîntesc şi să apreciem această retragere eroică. Eroii de pe Baltica au apărut la Samara Ia sfirşitul lui martie sau începutul lunii aprilie. Şi cine ştie pe unde au umblat o lună întreagă după măreţele biruinţe. Poate au ajuns în fugă pînă la Baikal, s-au convins că nimeni nu-i goneşte şi se întorc? Aici, în adîncimea spatelui frontului, ei apără revoluţia: prind pe oricine le pică în mînă şi îl pun la cazne. N-o fi „contra" ? Aici au destulă bravură. Pe mine mă interesează o singură problemă: ce a dat de mîncare revoluţionarul Dîbenko revoluţionarilor săi în tot acest timp după fuga de la Narva ? Căci sînt destul de mîncăcioşi.

Încă o întrebare: de cine fugeau revoluţionarii ? Fugeau de armata germană, însă noţiunea de armată germană e suficient de elastică. Pe atunci, din lipsă de ocupaţie, mari­narii germani se revoltau şi ei în porturile lor. Pe atunci, în Germania era deja foamete. Pe atunci, armata germană era istovită cu totul din cauza războiului. Monarhia germană a căzut în noiembrie 1918. S-a menţinut pînă în noiembrie numai pentru că tovarăşul Lenin, în martie 1918, a semnat cu kaizerul Pacea de la Brest şi i-a dat acestuia Ucraina pînă la Kursk şi Rostov cu tot cu minereu, cărbune şi industria producătoare de oţel, cu tot cu pîine şi carne. Lenin i-a datkaizerului Polonia şi Pribaltica, a plătit reparaţii uriaşe în aur şi grîne. Iată de ce armata kaizerului a ajuns pînă în toamnă, însă în februarie 1918, kaizerul nu avea încă acest ajutor leninist. De aceea Germania se afla pe marginea prăpastie!. Iuri Felştinski notează:   „Cel mai uimitor era faptul că nemţii au atacat fără armată. Ei acţionau cu mici detaşamente răzleţe de 100-200 de oameni formate nu din unităţi regulate, ci din voluntari adunaţi de ici-colo. Din cauza panicii care domnea la bolşevici şi a zvonurilor privind apropierea miticelor trupe germane, oraşele şi staţiile de cale ferată erau părăsite fără luptă încă înainte de venirea inamicului. De exemplu, Dvinskul a fost cucerit de un detaşament german de 60-100 de oameni. Pskovul a fost ocupat de un mic detaşament german venit pe motociclete. La Rejiţa, detaşamentul german era atît de mic din punct de vedere numeric, încît nu a putut ocupa telegraful, care a mai funcţionat încă  zile  întregi  (Kruşenie mirovoi  revoltaţii [Năruirea revoluţiei mondiale], pp. 259-260).

Din cauza acestei armate a fugit comandantul Dîbenko, membru al guvernului sovietic, comisar al poporului pe problemele flotei, împreună cu luptătorii săi. A părăsit Petrogradul fără să-l apere deloc, iar nemţii pur şi simplu nu au avut forţe să-l preia.

Astfel nemţii n-au ajuns pînă la Petrograd. Iar Dîbenko, trecînd în fugă neobservat pe lîngă Moscova, a luat-o spre Volga.

Se poate pune întrebarea de ce tot vorbim despre Dîbenko ? Răspuns: printre comandanţii de armată de rangul l, cel mai renumit şi sus-pus este Frinovski. Iar printre coman­danţii de armată de rangul 2, cel mai vestit este Dîbenko. Doar el a intrat în componenţa guvernului sovietic. Ceilalţi comandanţi de armate de rangul 2 n-au avut asemenea expe­rienţă şi nici biruinţe atît de strălucitoare.
Însă au fost şi altfel de comandanţi de oşti! Tuhacevski, lakir, Blücher! Ei au repurtat victorii!

Au repurtat. Ajungem şi la ei. Însă vă previn: ceilalţi nu sînt atît de geniali ca Dîbenko. Ceea ce a săvîrşit Dîbenko pe 23 februarie 1918 noi sărbătorim de 80 de ani. Iarbiruinţele lui Tuhacevski, lakir, Blücher, Uborevici, Putna, Vaţetis nu sînt atît de strălucitoare şi grandioase. Nu le sărbătorim victoriile. N-avem ce sărbători.



va urma