Operatiunea Omega (VI)

Robert Ludlum

Marţi – ora 9,30 (ora Californiei)

Osterman se plimba de colo-colo prin parcarea studioului, încercând să-şi alunge din minte gândul la telefonul primit în primele ore ale dimineţii. Era obsedat de el.
Nici el, nici Leila nu mai închiseseră ochii. Încercaseră să reducă numărul posibilităţilor, iar atunci când acestea fură epuizate, se concentrară asupra celei mai importante întrebări: de ce?
De ce fusese el sunat? Ce se ascundea în spatele acelui telefon? Pregătea oare Tanner încă una dintre dezvăluirile sale?
În acest caz, nu era deloc implicat. Toate astea n-aveau nimic de-a face cu Bernie Osterman.
Tanner nu obişnuia să vorbească prea mult despre activitatea sa. Spunea doar generalităţi. Cobora tonul atunci când venea vorba despre ceea ce considera el a fi nedreptate şi, de vreme ce amândoi dezaprobau adesea aşa-zisul joc cinstit pe piaţa bursieră, evitaseră să intre în amănunte.
Bernie credea despre Tanner că era un cruciat care nu călătorise niciodată pe jos. Nu fusese pus niciodată în situaţia de a-şi vedea tatăl venind acasă şi anunţând că rămăsese fără slujbă. Şi nici nu avusese o mamă care stătea trează jumătate de noapte ca să coasă hainele uzate ale unui copil ce mergea a doua zi de dimineaţă la şcoală. Tanner îşi putea permite să fie indignat şi făcuse treabă bună. Dar existau nişte lucruri pe care nu le-ar fi înţeles niciodată. Din cauza asta Bernie nu discutase niciodată cu el despre Zürich.
— Hei, Bernie! Stai puţin!
Ed Pomfret, un producător între două vârste, gras, nesigur pe el, îl ajunse din urmă pe trotuar.
— Salut, Eddie. Ce mai faci?
— Grozav! Am încercat să dau de tine la birou. Fata mi-a spus că ai plecat.
— N-aveam treabă.
— Am aflat vestea, cred că şi tu. Mă bucur să lucrez cu tine.
— Da?... Nu, n-am aflat vestea. La ce lucrăm?
— Glumeşti?
Pomfret deveni uşor circumspect. De parcă şi-ar fi dat seama că Osterman îl considera inferior.
— Nu glumesc. Eu mi-am terminat treaba aici săptămâna asta. Despre ce vorbeşti? Cine ţi-a dat vestea?
— Angajatul ăla nou de la Continuity m-a sunat azi-dimineaţă. Eu o să realizez o jumătate din episoadele serialului Interceptarea. Omul spunea că ai făcut deja patru filmări. Îmi place ideea.
— Ce idee?
— A scenariului. Trei bărbaţi implicaţi într-o mare şi discretă afacere în Elveţia. M-a captivat imediat.
Osterman se opri şi-l privi pe Pomfret.
— Cine te-a informat despre asta?
— Nu înţeleg.
— N-au existat patru filmări. Nici scenariu. Nici vreo afacere. Acum treci la subiect.
— Cred că glumeşti. Mi-aş permite eu să păcălesc nişte oameni de talia ta şi a lui Leila? M-am bucurat foarte tare. Omul de la Continuity mi-a spus să-ţi telefonez şi să-ţi cer scenariul!
— Cine te-a sunat?
— Cum îl cheamă... Directorul ăla nou pe care l-a adus Continuity de la New York.
— Cine e?
— Mi-a spus numele... Tanner. Ăsta e. Tanner. Jim Tanner, John Tanner...
— John Tanner nu lucrează aici! Cine ţi-a zis să-mi îndrugi povestea asta? Îl prinse pe Pomfret de braţ. Spune-mi, ticălosule!
— Ia mâna de pe mine! Eşti nebun!
Osterman îşi dădu seama de greşeala comisă: Pomfret nu era decât un mesager. Dădu imediat drumul braţului.
— Îmi pare rău, Eddie. Am prea multe pe cap. Iartă-mă, te rog. Sunt un porc.
— Bine, bine. Eşti încordat, asta-i tot. Eşti foarte încordat, omule.
— Spuneai că tipul ăsta – Tanner – te-a sunat azi-dimineaţă?
— Acum vreo două ore. Ca să fiu sincer, nu ne-am cunoscut.
— Ascultă-mă. Asta-i o glumă proastă. Înţelegi ce vreau să spun? Nu fac nici un serial, crede-mă... Hai să dăm uitării povestea asta, bine?
— O glumă?
— Crede-mă pe cuvânt, da?... Să-ţi spun ceva: cei de-aici au vorbit cu Leila şi cu mine despre un proiect. O să cer insistent ca tu să fii omul cu banii; ce zici de asta?
— A, mulţumesc!
— Nu sufla un cuvânt. Gluma asta să rămână între noi, de acord?
Osterman nu mai aşteptă replica recunoscătoare a lui Pomfret. Plecă în grabă, îndreptându-se către maşina lui. Trebuia să ajungă acasă, la Leila.
Un bărbat uriaş, într-o uniformă de şofer, stătea pe scaunul din faţă al maşinii lui! Când Bernie se apropie, omul coborî şi-i deschise portiera din spate.
— Domnul Osterman?
— Cine eşti? Ce cauţi în...
— Am un mesaj pentru dumneata.
— Nu mă interesează! Vreau să ştiu de ce stăteai în maşina mea!
— Fii foarte atent la prietenul dumitale, John Tanner. Fii atent ce-i spui.
— Despre ce dracu’ vorbeşti? Şoferul dădu din umeri.
— Eu doar transmit un mesaj, domnule Osterman. Vrei să te duc până acasă?
— Sigur că nu! Nu te cunosc! Nu înţeleg... Uşa din spate se închise uşor.
— Cum doreşti, domnule. Voiam doar să fiu politicos.
Salutând scurt, omul se întoarse şi plecă.
Bernie rămase nemişcat, uitându-se după el.

Marţi – ora 10

Joe Cardone întrebă:
— Sunt probleme cu vreunul dintre conturile mediteraneene?
Partenerul lui, Sam Bennett, se întoarse în fotoliu ca să se asigure că uşa biroului era închisă. „Mediteranean” reprezenta cuvântul de cod pentru acei clienţi despre care amândoi ştiau că erau investitori profitabili, dar periculoşi.
— Din câte ştiu eu, nu, zise el. De ce? Ai auzit ceva?
— Nu direct... Poate că nu-i nimic.
— Totuşi, din cauza asta te-ai întors devreme?
— Nu, nu tocmai.
Cardone înţelegea că nici măcar lui Bennett nu-i putea da toate explicaţiile. Sam nu ştia despre Zürich. Aşa că Joe ezita.
— Mă rog, parţial. Am petrecut ceva timp la Bursa din Montreal.
— Ce-ai aflat?
— Că există o nouă directivă, dată de biroul procurorului general; că Agenţia de Supervizare a Burselor predă toate informaţiile pe care le deţine. Orice posibilă legătură cu Mafia a conturilor pornind de la o sută de mii e supravegheată.
— Asta nu-i ceva nou. Unde ai fost până acum?
— La Montreal. Nu-mi place să aud asemenea lucruri când mă aflu la o mie trei sute de kilometri de birou. Şi nu-mi vine deloc să pun mâna pe un telefon şi să-mi întreb partenerul dacă vreunul dintre clienţii noştri n-a compărut în faţa unui mare juriu... Cu alte cuvinte, conversaţiile telefonice nu mai sunt deloc sigure.
— Doamne Sfinte! Bennett râse.
— Ai o imaginaţie bogată, nu-i aşa?
— Aşa sper.
— Ştii prea bine că aş lua legătura cu tine dacă s-ar întâmpla ceva de genul ăsta. Sau chiar dacă mi s-ar părea plauzibil. Nu-ţi întrerupi o vacanţă din cauza asta. Ce mai e?
Aşezându-se în faţa biroului, Cardone evită privirea partenerului său.
— În regulă. N-o să te mint. Altceva m-a adus înapoi... Nu cred că are vreo legătură cu noi. Cu tine sau cu compania. Dacă aflu altceva, o să vin la tine, bine?
Bennett se ridică din fotoliu şi acceptă non-explicaţia partenerului său. De-a lungul anilor, învăţase să nu-i pună prea multe întrebări lui Joe. Deoarece, în ciuda firii sale sociabile, Cardone era un tip retras. Aducea la firmă sume substanţiale şi nu cerea niciodată decât un procent corect din afaceri. Asta era suficient pentru Bennett.. Sam se îndreptă către uşă, râzând încet.
— Când ai de gând să te opreşti din goana după fantoma din Philadelphia de Sud?
Cardone îi întoarse zâmbetul.
— Când o să înceteze să mă hăituiască la Clubul Bancherilor cu lasagna fierbinte.
Bennett închise uşa în urma lui, iar Joe se întoarse la vraful de corespondenţă adunată în zece zile. Nu descoperi nimic legat de vreo problemă mediteraneană. Nici măcar vreo aluzie la un conflict cu Mafia. Totuşi, ceva se întâmplase în acele zece zile; ceva ce-l privea pe Tanner.
Puse mâna pe telefon şi apăsă pe butonul care-i făcea legătura cu secretara.
— Asta-i tot? N-au mai fost alte mesaje?
— Nici unul care să necesite un răspuns din partea dumneavoastră. I-am anunţat pe toţi că nu vă întoarceţi până la sfârşitul săptămânii. Unii au zis că vor suna atunci, alţii că or să vă caute luni.
— Foarte bine. Dacă mai întreabă cineva de mine, spune-i că mă întorc luni.
Aşeză receptorul în furcă şi descuie al doilea sertar al biroului, în care ţinea o cutie cu cărţi de vizită. Clienţii mediteraneeni.
Puse cutia metalică în faţa lui şi începu să caute printre cărţi, sperând că vreun nume o să-i reîmprospăteze o amintire, un fapt uitat ce putea fi semnificativ.
Telefonul sună. Numai Betty îl căuta pe linia aia; nimeni altcineva n-avea numărul. Joe îşi iubea soţia, dar ea avea un dar teribil de a-l sâcâi cu probleme mărunte atunci când nu voia să fie întrerupt.
— Da, dragă. Tăcere.
— Ce e, iubito? Sunt foarte ocupat.
Soţia lui tot nu răspundea. Lui Cardone i se făcu dintr-o dată frică. Nimeni în afară de Betty nu avea numărul ăla!
— Betty! Răspunde-mi!
Într-un târziu se auzi o voce tărăgănată, profundă şi clară.
— John Tanner a zburat ieri la Washington. Domnul Da Vinci e foarte preocupat. S-ar putea ca prietenii dumitale din California să te fi trădat. Au luat legătura cu Tanner.
Joe Cardone auzi declicul telefonului închis.
Iisuse! O, Iisuse! O, Hristoase! Era vorba despre familia Osterman! Ei trădaseră!
Dar de ce? N-avea sens! Ce legătură putea exista între Zürich şi Mafia? Erau la ani-lumină distanţă!
Sau exista vreuna! Nu cumva una o folosea pe cealaltă?
Cardone încercă să se stăpânească, dar îi era imposibil. Fără să-şi dea seama, strivi cutia metalică.
Ce avea de făcut? Cu cine putea să vorbească?
Cu Tanner? O, Doamne, sigur că nu!
Cu alde Osterman? Cu Bernie Osterman? Iisuse, nu! Nu acum.
Cu Tremayne. Cu Dick Tremayne.

Marţi – ora 10,10

Prea era tulburat ca să se urce în expresul de la Saddle Valley, Tremayne se hotărî să se ducă la New York cu maşina.
Gonind spre est pe Autostrada Cinci, către Podul George Washington, observă un Cadillac albastru în oglinda retrovizoare. Când o luă la stânga, depăşind alte maşini, Cadillacul făcu la fel. Când coti la dreapta, strecurându-se prin traficul mai lent, Cadillacul îl urmă – tot timpul rămânând la câteva maşini în spatele lui.
Pe pod se apropie de barieră şi văzu că automobilul, care circula pe o bandă alăturată, mergea alături de el. Încercă să observe cine se afla la volan.
Era o femeie, care îşi întoarse faţa; putea să-i vadă numai ceafa. Totuşi, i se părea vag cunoscută.
Cadillacul se îndepărtă în viteză, înainte ca el să-şi dea seama cine era. Traficul îl împiedica s-o urmărească. Cadillacul venise după el, nu încăpea nici o îndoială, după cum la fel de neîndoielnic era faptul că şoferul său nu voia să fie recunoscut. De ce?
Acea femeie era oare „Blackstone”?

Nu mai fu în stare să lucreze nimic la birou. Anulă cele câteva întâlniri programate, reexaminând în schimb ultimele fuziuni de corporaţii pentru care obţinuse aviz favorabil la tribunal. Un dosar îl interesa în mod deosebit: Cameron Woolens – trei fabrici dintr-un mic oraş din Massachusetts, aflate de mai multe generaţii în proprietatea familiei Cameron şi ruinate din interior de către fiul mai vârstnic. Acesta fusese şantajat pentru a-şi vinde cota-parte din companie unui concern de textile care pretindea că voia marca firmei Cameron.
Concernul obţinuse marca şi închisese fabricile; oraşul ajunsese în stare de faliment. Tremayne reprezentase concernul la tribunalul din Boston. Familia Cameron avea o fiică. O femeie necăsătorită, de vreo treizeci de ani. Încăpăţânată, violentă.
Şoferul Cadillacului era o femeie. Cam de aceeaşi vârsta.
Totuşi, alegerea uneia dintre posibilităţi presupunea renunţarea la multe altele. Arhitecţii fuziunilor ştiau la cine să apeleze în probleme juridice neclare. La Tremayne! El era expertul. Un magician de patruzeci şi patru de ani ce ştia să mânuiască mecanismele noilor legi, dând la o parte vechile concepte juridice, într-o economie aflată în plină expansiune a conglomeratelor industriale.
Să fi fost fiica lui Cameron în Cadillacul albastru?
De unde să ştie? Existau mai multe posibilităţi. Cameron. Smythe din Atlanta. Boynton din Chicago. Ferguson din Rochester. Piraţii corporaţiilor prădau vechile familii, cele cu bani. Care dintre ele ar fi putut să fie Blackstone?
Tremayne se ridică din fotoliu şi începu să se plimbe prin birou. Nu mai suporta izolarea; trebuia să iasă.
Se întrebă ce-ar fi spus Tanner dacă l-ar fi sunat şi i-ar fi sugerat să ia prânzul împreună. Cum ar fi reacţionat Tanner? S-ar fi putut întâmpla să accepte? L-ar fi refuzat? Era posibil – dacă Tanner accepta – să afle ceva legat de avertismentul lui Blackstone?
Tremayne ridică receptorul şi formă numărul. O pleoapă i se zbătea, aproape dureros.
Tanner era la o întrunire. Tremayne se simţi uşurat; fusese o prostie. Nu lăsă nici un mesaj şi ieşi în grabă din birou.
Pe Fifth Avenue, un taxi opri exact în faţa lui, blocându-i drumul la intersecţie.
— Hei, domnu’!
Şoferul scoase capul pe geam. Tremayne, ca şi alţi câţiva pietoni, se întrebă cine striga. Se uitară cu toţii unul la altul.
— Dumneata, domnu’! Te cheamă Tremayne?
— Pe mine? Da...
— Am un mesaj pentru dumneata.
— Pentru mine? Cum ai...?
— Tre’ să mă grăbesc, se schimbă stopu’ şi eu am luat douăj’ de dolari pentru treaba asta. Tre’ să-ţi spun să te duci spre est, pe Fifty-fourth Street. Mergi mai departe şi-o să ia legătura cu dumneata un domn Blackstone.
Tremayne puse mâna pe umărul şoferului.
— Cine ţi-a spus asta? Cine ţi-a dat...
— De un’ să ştiu? Un scrântit a stat în taxiu’ meu pân’ la nouă jumate azi-dimineaţă, cu contoarul mergând. Avea un binoclu şi fuma ţigări de foi subţiri.
Culoarea roşie a semaforului începu să clipească.
— Ce-a spus?... Ţine!
Tremayne vârî mâna în buzunar şi scoase câteva bancnote. Îi dădu şoferului una de zece dolari.
— Ţine. Spune-mi, te rog!
— Ce ţi-am zis, domnu’. A plecat acu’ câteva clipe, mi-a dat douăj’ de dolari ca să-ţi spun să te duci pe Fifty-fourth. Asta-i tot.
— Nu-i asta tot!
Tremayne îl prinse pe şofer de cămaşă.
— Mulţumesc pentru parale.
Şoferul împinse mâna lui Tremayne, apăsă pe claxon ca să-i disperseze pe pietonii neatenţi şi se îndepărtă.
Tremayne îşi stăpâni panica. Se întoarse pe trotuar şi se retrase sub copertina unei vitrine din spatele lui, privindu-i pe bărbaţii ce mergeau spre nod, încercând să descopere un om cu un binoclu sau fumând un trabuc subţire.
Nezărind pe nimeni, începu să-şi croiască drum de la intrarea unui magazin la alta, spre Fifty-fourth Street. Mergea încet, uitându-se cu atenţie la trecători. Câţiva se ciocniră de el, mergând în aceeaşi direcţie, dar mai repede. Alţii, îndreptându-se spre sud, observară purtarea ciudată a bărbatului blond, îmbrăcat în haine scumpe şi zâmbiră.
La colţul lui Fifty-fourth Street, Tremayne se opri. În ciuda brizei uşoare şi a costumului său lejer, transpirase. Ştia că trebuia s-o ia spre est. Asta era sigur.
Un lucru era clar. Blackstone nu era şoferul Cadillacului albastru. Blackstone era un bărbat cu binoclu şi un trabuc subţire.
Atunci cine era femeia? O mai văzuse. O cunoştea!
Porni către est pe Fifty-fourth, mergând pe partea dreaptă; nimeni nu-i făcu semn, nimeni nu se uită măcar la el. Apoi traversă Park Avenue, spre insula din centru.
Nimeni.
Pe urmă pe Lexington Avenue. Pe lângă uriaşele şantiere de construcţii. Nimeni.
Pe Third Avenue. Pe Second, pe First. Nimeni.
Tremayne pătrunse în ultimul cvartal. Era o fundătură ce dădea spre East River, flancată pe ambele părţi de baldachinele intrărilor în blocuri. Câţiva bărbaţi cu serviete şi femei cu sacoşe de cumpărături intrau şi ieşeau din clădiri. La capătul străzii se aflau un Mercedes bej, parcat de-a curmezişul, de parcă s-ar fi oprit în mijlocul unui viraj. Iar lângă el stătea un bărbat îmbrăcat într-un elegant costum alb şi cu pălărie pe cap. Era ceva mai scund decât Tremayne. Chiar şi de la treizeci de metri distanţă, Tremayne văzu că era foarte bronzat. Purta ochelari mari de soare şi se uita direct la Tremayne, care se apropia de el.
— Domnul... Blackstone?
— Domnule Tremayne, regret că a trebuit să mergi pe jos atât de mult. Trebuia să fim siguri că eşti singur.
— De ce n-aş fi fost?
Tremayne încerca să recunoască accentul omului. Era cultivat, dar nu semăna cu cel folosit în statele din nord-est.
— Un om cu probleme caută adesea, în mod eronat, compania cuiva.
— Ce fel de probleme am eu?
— Ai primit biletul meu?
— Sigur. Ce înseamnă?
— Exact ce scria acolo. Prietenul dumitale, Tanner, e foarte periculos pentru dumneata. Şi pentru noi. Vrem doar să subliniem acest aspect, aşa cum procedează între ei oamenii de afaceri corecţi.
— Ce interese de afaceri te preocupă, domnule Blackstone? Presupun că Blackstone nu e numele dumitale, aşa că nu prea pot face legătura cu ceva cunoscut mie.
Bărbatul cu costum alb, pălărie şi ochelari de soare făcu câţiva paşi în faţa Mercedesului.
— Ţi-am spus. Prietenii lui din California...
— Familia Osterman?
— Da.
— Firma mea nu face afaceri cu Osterman. De nici un fel.
— Dar dumneata faci, nu-i aşa?
Blackstone trecu prin faţa capotei şi se opri pe partea cealaltă a Mercedesului.
— Doar nu vorbeşti serios!
— Crede-mă că aşa vorbesc.
Omul puse mâna pe minerul portierei, dar n-o deschise. Aştepta.
— Stai puţin! Cine eşti?
— Blackstone e de-ajuns.
— Nu!... Ce spuneai! N-ai putea...
— Ba putem. Asta-i problema. Şi din moment ce ştii acum că putem, asta îţi va servi drept dovadă a considerabilei noastre influenţe.
— Unde vrei să ajungi?
Tremayne îşi puse palmele pe capota Mercedesului şi se aplecă spre Blackstone.
— Ne-a trecut prin minte că s-ar putea să fi colaborat cu prietenul dumitale Tanner. De aceea am vrut să te vedem. N-ar fi deloc recomandabil. N-am ezita să facem publică contribuţia dumitale la afacerile lui Osterman.
— Eşti nebun! De ce-aş colabora cu Tanner? La ce? Nu ştiu despre ce vorbeşti.
Blackstone îşi dădu jos ochelarii de soare. Avea ochii albaştri, pătrunzători şi faţa acoperită de pistrui.
— Dacă ăsta e adevărul, n-ai de ce să-ţi faci griji.
— Bineînţeles că ăsta e! N-aş avea nici cel mai mic motiv să colaborez în vreun fel cu Tanner!
— E logic.
Blackstone deschise portiera Mercedesului.
— Ţine-o tot aşa.
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu pleca! Îl văd pe Tanner în fiecare zi. La club. În tren. Ce-ar trebui să cred, ce să spun?
— Dacă aş fi în locul dumitale, aş acţiona ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-aş alunga din minte această întâlnire... S-ar putea să facă nişte aluzii – dacă spui adevărul – s-ar putea să cerceteze problema. Atunci o să ştii. Tremayne luă mâinile de pe capotă, impunându-şi să rămână calm.
— Spre binele tuturor, cred că ar fi bine să-mi spui pe cine reprezinţi.
— A, nu, domnule avocat. Un râs scurt însoţi replica lui Blackstone. Vezi dumneata, noi am observat că ai căpătat o deprindere îngrijorătoare în ultimii ani. Nu e nimic serios, cel puţin nu în momentul de faţă, dar trebuie s-o luăm în considerare.
— Ce deprindere?
— Din când în când, bei prea mult.
— Asta-i ridicol!
— Am spus că nu-i nimic serios. Excelezi în activitatea dumitale. Totuşi, în acele perioade, îţi pierzi controlul de sine. Nu, ar fi o greşeală să-ţi creăm probleme suplimentare, mai ales acum când eşti atât de stresat.
— Nu pleca. Te rog!...
— Păstrăm legătura. Poate că vei afla ceva ce ne poate ajuta. În orice caz, noi urmărim... activitatea dumitale profesională cu mare interes.
Tremayne se înfiora.
— Dar familia Osterman? Trebuie să-mi spui.
— Dacă ai o fărâmă de minte în capul ăla de jurist, n-o să sufli un cuvânt! Sau să faci vreo aluzie! În eventualitatea în care Osterman colaborează cu Tanner, o să afli. În caz contrar, nu-i da idei în ceea ce te priveşte.
Blackstone se sui pe scaunul şoferului şi porni motorul, înainte de a pleca, mai zise:
— Fereşte-ţi capul, domnule Tremayne. Păstrăm legătura.
Tremayne încerca să-şi pună gândurile în ordine; simţea cum i se zbate o pleoapă. Slavă Domnului că nu se întâlnise cu Tanner! Nefiind pregătit, ar fi putut spune ceva – ceva stupid, primejdios.
Fusese oare Osterman atât de tâmpit – sau laş – încât să-i dezvăluie lui John Tanner adevărul despre Zürich? Fără să se consulte?
În cazul acesta, Zürichul trebuia alertat. Acesta urma să aibă grijă de Osterman. Avea să-l răstignească!
Trebuia să-l găsească pe Cardone şi să hotărască împreună ce să facă. Alergă spre o cabină telefonică.
Betty îi spuse că Joe se dusese la birou. Secretara lui Cardone îl informă că Joe era încă în vacanţă.
Joe făcea figuri. Pleoapa stângă a lui Tremayne se zbătea atât de tare încât aproape că nu mai vedea.



va urma