Darling Lilly (7)

Michael Connelly

Era ceva în neregulă cu adresa, ceva nu se potrivea, dar Pierce nu îşi dădea seama ce anume. Se tot gândi la asta în timp ce conducea spre Venice, dar nu reuşi să se lămurească.
Adresa pe care Lilly Quinlan o dăduse la All American Mail corespundea unui bungalou pe Altair Place, o zonă adiacentă anticariatelor şi restaurantelor elegante de pe bulevardul Abbot Kinney. Era o casă mică şi albă, cu decoraţiuni gri care-l făcu pe Pierce să se gândească la un pescăruş. Terenul din faţa casei era dominat de un palmier bătrân.
Pierce parcă pe cealaltă parte a străzii şi timp de câteva minute privi cu atenţie casa pentru a-şi da seama dacă este locuită.
Curtea şi clădirea erau îngrijite, dar dacă era o casă de închiriat, asta s-ar fi putut datora proprietarului. Nu era nicio maşină pe alee sau în garajul deschis din spate şi niciun teanc de ziare în faţa casei. Nu văzu nimic ciudat, astfel că se hotărî să încerce o abordare directă. Coborî din BMW, traversă strada şi o luă pe aleea către uşa din faţă. Exista un buton de sonerie. Îl apăsă şi auzi un sunet de clopoţel de undeva dinăuntru. Aşteptă.
Nimic.
Sună din nou, şi apoi bătu la uşă.
Aşteptă.
Tot nimic.
Aruncă o privire în jur. Jaluzelele veneţiene ale ferestrelor din faţă erau trase. Apăsă pe clanţă. Uşa era încuiată.
Decis să nu-şi piardă timpul fără să obţină o informaţie, o porni pe aleea pentru maşini care ocolea partea stângă a casei către un garaj izolat aflat în spate. Un imens pin de Monterey care se ridica deasupra casei ondula şi crăpa aleea cu rădăcinile care se îndreptau către casă. Pierce îşi zise că în următorii cinci ani acestea aveau să producă pagube structurii şi se va pune problema păstrării copacului sau a casei.
Uşa din lemn a garajului, deteriorată de timp şi de propria sa greutate era deschisă. În garaj se afla doar un set de cutii de vopsea aliniate lângă zidul din spate. În dreapta garajului era o curte minusculă care oferea intimitate datorită gardului înalt care o împrejmuia. Pe mica pajişte se aflau şezlonguri şi o băiţă pentru păsări în care nu era apă. Pierce îşi aminti de trupul bronzat al lui Lilly din fotografia de pe pagina de Internet.
După ce ezită câteva secunde, Pierce se duse şi bătu la uşa din spate prevăzută cu geam în jumătatea superioară şi privi înăuntru. Uşa dădea într-o bucătărie, ordonată şi curată. Masa mică de lângă peretele din stânga era goală, iar pe unul din cele două scaune zăcea un ziar împăturit cu grijă. Pe blatul de lucru de lângă prăjitorul de pâine văzu un vas mare plin cu fructe care intraseră în putrefacţie.
Îşi zise din nou că ceva nu era în regulă. Bătu insistent în geamul uşii, deşi era convins că nu avea cine să-i răspundă. Se întoarse şi căută prin curte un obiect cu care să spargă fereastra. Apoi apăsă într-o doară pe clanţă şi constată că uşa era descuiată.
O împinse şi uşa se deschise cincisprezece centimetri. Aşteptă să audă sunetul unei alarme, dar nimic nu tulbură tăcerea. Aproape instantaneu, simţi mirosul greţos al fructelor putrezite. Sau poate că mirosul provenea de la altceva. Deschise uşa mai larg, se aplecă înainte şi strigă:
— Lilly? Lilly, sunt eu, Henry.
Nu ştia dacă o făcea de ochii vecinilor sau ca să se mintă pe el însuşi, dar o mai strigă de două ori şi aşteptă întrebându-se dacă să intre sau nu. Îi veniră în minte cuvintele Monicăi: sună la poliţie. Asta ar trebui să facă. Era ceva în neregulă aici. Totuşi nu era pregătit să renunţe la căutarea lui. Nu încă. Se angajase în acea investigaţie şi voia s-o continue. Motivaţia lui, ştia asta, nu era doar soarta lui Lilly Quinlan. Bătea mai departe şi era stins legată de trecut. Încerca să schimbe trecutul, să facă acum ceea ce nu putuse face atunci.
Deschise larg uşa şi intră în bucătărie.
De undeva din casă se auzea slab o melodie. Pierce rămase nemişcat şi privi în jur cu atenţie, dar nu sesiză nimic neobişnuit cu excepţia fructelor din bol. Deschise frigiderul, în care erau o cutie de suc de portocale şi o sticlă de plastic cu lapte degresat. Data de expirare a laptelui era 18 august, iar cea a sucului era 16 august. Ambele expiraseră de mai bine de o lună.
Pierce se duse la masă, trase scaunul şi luă ziarul. Era un exemplar din Los Angeles Times şi purta data de 1 august. Din bucătărie, un culoar ducea spre partea din faţă a casei. Înaintând  de-a lungul lui, Pierce văzu teancul de corespondenţă strâns sub fanta uşii din faţă. Înainte de a ajunge la uşă, cercetă cele trei uşi de pe hol. Una dintre ele dădea într-o baie, ticsită cu parfumuri şi cosmetice, toate acoperite de un strat gros de praf. Alese o sticluţă verde şi o deschise. Era parfum de liliac, acelaşi parfum pe care îl folosea şi Nicole. Închise sticla, o puse la loc şi se întoarse pe culoar.
Celelalte două uşi dădeau în dormitoare. Unul dintre ele părea a fi dormitorul principal. Ambele dulapuri din încăpere erau deschise şi ticsite cu haine aşezate pe umeraşe. Muzica venea de la un aparat de radio aşezat pe noptiera din dreapta. Verifică ambele noptiere, în căutarea unui aparat telefonic, însă nu exista aşa ceva.
Celălalt dormitor fusese folosit pentru exerciţii. Nu exista niciun pat. Pe o mochetă verde se aflau un aparat de urcat trepte şi unul de vâslit. Pierce deschise singurul dulap din încăpere şi descoperi alte haine. Era pe cale să îl închidă, când îşi dădu seama că hainele difereau de cele din dormitor. Aproape cincizeci de centimetri din spaţiul ocupat de umeraşe fuseseră alocaţi lucrurilor mărunte – neglijeuri şi body-uri. Ceva îi atrase atenţia – neglijeul negru din plasă în care pozase pentru fotografia de pe Internet. Se întoarse în celălalt dormitor ca să vadă patul. Nu era cel din fotografie cu barele din alamă. În clipa următoare, îşi dădu seama ce era în neregulă, ce îl deranjase în legătură cu adresa din Venice. În anunţul ei publicitar, Lilly spusese că îşi primea oaspeţii într-o casă curată şi sigură din Westside. Asta însemna că mai era o adresă care avea legătură cu Lilly Quinlan, pe care el trebuia să o găsească.
Pierce tresări auzind un zgomot ce venea din faţa casei. Îşi dădu seama că, în calitatea lui de spărgător amator, făcuse o greşeală. Ar fi trebuit să verifice rapid toată casa pentru a se asigura că nu era nimeni, în loc să înceapă din spate şi să avanseze încet către partea din faţă.
Aşteptă, dar nu se mai auzi niciun sunet. Fusese o singură bufnitură, urmată de ceea ce păruse a fi un obiect ce se rostogolea pe podeaua de lemn. Se apropie încet de uşa dormitorului şi aruncă o privire pe culoar. Nu văzu decât vraful de corespondenţă de la uşa din faţă.
Mergând cu grijă pe lângă peretele coridorului, unde spera că pardoseala nu va scârţâi, se apropie de partea din faţă a casei. Holul se deschidea într-o cameră de zi pe stânga şi o sufragerie pe dreapta, ambele pustii. Nu văzu nimic care să fi explicat sunetul pe care îl auzise.
Camera de zi, ordonată, era plină de mobilă făcută la comandă pentru a se potrivi cu restul mobilierului casei. Ceea ce nu se potrivea erau cele două rânduri de aparate electronice de ultimă oră de sub televizorul cu plasmă care atârna pe perete. Aparatele pe care Lilly Quinlan le avea în casă o costaseră probabil în jurul sumei de douăzeci şi cinci de mii de dolari – visul oricărui obsedat de electronice.
Pierce se duse la uşă, îngenunche lângă teancul de corespondenţă şi începu să caute. Cele mai multe scrisori erau genul de corespondenţă obişnuită şi nefolositoare, adresate „rezidentului curent”. Găsi două plicuri de la All American Mail – avertismentele, facturi pentru cartea de credit şi extrase bancare, un plic mare de la Universitatea din California de Sud. Căută facturi de la societatea de telefonie, dar nu găsi niciuna. I se păru ciudat, dar îşi zise că era posibil ca facturile să-i fi fost trimise în cutia poştală de la All American Mail. Puse unul dintre extrasele bancare şi o factură Visa în unul din buzunarele de la spate ale blugilor, zicându-şi că săvârşea delictul de pătrundere prin efracţie şi furt de corespondenţă.
În sufragerie găsi un birou cu capac rulant. Trase un scaun lângă birou, deschise capacul şi se aşeză. Trecu repede în revistă sertarele şi îşi dădu seama că acela era locul în care Lilly îşi verifica facturile. În sertarul din mijloc erau carnete de cecuri, timbre şi pixuri. Sertarele de pe ambele părţi ale biroului erau pline cu plicuri de la companii de cărţi de credit şi facturi de întreţinere. Găsi un teanc de plicuri de la Entrepreneurial Concepte Unlimited, care îi fuseseră adresate la cutia poştală. Pe fiecare plic, Lilly scrisese data la care fusese plătită factura. Remarcă faptul că lipsea un teanc de facturi telefonice vechi. Chiar dacă nu primea facturile la această adresă, se părea că le plătea din acel birou, deşi nu erau chitanţe, şi nici plicuri cu data plăţii scrisă pe ele.
Pierce nu avea timp să parcurgă toate facturile. De altfel, nu era sigur că ceea ce ar fi putut găsi în ele l-ar fi ajutat să afle ce i se întâmplase lui Lilly Quinlan. Reveni la sertarul din mijloc şi verifică repede înregistrările carnetelor de cecuri. Nu existase nicio operaţiune în niciunul dintre conturi începând cu sfârşitul lunii iulie. În unul dintre carnete găsi o înregistrare de plată din iunie. Aşadar, plătea factura telefonică din contul pe care îl verifica el şi foarte probabil de la biroul unde era aşezat. Din păcate nu mai găsi nicio altă factură în sertare şi nici nu văzu în încăpere vreun telefon.
Presat de situaţia în care se găsea, lăsă această contradicţie să plutească în aer şi închise sertarul. Întinsese mâna pentru a închide biroul, când văzu un mic carneţel băgat adânc în unul dintre spaţiile de depozitare de deasupra biroului. Îl luă şi descoperi că era o mică agendă de telefon. O răsfoi şi constată că era plină cu numere de telefon scrise de mână. Îndesă carneţelul în buzunarul de la spate, alături de corespondenţa pe care se hotărâse să o ia, rulă capacul, se ridică şi mai verifică o dată cele două încăperi căutând un telefon. Apoi văzu o umbră mişcându-se după jaluzelele camerei de zi. Cineva se îndrepta către uşa din faţă.
Pierce îşi pierdu o clipă cumpătul. Nu ştia dacă să se ascundă sau să fugă pe coridor şi să părăsească locuinţa, pe uşa din spate, în loc să acţioneze rămase locului, incapabil să-şi mişte picioarele, ascultând paşii ce se apropiau de uşa principală.
Un clinchet metalic îl făcu să tresară. Prin fanta din uşă fu împins un mic teanc de corespondenţă care căzu pe podea, lângă celelalte plicuri. Pierce închise ochii.
— Iisuse! şopti el, în timp ce expiră profund încercând să se relaxeze.
Pierce se apropie şi se uită la corespondenţă. Câteva facturi în plus, şi în cea mai mare parte corespondenţă inutilă. Răsfiră plicurile cu piciorul şi văzu unul mic cu adresa scrisă de mână. Se aplecă şi îl ridică. În colţul din stânga sus scria V. Quinlan, dar nu exista nicio adresă de retur. Timbrul poştal era parţial şters astfel că desluşi doar silabele Pa şi Fla. Întoarse plicul şi verifică sigiliul. Trebuia să-l rupă pentru a-l deschide. Violarea acelui plic i se păru mai grav decât tot ce făcuse până atunci. Cu toate acestea nu ezită prea mult şi deschise plicul cu unghia. Apoi scoase o bucată mică de hârtie împăturită. Era o scrisoare datată cu patru zile înainte.

Lilly,
Sunt foarte îngrijorată din cauza ta. Dacă primeşti asta, te rog sună-mă să-mi spui că eşti bine. Te rog, iubito! De când ai încetat să mă suni nu mai pot gândi cum trebuie. Sunt foarte îngrijorată în legătură cu tine şi cu slujba aia a ta. Pe aici lucrurile nu au mers întotdeauna bine, şi ştiu că am făcut greşeli. Totuşi cred că ar trebui măcar să-mi spui dacă eşti bine. Te rog, sună-mă când şi dacă primeşti această scrisoare.
Cu dragoste,
                                                                        Mami

Citi scrisoarea de două ori înainte de-a o pune înapoi în plic. Mai mult decât orice altceva, scrisoarea îl făcu pe Pierce să aibă sentimentul unei nenorociri. Nu credea că scrisorii aceleia i se va răspunde vreodată.
Închise plicul cât de bine putu şi îl puse în grămada de corespondenţă de pe podea. Sosirea poştaşului îl făcuse să realizeze riscul pe care şi-l asumase pătrunzând în casă. Era cazul să plece. Se întoarse repede şi se îndreptă spre bucătărie. Apoi ieşi pe uşa din spate, dar o lăsă descuiată. Străduindu-se să se calmeze, ocoli colţul casei şi intră pe aleea ce ducea la stradă.
La jumătatea drumului auzi o plesnitură puternică sus, pe acoperiş, şi un con mare se rostogoli de pe cornişă şi căzu în faţa lui. Trecând peste el, îşi dădu seama ce provocase zgomotul care îl înspăimântase când se afla în casă. Dădu din cap şi îşi zise că cel puţin rezolvase unul dintre mistere.






Darling Lilly (8)
Michael Connelly


— Luminile, comandă Pierce. Ocoli biroul, se aşeză şi scoase din buzunarul de la spate lucrurile pe care le luase din casa lui Lilly Quinlan. Avea o factură Visa, un extras bancar şi carneţelul de telefoane. Începu să-l răsfoiască şi îi atraseră atenţia câteva prenume de bărbaţi, unele urmate şi de o iniţială. Numerele acopereau o gamă variată de prefixe locale. Multe erau din Los Angeles, dar şi mai multe din alte zone. Mai existau câteva numere de la restaurante şi hoteluri, cel al unui dealer Lexus din Hollywood, un număr al lui Robin şi altul de la ECU, iniţialele lui Entrepreneurial Concepts Unlimited.
Sub titlul „Dallas” erau câteva numere de la hoteluri, restaurante şi prenume ale unor bărbaţi. La fel şi sub titlul „Las Vegas”.
Găsi numele Vivian Quinlan, un număr de telefon cu prefixul 813 şi o adresă în Tampa, Florida. Asta rezolva misterul timbrului poştal şters de pe scrisoare. Aproape de sfârşitul carneţelului găsi notat numele Wainwright, un număr de telefon şi o adresă din Venice despre care Pierce ştia că nu se afla departe de casa din Altair.
Dădu înapoi la litera Q şi formă numărul lui Vivian Quinlan de la telefonul de pe biroul său. După două apeluri, răspunse o femeie.
— Alo?
— Doamna Quinlan?
— Da?
— Ăă, bună ziua, sun din Los Angeles. Mă cheamă Henry Pierce şi…
— E vorba de Lilly?
În vocea ei se putea desluşi disperarea.
— Da. Încerc să dau de ea şi mă întrebam dacă nu cumva mă puteţi ajuta.
— O, slavă Domnului! Sunteţi de la poliţie?
— Hm, nu, doamnă, nu sunt.
— N-are importanţă. În sfârşit îi pasă cuiva.
— Ei bine, încerc să o găsesc, doamnă Quinlan. V-a sunat în ultima vreme?
— Nu m-a sunat de mai bine de şapte săptămâni şi nu e genul ei. Suna întotdeauna să vadă ce mai fac. Sunt foarte îngrijorată.
— Aţi luat legătura cu poliţia?
— Da, am sunat şi am vorbit cu cei de la Persoane dispărute. Nu i-a interesat, din pricină că e adultă şi are meseria pe care o are.
— Care e meseria ei, doamnă Quinlan?
Urmă o ezitare.
— Mi s-a părut că aţi spus că o cunoaşteţi.
— Sunt doar o cunoştinţă oarecare.
— Lucrează ca damă de companie pentru domni.
— Înţeleg.
— Fără sex sau ceva în genul ăsta. Mi-a spus că ia cina cu bărbaţi, cei mai mulţi dintre ei în smochinguri.
Pierce trecu peste asta, considerând că era o negare maternă a evidenţei, ceva ce văzuse în propria lui familie.
— Ce v-a spus poliţia despre ea?
— Că probabil e plecată cu unul dintre tipii ăştia şi că e posibil să mă sune în curând.
— Când a fost asta?
— Acum o lună. Ştiţi, Lilly mă suna în fiecare sâmbătă după-amiaza. După ce au trecut două săptămâni fără să mă caute am telefonat la poliţie. Nu m-au sunat. Am telefonat din nou şi am vorbit cu cei de la Persoane dispărute. Nici măcar n-au înregistrat reclamaţia, mi-au spus doar să aştept. Nu le pasă.
Brusc, îi veni în minte ceva ce se petrecuse demult. În noaptea în care se întorsese acasă de la Stanford, mama lui îl aşteptase în bucătărie, cu luminile stinse, ca să-i dea vestea despre Isabelle, sora lui.
Mama lui Lilly Quinlan îi amintea de propria mamă.
— Am contactat un detectiv particular, dar nu m-a ajutat cu nimic. N-a reuşit s-o găsească.
Cuvintele femeii îl smulseră din reverie.
— Doamnă Quinlan, tatăl lui Lilly e acolo? Pot vorbi cu el?
— Nu, aplecat de mult. Lilly nu-l cunoaşte. Nu a mai trecut pe aici de doisprezece ani, de când l-am prins cu ea.
— E la închisoare?
— Nu.
— Când a venit Lilly în Los Angeles?
— Cam acum trei ani. Mai întâi a fost la o şcoală de supraveghetori de zbor în Dallas, dar nu a practicat niciodată meseria. Apoi s-a mutat la Los Angeles. Aş fi vrut să fie supraveghetoare de zbor. I-am spus că în chestia asta cu dame de companie, chiar dacă nu faci sex cu bărbaţii, lumea te condamnă.
Pierce încuviinţă. Era părerea unei mame cu bun-simţ. Îşi imagină o femeie trupeşă, cu părul vâlvoi şi o ţigară în colţul gurii. Prinsă între acea imagine şi tatăl ei, nu era de mirare că Lilly hotărâse să plece cât mai depărteze Tampa. Se mira că plecase doar de trei ani.
— Unde aţi angajat un detectiv particular, în Tampa sau aici, în Los Angeles?
— În Tampa. Nu ar fi fost de mare ajutor să angajez unul aici.
— Cum aţi angajat apoi unul de aici?
— Poliţistul de la Persoane dispărute mi-a trimis o listă şi am ales un nume.
— Doamnă Quinlan, aţi venit încoace ca să o căutaţi?
— Nu stau bine cu sănătatea. Am emfizem şi sunt legată de tubul de oxigen. Nu aş fi putut face mare lucru dacă veneam acolo.
Pierce reconsideră portretul pe care i-l făcuse. Ţigara dispăru şi fu înlocuită de tubul de oxigen. Părul vâlvoi rămase. Se gândi ce altceva ar mai fi putut să întrebe şi ce informaţii ar mai fi putut obţine de la acea femeie.
— Lilly mi-a spus că vă trimitea bani.
Era o presupunere care părea să se potrivească cu relaţia dintre ele.
— Da, şi dacă o găsiţi spuneţi-i că nu mai am bani. A trebuit să-l plătesc pe domnul Glass.
— Cine e domnul Glass?
— Detectivul particular pe care l-am angajat. Acum că nu mai pot să-l plătesc nu mă mai sună.
— Puteţi să-mi daţi numele lui întreg şi un număr la care să-l pot găsi?
Femeia puse telefonul deoparte şi după două minute se întoarse şi îi spuse numărul de telefon şi adresa detectivului particular. Se numea Philip Glass şi avea biroul în Culver City.
— Doamnă Quinlan, mai există vreo modalitate de a lua legătura cu Lilly aici, în Los Angeles? Vreun prieten sau ceva de genul ăsta?
— Nu, nu mi-a dat niciodată niciun număr şi nu mi-a vorbit despre niciun prieten. O singură dată a amintit-o pe fata asta, Robin, cu care lucra uneori împreună. Robin e din New Orleans şi se înţelegeau bine.
— A spus ea asta?
— Presupun că amândouă au avut acelaşi gen de necazuri cu bărbaţi din familia lor când erau mici. Cred că asta a vrut să spună.
— Înţeleg.
Pierce încercă să gândească asemeni unui detectiv. Vivian părea o piesă importantă în puzzle, dar nu ştia ce întrebări să-i mai pună. Se afla la trei mii de mile depărtare şi era ţinută la distanţă şi la propriu şi la figurat de lumea în care trăia fiica ei. Se uită la carneţelul aflat în faţa lui pe birou şi în cele din urmă găsi o întrebare.
— Vă spune ceva numele Wainwright, doamnă Quinlan? Lilly sau domnul Glass au amintit vreodată numele ăsta?
— Mm, nu. Domnul Glass nu a menţionat niciun nume. Cine e?
— Nu ştiu. Probabil o cunoştinţă.
Asta era tot. Nu mai avea nimic de întrebat.
— Bine, doamnă Quinlan. Voi continua să o caut şi o să-i spun să vă sune dacă reuşesc s-o găsesc.
— V-aş fi recunoscătoare şi, vă rog, spuneţi-i despre bani. Nu mai am deloc.
— Da. Aşa o să fac.
Închise şi trecu în revistă informaţiile pe care le avea. Mult prea puţine. Se simţi dezorientat şi trist. Spera ca într-adevăr unul dintre clienţii ei s-o fi luat cu el, promiţându-i o viaţă luxoasă. Poate că era undeva în Hawaii sau în apartamentul unui bogătaş din Paris, dar se îndoia.
— Bărbaţi în smochinguri, spuse el cu glas tare.
— Ce?
Ridică privirea. În prag se afla Charlie Condon. Pierce nu încuiase uşa.
— O, nimic. Vorbeam singur ce cauţi aici?
Corespondenţa şi carneţelul cu telefoanele lui Lilly Quinlan se aflau pe birou în faţa lui. Ridică agenda pe care o ţinea pe birou, se uită în ea de parcă ar mai fi verificat o dată şi apoi o puse peste plicurile cu numele lui Lilly pe ele.
— Am sunat la noul tău număr şi mi-a răspuns Monica. Mi-a spus că trebuie să fii aici. Aştepta să ţi se livreze mobila nouă. Am sunat, dar nu a răspuns nimeni nici la laborator, nici în biroul tău, aşa că am venit până aici.
Charlie se rezemă de tocul uşii. Era un bărbat chipeş. Lucrase ca model în New York, înainte de a se plictisi şi a se apuca de un masterat în finanţe. Le făcuse cunoştinţă un bancher care ştia că Condon lua firme subfinanţate din industriile în curs de dezvoltare şi le găsea investitori. Pierce se asociase cu el pentru că îi promisese să procedeze la fel şi cu Amedeo Technologies fără ca el să piardă controlul în favoarea investitorilor. În schimb, Charlie primea zece la sută din companie, un procent care ar fi putut valora sute de milioane în cazul în care câştigau cursa şi lansau o ofertă de acţiuni pe piaţă.
— Nu ţi-am putut recepţiona apelurile, spuse Pierce. De fapt, tocmai am ajuns aici. M-am oprit să mănânc ceva.
Charlie încuviinţă.
— Credeam că eşti în laborator.
Asta însemna de fapt: „De ce nu eşti în laborator? Trebuie să munceşti. Suntem într-o cursă. Trebuie să facem o prezentare pentru o «balenă». Nu se vânează moneda de zece cenţi din birou.”
— Mda, nu-ţi face griji. O să ajung şi acolo, doar am nişte corespondenţă de verificat. Ai venit până aici ca să mă controlezi?
— Nu chiar. Dar avem timp doar până marţi să punem lucrurile cap la cap pentru Maurice. Voiam să mă asigur că totul e în regulă.
Pierce ştia că îi dădeau prea mare importanţă lui Maurice Goddard. Până şi faptul că Charlie se referise la el ca la Dumnezeu în e-mail-ul lui spunea asta. Era adevărat că circul de joi avea să fie cel mai mare din toate timpurile, dar Pierce avea îndoieli din ce în ce mai mari în legătură cu siguranţa acelei afaceri. Căutau un investitor dispus să investească şase milioane de dolari pe an pe o perioadă de minimum trei ani. Goddard, mulţumită cercetărilor lui Nicole James şi Cody Zeller, valora două sute cincizeci de milioane, asta datorită intrării lui timpurii în câteva afaceri ca Microsoft. Era clar că Goddard avea banii, însă dacă nu propunea un plan semnificativ de investiţii după prezentarea de marţi, atunci trebuia găsit un alt investitor şi asta era treaba lui Condon.
— Nu te teme, spuse Pierce. Vine şi Jakob la prezentare?
— Va fi aici.
Jakob Kaz era avocatul de patente al companiei. Aveau deja cincizeci şi opt de patente pentru care obţinuseră brevet sau depuseseră cerere şi Kaz trebuia să mai depună nouă în lunea de după prezentarea făcută pentru Goddard. Patentele erau elementul-cheie el cursei. Controlează patentele, şi eşti în joc, iar în final vei controla piaţa. Ultimele nouă cereri de patent erau primele din proiectul Proteus. Aveau să declanşeze o undă de şoc în lumea nanotehnologiei. Pierce aproape zâmbi gândindu-se la asta. Condon păru să-i citească gândurile.
— Te-ai uitat deja pe patente? întrebă el.
Pierce băgă mâna sub birou şi bătu cu pumnul în seiful de oţel prins în şuruburi de podea. Schiţele patentelor erau acolo. Trebuia să le semneze înainte de a fi înregistrate, dar era o lectură foarte plicticoasă şi el fusese prins cu alte lucruri chiar şi înainte de a apărea Lilly Quinlan.
— Sunt aici. Intenţionez să le văd astăzi sau cel târziu mâine.
Ar fi fost împotriva politicii companiei ca Pierce să ia patentele şi să se uite peste ele acasă.
Condon încuviinţă.
— Grozav. În rest, toate bune? Îţi merge bine?
— Te referi la treaba cu Nicki?
Charlie dădu afirmativ din cap.
— Mda, merge. Încerc să mă gândesc la alte lucruri.
— Cum ar fi laboratorul, sper.
Pierce se lăsă pe spătarul scaunului, întinse mâinile în lături şi zâmbi. Se întreba cât de multe îi spusese Monica atunci când îl sunase Charlie acasă.
— Sunt aici.
— Asta e bine.
— Apropo, Nicole a lăsat un clip nou în dosarul Bronson cu afacerea Tagawa. Chestia a ajuns în presă.
— Altceva?
— Nimic nou. Elliot a spus ceva despre domeniul biologic. Foarte vag, dar nu se ştie niciodată. Poate că a auzit vreun zvon despre Proteus.
În timp ce spunea asta, Condon privi peste Pierce la posterul înrămat de pe peretele biroului. Era posterul filmului „Călătorie fantastică” din 1966. Submarinul alb Proteus cobora printr-o mare multicoloră de fluide corporale. Îi aprecia originalitatea. Îl primise de la Cody Zeller, care la rândul lui îl obţinuse la o licitaţie pe Internet cu amintiri de la Hollywood.
— Lui Elliot îi place să vorbească, spuse Condon. Nu ştiu cum ar fi putut afla ceva despre Proteus. Oricum, după ce ni se acordă patentul va afla şi va crăpa de ciudă. Cei de la Tagawa îşi vor da seama că au pariat greşit.
— Mda, sper să fie aşa.
În anul acela flirtaseră cu Tagawa, dar japonezii ceruseră o bucată prea mare din companie pentru banii pe care-i dădeau, şi negocierile eşuaseră rapid. Deşi Proteus fusese amintit încă la şedinţele preliminare, cei de la Tagawa nu primiseră niciodată informaţii complete şi nu avuseseră acces în laborator. Acum Pierce se întreba cât de mult se vorbise despre proiect, deoarece era logic ca informaţiile să treacă la noul partener Tagawa, Elliot Bronson.
— Anunţă-mă dacă ai nevoie de ceva şi se rezolvă, spuse Condon.
— Mersi, Charlie. Ce faci, te întorci acasă?
— Probabil. Iau cina la Jar cu Melissa. Vrei să vii? Aş putea să sun şi să fac o rezervare pentru trei persoane.
— Nu, n-are rost. Oricum, mulţumesc. Azi îmi vine mobila şi probabil că o să muncesc să-mi pun casa la punct.
Charlie încuviinţă şi apoi ezită câteva secunde înainte de a pune următoarea întrebare.
— Îţi schimbi numărul de telefon?
— Da, cred că sunt nevoit. Luni, la prima oră. Ţi-a zis Monica, nu?
— Câte ceva. A zis că ai fostul număr al unei prostituate şi te sună tot timpul diverşi tipi.
— E damă de companie, nu prostituată.
— O, ştiam că nu e cine ştie ce diferenţă.
Lui Pierce nu-i venea să creadă că sărise în apărarea unei femei pe care nu o cunoştea. Simţi că roşeşte.
— Poate că nu e. Oricum, luni, când ne vedem, o să-ţi dau noul număr, bine? Vreau să termin aici ca să mă pot duce în laborator să lucrez ceva.
— Bine, amice, ne vedem luni.
Condon plecă. După ce se asigură că ajunsese suficient de departe, Pierce se ridică şi încuie uşa. Se întrebă ce altceva îi mai spusese, Monica, dacă nu cumva bătea toba în legătură cu preocupările lui. Se gândi s-o sune, dar se hotărî să discute direct cu ea, nu la telefon. Reveni la carneţelul cu numere de telefon al lui Lilly, şi începu să-l răsfoiască. Aproape la sfârşit dădu peste o înregistrare care-i scăpase atunci. Scria doar UCS şi un număr de telefon. Pierce se gândi la plicul pe care n văzuse în casă. Puse mâna pe telefon şi apelă numărul. Îi răspunse o înregistrare. Era secretariatul Universităţii din California de Sud.
Pierce se întrebă dacă nu cumva Lilly se pregătea să se înscrie la UCS când dispăruse. Poate că încercase să iasă din afacerea cu dame de companie. Poate că acesta era motivul dispariţiei ei.
Puse deoparte carneţelul cu telefoane şi verifică bilanţul Visa. Nu se cumpărase nimic cu cardul în luna august; se mai înregistra o depăşire de trei sute cincizeci de dolari. Termenul de scadenţă expirase la 10 august. Urmă la rând bilanţul bancar de la Washington Savings & Loan, un bilanţ combinat, în care erau menţionate balanţele cecurilor şi ale conturilor de economii. Lilly Quinlan nu depusese niciun ban în luna august, dar nu era în criză de fonduri. Avea nouă mii trei sute de dolari în cecuri şi cincizeci şi patru de mii de dolari în contul de economii. Nu ajungeau pentru a plăti integral anii de studiu la UCS, dar reprezentau un început în caz că Lilly ar fi decis să schimbe macazul.
Pierce se uită pe balanţă şi pe setul de cecuri trimise prin poştă pe care banca i le returnase. Observă unul de două mii de dolari pentru Vivian Quinlan, şi presupuse că era alocaţia lunară pentru întreţinerea acesteia. Un alt cec, de astă dată de patru mii de dolari, fusese eliberat pe numele lui James Wainwright; pe rândul pentru comentarii Lilly scrisese „Chirie”. Pierce căzu pe gânduri – era o sumă prea mare pentru bungaloul de pe Altair. Se întrebă dacă nu cumva plătise pentru mai multe luni.
Puse cecul înapoi în teanc şi studie declaraţiile bancare. Nimic nu-i mai atrase atenţia astfel că puse cecurile şi bilanţul înapoi în plicul lor.
Camera de copiere de la etajul trei se afla în apropierea biroului lui Pierce. Pe lângă un copiator şi un fax, în cameră mai era şi un aparat de tocat hârtie. Pierce intră în cameră, deschise rucsacul şi băgă corespondenţa lui Lilly Quinlan în aparatul de tocat hârtie. Zgomotul făcut de acesta era suficient de puternic pentru a le atrage atenţia celor de la pază, dar nu apăru nimeni. Nu ştia nimic despre legile federale cu privire la furtul de poştă, dar era sigur că tocmai comisese delictul.
Când termină scoase capul pe uşă şi aruncă o privire pe hol, pentru a se asigura că e singur pe etaj. Apoi se întoarse şi deschise unul dintre dulapurile de depozitare în care erau păstrate teancurile de pachete cu hârtie pentru copiator. Scoase carneţelul lui Lilly din rucsac şi îl băgă în dulap, lăsându-l să cadă în spatele unuia dintre teancurile de hârtie. Considera că putea să stea acolo o lună, fără să fie descoperit. O dată terminată distrugerea şi ascunderea dovezilor delictului pe care îl săvârşise, Pierce luă liftul care ducea la laborator şi intră în complex prin compartimentul etanş. Verifică registrul de intrări şi ieşiri şi văzu că în acea dimineaţă fuseseră acolo Grooms, Larraby şi încă câţiva şoareci de laborator mai puţin importanţi. Luă pixul cu intenţia să semneze de intrare, dar se răzgândi. Se apropie de consola computerului, introduse cele trei parole în ordinea corectă a unei zile de sâmbătă şi intră pe partiţia lui. Apoi deschise protocoalele de testare pentru proiectul Proteus şi începu să citească sumarul celei mai recente testări a ratelor de conversie ale energiei celulare, efectuate de Larraby în acea dimineaţă. După o vreme renunţă. Nu putea să se concentreze asupra muncii. Era frământat de alte gânduri. Ştia din experienţă – proiectul Proteus de exemplu – că trebuia să lucreze zi şi noapte la ceea ce îl preocupa dacă voia să se întoarcă vreodată la muncă.
Închise computerul şi părăsi laboratorul. Sus, în biroul său, scoase carneţelul din rucsac şi îl sună pe detectivul particular, Philip Glass. Aşa cum se aştepta, dat fiind că era sâmbătă după-amiază, îi răspunse un robot. Pierce lăsă un mesaj: „Domnule Glass, mă numesc Henry Pierce. Aş dori să vorbesc cu dumneavoastră cât mai curând cu putinţă despre Lilly Quinlan. Am numele şi numărul dumneavoastră de telefon de la mama ei. Sper să vorbim curând. Sunaţi-mă la orice oră.”
Lăsă atât numărul lui direct, cât şi pe cel de acasă şi închise, îşi dădu seama că era posibil ca Glass să recunoască numărul de acasă, de vreme ce fusese al lui Lilly Quinlan. Pierce începu să bată darabana cu degetele pe marginea biroului, încercând să identifice următoarea mişcare. În cele din urmă se decise să-i facă o vizită lui Cody Zeller. Înainte de asta sună la numărul lui de acasă unde îi răspunse Monica.
— Ce vrei?
— Sunt eu, Henry. A sosit mobila?
— Tocmai au ajuns. În sfârşit. Aduc mai întâi patul. Şi, să nu dai vina pe mine dacă n-o să-ţi placă aranjamentul.
— Spune-mi, te rog, le-ai cerut să pună patul în dormitor?
— Desigur.
— Atunci sunt sigur că o să-mi placă. De ce eşti aşa de întoarsă?
— Nenorocitul de telefon. La fiecare cinşpe minute o sună câte-un ciudat pe Lilly. Să-ţi spun ceva: trebuie să fie bogată.
Pierce îşi zise că, oriunde s-ar fi aflat, banii nu mai aveau nicio importanţă pentru ea.
— Continuă să sune? Mi-au spus că îi scot numărul de pe site până la ora trei.
— Am primit un telefon acum cinci minute. Înainte să spun că nu sunt Lilly tipul m-a întrebat dacă aş fi dispusă să-i fac un masaj de prostată. I-am închis. E absolut dezgustător.
Pierce zâmbi. Nici el nu ştia ce e masajul de prostată.
— Îmi pare rău. Presupun că nu va dura prea mult să urce toată mobila; poţi pleca imediat ce termină.
— Slavă Domnului.
— Trebuie să mă duc în Malibu, altfel m-aş întoarce acum.
— Malibu? Ce faci în Malibu?
— Linişteşte-te, nu are nicio legătură cu Lilly Quinlan, minţi el. Vreau să discut ceva cu Cody Zeller.
Terminară convorbirea şi Pierce puse carneţelul în rucsac.
— Luminile, spuse el înainte de a părăsi încăperea.



va urma