ORBITOR (6)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Spaţiul e paradisul, timpul este infernul. Şi cît de ciudat este că, la fel ca în emblema bipolarităţii, în miezul umbrei este lumină şi în lumină stă sămînţa umbrei. Căci altminteri ce este memoria, fîntîna asta otrăvită din miezul minţii, din paradis? Cu ghizdurile ei de marmură strunjită, cu apa ei clătinătoare, verde ca fierea, şi cu dragonul cu aripi de liliac care-i stă de strajă? Şi ce e dragostea, apa limpede şi răcoroasă din adîncul iadului sexual, perla cenuşie din scoica de foc şi de urlete sfîşietoare? Memoria, timpul rega­tului fără timp. Dragostea, spaţiul domeniului fără spaţiu. Semin­ţele opuse şi totuşi atît de asemănătoare ale existenţei noastre, unite peste marea simetrie, şi anulînd-o, într-un singur mare sen­timent: nostalgia.

Sîntem animale nostalgice, abjecţie organizată geometric, de parcă genitorul nostru ar fi scuipat în cupa unui crin şi noi ne-am fi alcătuit acolo, din flegmă şi parfum. Dar, fiindcă, altfel decît Akasia, memoria nu cunoaşte decît dimensiunea trecutului, nostal­gia noastră este un sentiment mutilat, parţial, care ia drept realitate o metaforă şi care se încolăceşte în jurul unei jumătăţi de adevăr. Cu toţii avem memoria trecutului, dar cîţi dintre noi ne putem aminti viitorul? Şi totuşi stăm între trecut şi viitor ca un corp vermiform de fluture între cele două aripi ale sale. Pe una o putem folosi la zbor, căci ne-am trimis filamentele nervoase pînă către marginile ei; cealaltă ne este necunoscută, de parcă ne-ar lipsi ochiul din partea dinspre ea. Dar cum putem zbura cu o singură aripă? profeţi, iluminaţi, eretici ai simetriei prefigurează ce am putea deveni şi ce va trebui să devenim. Dar ceea ce ei văd, per speculum in aenigmate vom vedea cu toţii limpede, cel puţin atît de limpede cum vedem trecutul. Atunci şi chinuitoarea noastră nostalgie va fi întreagă, timpul nu va mai exista, memoria şi dragostea vor fi una, creierul şi sexul vor fi una, şi noi vom fi asemenea îngerilor.

Că sîntem larve ale unei fiinţe astrale ne-o arată trunchiul nostru cerebro-spinal. Cu măduva spinării ca rădăcină şi cu cele două emi­sfere cerebrale din ţeastă ca două cotiledoane cărnoase, el seamănă perfect cu o plăntuţă în primele stadii de după-ncolţire. Carnea e pămîntul în care a fost sădită şi pe care-l va epuiza de resurse, cre­ierul va fi şi el consumat şi se va zbîrci ca miezul de nucă într-un fruct sec, iar din mijlocul lui vor izbucni, fragede şi luminoase, cele două frunzuliţe, aripi ale sufletului, aripi ale duhului, care vor părăsi răsadniţa acestei lumi pentru ca, îmbrăcate în slava unui corp ceresc, să fie plantate pe un pămînt nou, sub un cer nou.

Iar dragostea dureroasă care se naşte din miezul timpului, nos­talgia noastră cea de toate zilele, ea însăşi larva nostalgiei celei mari şi adevărate, proiectează-n trecut ceea ce presimte că e destinul şi viitorul nostru: caută adînc în subteranele, în beciurile, pivniţele, carcerele şi grotele timpului ceea ce, poate, se găseşte în aerul rare­fiat al podului, cu luminatoarele sale metafizice. Caută disperată un lucru care trebuie găsit, o ieşire care trebuie descoperită, deşi ştie că nu există organ de simţ pentru asta. Căutăm întotdeauna în sens invers, dar cu cît căutăm mai greşit, cu atît simţim o mai mare bucurie şi certitudine, căci diametral opus înseamnă pe aceeaşi axă, şi asta este deja o legătură puternică. Vedem ţinta noastră în oglin­dă, în iluzie, dar prin asta ştim că ea totuşi există undeva în reali­tate. Orbirea noastră faţă de viitor se aseamănă cu agnozia corporală a unor bolnavi: pentru ei, pur şi simplu a dispărut jumătatea dreap­tă (sau stingă) a lumii, cu tot cu jumătatea respectivă a corpului lor. Acolo nu există nici măcar nimic pentru ei, e ca tăcerea abso­lută a surzilor din naştere, în lipsa oricărei noţiuni sau intuiţii a zgomotului. Metafore, rotiri, aproximări, trucuri mai grosiere sau mai ingenioase, definiri prin negaţie ― pot fi încercate toate, dar cel ce nu simte, cel pentru care nu există o zonă a realităţii, obo­seşte uşor să se tot întrebe cum o fi, cu ce o semăna ceea ce el nu va cunoaşte niciodată. Speculaţiile metaforice sînt pentru el simple jocuri culturale, simboluri cu valoare mai curînd estetică, decît o nevoie adîncă de definire. Şi noi ne-am rezuma cel mult la astfel de jocuri cu mărgele de sticlă dacă n-ar exista nostalgia. Dacă pasivitatea nu ne-ar durea. Dacă n-am suferi cîineşte cîtă vreme nu căutăm şi nu ne torturăm cu întrebări la care ştim prea bine că nu putem răspunde, pentru că răspunsul nu va fi un cuvînt sau o frază, ci o modificare reală şi dramatică a schemei noastre corpo­rale şi a esenţei fiinţei noastre. Nu sîntem asemenea orbului din naştere, ci aceluia care şi-a pierdut vederea în copilărie, şi care uneori visează lucruri de neconceput: imagini şi culori, contururi şi umbre, buze, ochi, o mînă pe care însă nu le mai recunoaşte decît ca pe nişte emoţii evanescente, ca pe o presimţire plină de îndoială: că o dată va mai vedea, şi nu doar cu ochii, ci cu toată pielea corpului său, şi nu doar cu pielea, ci cu viscerele deopotrivă, cu venele şi arterele, cu traheea şi cu esofagul, cu oasele bazinului şi cu glandele endocrine, cu sîngele şi cu saliva şi cu moscul din transpiraţia lui. Şi nu doar cu corpul, ci cu cîinii şi cu salcîmii şi cu blocurile şi cu maşinile şi cu magazinele din jur. Cu anotimpurile şi cu constelaţiile. Că va vedea o dată cu ochiul mare, limpede şi curat al întregului în afara căruia există numai inexistenţa.

Abjecţie şi slavă îmbracă deopotrivă, ca un mucus care poate fi deopotrivă şi mir sfînt, forma corpului nostru. Abjecţie, pentru că sîntem viermi, tuburi cu dublă simetrie, nutriţia în centru, relaţia şi reproducerea la extremităţi. Un maţ plin de fecale între un creier şi-un sex. Gîndirea de care facem atîta caz nu e un fenomen mai uimitor decît puterea peştilor abisali de a genera lumină, decît pu­terea peştelui-torpilă de a produce şocuri electrice. Avem poate un organ de simţ pentru dumnezeire, dar rudimentar, redus la o re­acţie de tip "plus" sau "minus", "este" sau "nu este", aşa cum para­mecii au o pată roşie cu care simt lumina, fără ca prin asta să "vadă". Ce poate fi recuperat din noi? Sufletul? Corpul stelar? Conşti­inţa? O simplă tumoare le anulează, un nucleu epileptic tulbură memoria, imaginea feselor unei femei te face să nu mai poţi gîndi, c nedreptate te-mpinge în cel mai pur delir paranoic, în vis îţi îngheaţă ceafa şi părul din creştet. Armonia unui miliard de mi­liarde de koruşoare moi (sisteme şi aparate compuse din ţesuturi compuse din celule compuse din organite: ribozomi, lizozomi, rnitocondrii, corpusculi ai lui Golgi, nuclee cu cromozomi com­puşi din lanţuri ADN şi ARN compuse din acizi nucleici com­puşi din molecule de o stereosimetrie halucinantă compuse din atomi compuşi din particule nucleare compuse din quarcuri) abia lasă loc unui strop de lichid scînteietor, de gîndire limpede, în care se developează ţărîna structurată a lumilor, şi asta doar pentru cîte unul dintre miliardele de viermi cu conştiinţă de sine care se for­mează ghemuiţi unii în pîntecul altora, vieţuiesc cît le este dat şi se resorb apoi în conglomeratul colcăitor al pămîntului. Totul pe un fir de nisip de pe o plajă cît universul. Unde e loc pentru mîntuire? Şi de ce ai căpăta, tocmai tu, mocirlă atomică, viaţa veşnică? Slavă, căci din simetria trupului nostru se desprinde simetria lumilor, în analogii ameţitoare. Embrionul uman reia prescurtat filogenia lumii vii. Înotînd în piscina musculoasă a uterului, sim­ţind căldura vezicii urinare şi-a rectului, translucizi şi cu spinarea curbată, ne-nvălătucim tot mai complicat foiţele embrionare, de­venind, pe rînd, celenterate şi viermi, peşti cu branhii fluturătoare şi batracieni, mamifere insectivore şi primate, pînă cînd rupem vulva însîngerată şi, murdari de meconiu, ieşim cu capu-nainte în mediul cel nou, "un pămînt nou şi-un cer nou", în care se va în­tinde viaţa noastră pînă la naşterea următoare. O la fel de magică relaţie există între etapele acestei vieţi şi schema corporală a cărnii noastre, de parcă însăşi viaţa noastră, dacă am putea vedea timpul aşa cum vedem o panoramă spaţială, ar fi o fiinţă umană alcătuită din timp, structurată identic nouă, în cele mai mici amănunte, şi avînd analogii tulburătoare cu fiinţa gigantică, ale cărei organe sînt generaţiile nenumărate ale tuturor fiinţelor vii. Într-un fel, născîndu-ne, jucîndu-ne, îndrăgostindu-ne, maturizîndu-ne, înţelepţindu-ne şi murind, trăim şi respirăm gonadele, vertebrele, sfincterele, intestinele, diafragma, plămînii, inima, jugularele, maxilarele, creierul şi ţeasta de timp a vieţilor noastre.

Şi dacă viaţa noastră întreagă nu este decît umbra proiectată pe timp a corpului nostru, avem poate şi-o super-umbră, o proiecţie mai adevărată şi mai complexă decît obiectul însuşi, o umbră care ne locuieşte aşa cum crabul parazit îşi întinde substanţa în corpul crabului-gazdă, dar altfel totuşi, pentru că aici parazitul e mult su­perior gazdei. Alcătuit din substanţă spirituală, cristal gazos circulînd prin vene de diamant şi artere de jad, prin capilare de perlă şi canalicule de porfir, prin interstiţii de peruzea şi canale limfatice de opal, la rinichi de jasp şi piele de cuarţ şi inimă de zirconiu şi creier de beriliu şi testicule de safir, îngerul nostru interior, umbra noastră interioară, suprapusă identic peste noroiul împuţit al cărnii noastre, corpul nostru ceresc îşi are şi el anatomia lui paradoxală. Sînt şapte chakras de-a lungul şirei spinării, şi şapte plexuri în viscere. Trei dintre ele sînt sub diafragmă, la polul timpului şi al sexului, al vieţii vegetative. Despărţind spiritul de materie, diafragma e limita a două regnuri, căci sîntem fiinţe amfibii între cer şi pămînt. Ea e suprafaţa pămîntului: sub ea sînt rădăcinile oarbe pipăind printre cîrtiţe, iar deasupra coroana cu darurile ei împinse spre stele. Sub diafragmă e Muladhara încolăcit ca un şarpe pe osul sacru şi inervînd şarpele dintre pulpe cu cele patru petale de lumină grăsoasă. Mai sus, în şale, e Svadisthana cea cu şase petale multicolore, regina rinichilor şi vezicii, a celulelor Leyding şi-a rectului, locul voinţei şi al vitalităţii. Manipura are zece petale şi iluminează plexul solar. Ea îmblânzeşte anaconda maţelor, limbile palide ale pancreasului şi splinei, ficatul stacojiu cu punga lui de fiere. Deasupra diafragmei sînt alte trei chakras, ale polului animal, spaţiu şi creier. Între lamele omoplaţilor se află Anhata, sediul sentimentelor, cel care ne spală în sînge insulele interioare, cel ce nutreşte timusul, glanda copilăriei Visuddha cu ale ei şaisprezece petale străvezii iluminează vertebrele gîtului, asistă ritmul respiraţiei, protejează plămînii şi tiroida şi deschide ochii îngheţaţi ai intelectului. În triunghiul dintre sprîncene se încrustează Ajna cea cu trei focuri, căci acolo, în glanda pituitară, regina sistemului nervos, e şi sediul sufletului. Iar în afara acestei simetrii, în afara spaţiului-timp, al creierului-sex, totuşi în partea dinspre spaţiu şi creier, diademă şi ochi sferic în creştet, Alef al Alefurilor, străluceşte Sahasrara, diamant al unei lumi de diamant. Ar trebui să ne amintim cu testiculele şi să iubim cu creierul, dar nu e aşa. Memoria este în miezul minţii, iar dragostea se află între coapse, de parcă sufletul pervers s-ar fi aşezat invers în coş­ciugul său de substanţă organică. Poate odată, sigur odată, înainte de-ntîlni zidul diafragmei, zidul blocului construit pe Ştefan cel Mare, zidul grosier al maturizării, cele şapte chakras şi plexuri au fost inversate, aşa-ncît într-adevăr gîndeam şi iubeam cu acelaşi organ, ejaculam şi ne aminteam cu cel din partea opusă. Iar apoi, asa cum în a opta lună fătul se-ntoarce cu capul în jos în uter, dublul nostru de chakras şi plexuri şi raze a făcut şi el tumba care ne face atît de paradoxali. Atît de fascinanţi. Şi poate că el e chiar fetusul care s-a răsucit presimţind naşterea. Căci toţi sîntem femei, sîntem utere ce se vor sfîşia şi vor putrezi, ca să iasă, în altă lume, sub ceruri noi, ei, cristalinii, translucizi asemenea crustaceilor, şi cu cele şapte inimi zvîcnind în ritmul alfa, ca şapte creiere, sau şapte sexe.

Memoria este în miezul minţii, sub craniu, sub piamater şi sub neocortexul pe care se lăbărţează, peste zonele senzoriale şi cele motorii, homunculul cu limbă tumefiată şi labe de urangutan. În centrul creierului, înfăşurată în sistemul limbic, în fornix şi hipo­camp, corpi mamilari şi amigdală, memoria se bălăceşte în apele striate ale talamusului şi hipotalamusului, îşi modelează acolo sculpturile neuronale, înmoaie marmura minţii cu lichide fluores­cente. Creează reţele uşoare ca pînza de păianjen, sucite în ele însele ca benzile lui Mobius, învălătucite ca petalele într-un tran­dafir incolor. Curge din real în virtual şi iarăşi în real, de parcă mîinile lui Escher s-ar desena una pe alta de miliarde de ori pe secundă. Dar construieşte suveica asta scînteietoare şi neobosită ceva mai adevărat, mai puţin monstruos decît homunculul care-i este cer înstelat? Este oare corpul de timp şi reverie al vieţii noas­tre, de cînd spermia se lipeşte greţos de ovul şi creierul ei avan­sează prin mucilagii ca să se amestece cu creierul soarelui, şi pînă cînd noi înşine, spermie a cărui neconceptibil animal, ne lipim greţos de marele glob al morţii noastre şi ţeasta ne crapă în ţăndări şi creierul (purtînd jumătate din informaţia cui?) migrează prin mucusul morţii şi fuzionează cu mintea morţii şi atunci totul piere intr-o gigantică explozie metabiologică numită renaştere, este oare el proiectat veridic, creditabil, pe ecranul din dosul retinelor? Pe cremaliera vieţii noastre dinţişorii sînt nu numai îngrozitor de inegali, ci şi coloraţi diferit, compuşi din substanţe diferite, bătuţi de vînturi în toate părţile ca nişte pînze de iole, şi la rîndul său cursorul capricios ca o femeie sare deodată peste zeci de zimţi ca şi cînd nici n-ar exista, ca să se oprească asupra unuia minute sau ore în şir, lingîndu-l şi pipăindu-l, făcîndu-i analize minuţioase, acuplîndu-se cu el şi făcîndu-i copii, pînă cînd acesta se veştejeşte, se-nnegreşte şi cade, şi abia atunci cursorul catadicseşte să se deplaseze mai departe. Rezultă tot un homuncul, mai diform, mai grotesc, mai fantomatic decît cel senzorio-motor, avortonul cocoşat al vieţii noastre, al sensului ei ultim şi ascuns. Dar acest avorton are şi el un briliant în frunte şi cu el îl miroase şi el pe Dumnezeu şi tot aşa pînă la a miliarda dimensiune, încă ne putem imagina, pe lîngă o lume spaţială în care oamenii şi animalele ar dispărea brusc şi-n locul lor ar rămîne, împleticindu-se pe străzi I şi-n case doar imaginile lor proiectate pe scoarţă, homunculi de oameni şi dini şi pisici şi şoarici ― şi o lume în timp, unde în locul vieţilor reale ar rămîne vieţile fiinţelor aşa cum sînt reconstruite de memorie, în care un gest din copilărie ar fi mai dilatat ca zece ani de maturitate, aşa că organe temporale atinse de elefantiazis ar atîrna în toate părţile, pe cînd altele abia de s-ar putea zări.

Memoria ţese un om, acolo-n adîncul chakrei cu trei petale, în ochiul din frunte. Oricît ar fi de hidos (căci timpul este infernul şi o creatură de timp este un diavol din infern, sau poate un etern osîndit), el este geamănul nostru, şi o dorinţă ciudată ne împinge unul spre altul, unul în braţele altuia. Cînd, după-amiezele, culcat în patul meu, pe cînd afară strigă copii şi plutesc fulgi de plop într-o vară luminoasă, îmi amintesc scene şi gesturi şi feţe foarte vechi, obscure şi enigmatice, topite în emoţie pură, atunci îl văd pe el, concrescut în carnea mea, dar în altă dimensiune, crescînd din mine ca o caricatură înspăimîntătoare şi totuşi atît de dragă. Cu fiecare clipă care trece, el se desprinde mai mult de mine, devine mai obraznic şi mai independent, creşte în umbră şi în putere şi se ridică deasupra mea, întinzîndu-şi ghearele, aripile de liliac, ciocul cu dinţi strîmbi, aidoma protezei mamei, singurul ochi din osul negru şi lustruit al frunţii. Iese din mine ca insecta, încă umedă şi moale, din coaja străvezie a fostei ei carcase. Memoria mea este metamorfoza vieţii mele, insecta adultă a cărei larvă e viaţa mea. Şi fără o plonjare curajoasă în abisul de lapte care o-nconjoară şi o ascunde în pupa minţii, nu voi şti niciodată dacă am fost, dacă sînt o călugăriţă vorace, un păianjen visător pe picioroange ne-sfîrşite sau un fluture de o frumuseţe suprafirească.

Îmi amintesc, adică inventez. Transmut năuceala clipelor în aur ereu şi unsuros. Şi, cumva, străveziu, tot mai străveziu pe măsură ce fîntîna din creier mi se adînceşte (iar eu, un schelet aplecat peste ghizdurile ei, îmi contemplu largii ochi visători reflectaţi în apa de aur). Acel hialin unde se-ntîlnesc, ca trei flori heraldice pe un scut, visul, memoria şi emoţiile, este domeniul meu, lumea mea, Lumea. Acolo-n cilindrul acela scînteietor care-mi coboară în creier. Acolo, ca un exponat într-un borcan gros de sticlă verzuie, palid şi buhăit de spirt, zace el, cu pleoapele pe jumătate coborîte ca ale asiati­cilor, cu zîmbetul extatic şi fad, cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul pîntecului. Ce bine îl recunosc! Cît de veridic îl imaginez! Oh, geamăn al meu, deschide-ţi pleoapele rimelate, strînge-ţi buzele rujate şi dulci, umflă-te pînă sare în cioburi retorta şi, prin ţăndări de ţeastă, prin mucilagii organice, ieşi la lumină! Luminea­ză cu ochiul dintre sprîncene paginile de pieliţă sidefie ale acestei cărţi. Acestei cărţi ilizibile, acestei cărţi.

Mama avea pe şoldul stîng o mare patăi roz-violetă în formă de fluture. Corpul vermicular se-ntindea orizontal de la pîntec către fesă, o aripă cobora pe pulpă, iar cealaltă urca înspre mijloc. Lucrul acesta mi l-am amintit abia în adolescenţă, şi nu în vreo reverie vesperală, ci în vis. Am visat, într-o noapte de iulie, după ce rătăcisem ore-n şir pe străzile din centru, privind cu atenţie statuile, că mama zăcea-ntr-un pat cu cearceaf de satin alb, boţit artistic, asemenea căptuşelii cutiilor cu bijuterii. Era mare şi albă ca marmura, pielea ei transparentă lăsa să se vadă vinişoarele şi glomerulele sudoripare, iar pe şoldul stîng i se aşezase un fluture tropical, de o mare strălucire a culorilor, sprijinit pe picioruşe subţiri şi nervoase. Cînd m-am trezit, am ştiut căi mama avea o pată de lupus eritematos pe şold. O văzusem de multe ori, în adîncul timpului, cînd ea umbla goală prin casă în după-amiezele încinse. O ştiam goală, ochii mei de la doi şi trei ani o vă-l zuseră şi o ţineau minte. Dar apoi, cînd ne mutaserăm la bloc şij mama lucra la covoare persane, n-o mai puteam vedea decît goală pînă la brîu, cu sfîrcurile de aceeaşi culoare ca fluturele de pe şold, acum interzis mie. Pentru ca, deja, cînd ne-am mutat iar în vila din Floreasca, nici pieptul mamei să nu-mi mai fie permis, ca şi cînd femeia asta din care ieşisem ar fi fost un teritoriu de piele umedă, cu coşuri şi aluniţe, stăpînit odată regeşte de mine, şi apoi înstrăi­nat bucată cu bucată la capătul unui şir de bătălii nefericite. În fiecare dintre ele nu numai că pierdusem hectare de pulpe, păr pubian, subţiori şi sîni şi cute de pe pîntece, dar fusesem şi rănit, mutilat de lame pe oţelul cărora scria ceva cu litere necunoscute, în cinci ani am pierdut ireversibil corpul mamei şi m-am îndepărtat de el, am fost îndepărtat cu atîta străşnicie, încît doar gîndul la el şi amintirea lui îmi lobotomizează mintea cu aceleaşi lame însîngerate. De aceea, cînd am visat fluturele de pe şold, m-am trezit cu o greaţă oribilă. Unde păstrase pînă atunci memoria mea ima­ginea asta? Era măcar adevărată? Mai mult decît pata propriu-zisă, îmi aduceam de fapt aminte de mirarea mea cînd o priveam. Oare mamaia mea, pe care nu mi-o aminteam deloc, ca şi cînd mama ar fi fost făcută doar de tataie, furase un fluture? Sau, sorindu-se goală pe malul Sabarului, pe cînd o purta în pîntec pe mama, fu­sese atinsă de umbra unor aripi delicate?

Am zăcut în pat pînă s-a făcut noapte intensă, tăiată doar în felii de dungile electrice de pe tavan şi pereţi, de la scînteile tramvaielor de pe Ştefan cel Mare. Eram excitat şi trist. Dacă-nchideam ochii, vedeam sub pleoape zecile de statui pe care le privisem în ochi, încercînd să-nţeleg cum ar putea fi gîndirea acelor oameni de bronz înverzit şi de piatră, bărbaţi iluştri cărora muze rubiconde le-ntindeau pene de gîscă sau cunune de lauri la fel de coclite. Şi cum ar fi putut face dragoste femeile astea cu uter de marmură. Da, departe în noapte, cînd troleibuzele se retrăgeau, bărbaţii iluştri coborau de pe soclurile lor, le-apucau de păr pe muze şi le trînteau în boschetele din părculeţ. Pătrundeau cu penisurile lor de metal lustruit între labiile de piatră umectate de rouă nopţii. Atla-şii se acuplau cu gorgonele de ipsos, cu nasul spart, lăsînd balcoa­nele cu oleandri să se prăbuşească pe caldarîm. Dar m-am oprit brusc din reveria mea erotică, pentru că un astfel de balcon, la pri­mul etaj, cu leandru şi muşcate în ghivece, exista undeva, venise de undeva la realitate în foarte strînsă legătură cu pata de lupus a mamei. Pata de culoarea protezei (ah, acum îmi dădeam seama!), pata sinistră. Sinistra. Silistra. Pe Silistra era o casă cu un balcon sprijinit de atlaşi. Mama mă căra-n braţe între alimentară şi casă, înfofolit în paltonaşul meu, şi treceam cu capul în dreptul pubisurilor zugrăvite galben-murdar şi scorojite ale celor doi bărboşi cumpliţi, încovoiaţi de apăsarea balconului. Priveam în sus şi, pic­tată pe cerul alburiu, zăream o bătrînă cu părul cărunt căzîndu-i în valuri ca al fecioarelor. Dar parcă tot restul ar fi fost topit în ceaţă, perlat şi destrămat, şi-ntr-adevăr restul se topi în vis.

Dimineaţa m-am trezit nervos şi absent, în ciripit strident de păsări şi-n marea lumină galbenă a verii. M-am ridicat din patul boţit, am străbătut camerele zugrăvite în culori stinse, oliv şi bej, şi am intrat în bucătărie, unde mama deja îşi începuse roboteala, printre scaunele slinoase. Am mîncat, tăcut, nişte cafea cu lapte în care muiam felii de pîine. Din miez făceam bile cafenii, mozaicate de dungi, pe care le azvîrleam în cănile murdare din chiuvetă. Am ieşit puţin pe balcon. Moara Dîmboviţa, odată sclipitoare în veşmîntul ei roşu de cărămidă, era acum alburie de făina şi praful întinse pe acoperişul plin de proeminenţe de tablă, pe zidurile uriaşe, pe ferestrele rotunde şi dreptunghiulare, pe scoabele care susţineau pereţii bătrîni de peste o sută de ani. Din amestecul de cărămiziu şi alb ieşea o culoare nedefinită, tristă, a tuturor stră­vechilor mori, fabrici şi ateliere ruinate, mîncate de timp şi vege­taţie. Căci, acoperind-o pînă la brîu, pretutindeni în jurul ei se ridicau plopi negri ca smoala, cu frunze de un verde carnavalesc, lingînd bătrînele ziduri palide şi acoperindu-le cu valuri de puf. Puful de plopi, care ningea pur şi simplu în iulie, se troienea la picioarele morii, se agăţa de golurile şi spărturile dintre cărămizi, se lua pe picioarele porumbeilor care umpleau acoperişul, găsea cîte o fărîmă de pămînt şi dădea crenguţe prin canaturile geamu­rilor opacizate de făină. Un hoit gigantic, o dărîmătură care încă mai funcţiona (dinăuntru se auzeau zi şi noapte zumzetele sitelor electrice) domina spatele blocului nostru, sfîşiind norii cu frontoanele de castel medieval, la fel de ruinate şi triste. Moara avea o curte largă, cu mărunte clădiri administrative, pustie şi tăcută sub soare, despărţită printr-un grosolan gard de beton de teritoriul copiilor care ieşeau dimineţile din cele opt scări ale blocului şi se răspîndeau în umbra lui, luminînd-o cu cioburi de oglinzi şi cu ţipete stridente. Foarte departe în stînga morii se desluşeau contururile Casei Scînteii, pe vîrful căreia toată noaptea ardea o steluţă roşie. În dreapta fusese vizibil o vreme Circul de Stat, acum obliterat de carnea, nervii, muşchii şi oasele verzi ale plopilor. Cir­cul se mai vedea numai de pe terasă, zăcînd pe pajiştea parcului ca o farfurie zburătoare. Plopii plantaţi la numai cîţiva metri de bloc se-nălţaseră pînă la etajul cinci, unde locuiam noi, aşa că le puteam apuca, întinzîndu-ne, crengile suple şi-nfrunzite, năpădite de porumbei. O porumbiţă clocise anul trecut timp de trei săptămîni o minge de ping-pong căzută în jgheabul de scurgere al balconului nostru. Am stat jumătate de oră, în pijama, pe balcon, privind norii, mai albi decît cerul foarte alb, conturaţi cu lumină, şi, cînd am reintrat în bucătărie, am avut impresia că intru într-o hrubă sinistră. În umbra adîncă mama părea o ţigancă uitată pe un scaun, lîngă aragazul ei, toată întunecată şi transpirată, în afară de globii ochilor, care prindeau învălătucirea orbitoare a cerului de vară. Viespi împlătoşate în galben foiau peste tot, căci îşi făcuseră cuib în fereastra de aerisire şi se strecurau printre barele ei de metal. Pe corpul mamei, ca pe al unei ciudate dresoare, şi în părul ei fin şi rar, care avea să rămînă întotdeauna castaniu, neatins de încărunţire, se plimbau viespi mari cît degetul, mişcînd din puternicul aparat bucal şi rotindu-şi aripile ca nişte ventilatoare. I-am spus că mă duc să mă plimb, m-am îmbrăcat şi am ieşit în căldura orbitoare de afară.