sâmbătă, 21 martie 2015

Imposibila neutralitate (V)


Gheorghe Grigurcu 




Stimaţi scriitori!*


Sînt, probabil, cel mai întîrziat vorbitor dintre dvs. La
conferinţa noastră din 1981 nu mi s-a acordat cuvîntul pe care-1
cerusem la momentul potrivit. E drept, intenţionam a spune
lucruri care n-ar fi gîdilat plăcut auzul oficial. între domnii
Ungheanu, Macovescu şi Ţoiu am circulat zadarnic, cu o naivă
insistenţă, pe care figura de încruntat-obez idol secund, instalată
la prezidiu, a tovarăşului Constantin Dăscălescu ar fi trebuit
să mi-o indice de la început drept inoportună. Vă mai amintiţi
acele zile? în culisele adunării sciitoriceşti se urzea un complot.
Nemulţumită de gradul de docilitate al preşedintelui anterior,
care totuşi n-a pregetat a sări pentru a-1 da jos, de la tribuna
curajosului său protest, pe Constantin Pârvulescu, dictatura a
poftit un preşedinte şi mai servil, şi mai lipsit de scrupule,
care, evident, nu putea fi decît impus. Impus şi nu ales, prin
încălcarea flagrantă a statutului Uniunii. L-a găsit în persoana
lui D.R. Popescu. Figura acestuia a concentrat ca-ntr-un focar
defectele scriitorului colaboraţionist. A făcut, după cum prea
bine ştiţi, un imens rău obştii noastre, aruncînd-o într-un nou
„obsedant deceniu” de medievală intoleranţă, de multilateral
dezvoltată nedemnitate, de fanatism trucat, caragialesc.

Intre clişeele propagandei comuniste se afla şi o vorbă
frivolă a lui Marx, după care ne-am despărţi de trecut rîzînd.


* Cuvînt rostit la Congresul scriitorilor din 1990.


Cum aşa, rîzînd? Nici de trecutul intim, nici de cel obştesc,
dacă ne respectăm autenticitatea fiinţei, nu ne putem despărţi
fară o anume gravitate, fără o analiză melancolică ori patetică,
după împrejurări şi temperament. Trecutul ne aparţine în măsura
în care îi aparţinem. Factor subiectiv şi totodată obiectiv,
ne determină dinăuntru şi din afară. Nu ne e indiferent ce se
întîmplă cu trecutul. în consecinţă, vă rog să-mi îngăduiţi a
reveni la o temă pe care am socotit-o de-a lungul anilor şi pe
care o socotesc şi acum de cea mai mare însemnătate şi anume
cea a trădării scriitorilor sub regimul recent abolit. Fără a exista
o obligaţie absolută, cum ar fi cea a achitării impozitelor ori a
efectuării serviciului militar, o seamă de scriitori, nereprezentînd
o majoritate zdrobitoare, dar nici puţini, s-au pus în slujba
sistemului ce încălca brutal principiile democratice, pîngărea
valorile, mînjea existenţa noastră, a tuturor, cu o demagogie
fară precedent pe aceste meleaguri. în funcţie de cele două
„vîrfuri” ale dictaturii, s-au manifestat două valuri de colaboraţionişti.
Primul val, al anilor ’40-’50, fondator al sumbrului
„realism socialist”, s-a destrămat, fie prin dispariţia biologică
a exponenţilor săi, fie prin „recalificarea” lor în cooperativele
de producţie liberal-estetică. N-am fi dorit, desigur, condamnarea
lor la moarte, nici sinuciderea lor, aşa cum s-a întîmplat în
Franţa postbelică. Dar m-a surprins şi m-a mîhnit vălul de
blîndă amnezie ce s-a lăsat peste figurile oportuniste, pe care
cei mai numeroşi, între ei şi cei mai de seamă, comentatori
le-au tratat ca şi cum nu s-ar fi întîmplat (aproape) nimic. Mici
confuzii, mici erori, nişte nimicuri acolo... Istoria e de vină,
colosala istorie fară chip, pe care n-o putem trage - nu-i aşa?
- la răspundere. Şi totuşi, asemenea autori au girat represiunea
feroce împotriva instituţiilor statului, distrugerea unor categorii
sociale, colectivizarea forţată a agriculturii, canalul, experienţa
Piteşti, au fost complici, prin cuvîntul lor mincinos, Petru
Dumitriu are francheţea de a recunoaşte: chiar criminal, la
odioasele persecuţii împotriva intelectualilor, la schingiuirea
morală şi fizică a atîtor scriitori marginalizaţi fără cruţare ori
întemniţaţi. Doamnă Maria Banuş, doamnă Nina Cassian,
domnule Crohmălniceanu, domnule Deşliu, aţi uitat? Că unii
(destui) critici au uitat că aţi afectat a uita nu cred că e un
avantaj pentru viaţa literară. Dimpotrivă!

In atari condiţii a fost cu putinţă al doilea val al colaboraţionismului,
ivit atunci cînd epoca Ceauşescu şi-a descoperit
pe deplin înfăţişarea hidoasă. El a fost încurajat, a fost neîndoielnic
încurajat de atitudinea îngăduitoare ce s-a înregistrat
faţă de primii colaboraţionişti, îmbrăţişaţi şi „promovaţi” fără
a li se cere măcar o penitenţă minimă, măcar explicaţii mai
amănunţite şi pe cît posibil credibile asupra mentalităţii şi
conduitei lor. Astfel, au evoluat, pînă la proporţii groteşti, un
Eugen Barbu ori un Adrian Păunescu, veritabile broaşte ale
lacului proverbial, ajunse la o dilatare bovină. Astfel a apărut
un vînzător în însuşi sînul echipei de critici tineri de bună
credinţă, precum Mihai Ungheanu. Astfel au prosperat autori
abuzivi, în sens moral şi deopotrivă bugetivor, precum Aurel
Baranga sau Dinu Săraru, falşi poeţi precum Nicolae Dragoş
sau Dan Fruntelată, un teolog renegat care a cîntat cu zel la
strana Satanei, l-am numit pe Dan Zamfirescu, un clown universitar,
deloc inofensiv pe treptele cele mai înalte ale conducerii
culturii, l-am numit pe Ion Dodu Bălan. Astfel şi-a desfăşurat
activitatea de tristă memorie „conducerea operativă” a Uniunii
Scriitorilor, alcătuită din valeţi ai valetului dictaturii, care era
D.R. Popescu, astfel s-au cocoţat şi menţinut în funcţii, necuvenite
lor, mai marii unor edituri şi periodice.

O socoteală limpede se detaşează din cele de mai sus.
Dacă vom rămîne impasibili faţă de dezerţiunea etică de ieri
şi de altădată, riscăm a stimula fenomene similare. Dacă nu
ne exprimăm gîndul cu tărie şi consecvenţă, dacă nu instituim
o carantină morală, răul va prolifera. Deja am apucat a vedea
mîini întinse spre cîştigurile postrevoluţionare, tremurînd de
aviditate, electrizate de fiorul arivist. Cîţiva binecunoscuţi inşi
ai conjuncturii au ajuns în fruntea unor reviste. Inşi care stăteau
nemişcaţi în faţa privirii hipnotice a puterii uzurpatoare, neîndrăznind
nici un gest polemic cît de mărunt, din contra, servind-o
măcar indirect (e şi aceasta o abilitate) cu laude la adresa
autorilor cu funcţii administrative ori a versificatorilor de curte,
se află acum în fotolii de conducere. Ba unii din ei cutează
a adresa altora mustrări pentru laşitate. Un bard bisericos îşi
transferă altarul itinerant din paginile „Luceafărului” lui Dan
Fruntelată în paginile unui ziar martirizat. Un altul ar vrea să
reînfiinţeze „Gîndirea”, nepăsător la faptul că i-ar macula tradiţia
prin binecunoscutele lui apucături traco-maoisto-ceauşiste
(pentru a nu mai vorbi de năravul plagiatului). Poltronii mişună
în numeroase publicaţii ieşite la lumină în ultimele săptămîni,
cu o macabră bunădispoziţie... săptămînală. Nu absentează nici
protagoniştii „îndrumării” de partid, ai cenzurii şi ai deşănţatului
encomiu cu obiect prezidenţial, gata de a da o mînă de
ajutor derutei, a consolida haosul. Ce facem? Le deschidem şi
lor, în grabă, porţile iertării? îi aşteptăm pînă cînd, în circumstanţele
vreunei noi aventuri dictatoriale, vor binevoi a se transforma
în disidenţi? Pînă cînd vor da declaraţii Occidentului şi
vor face greva foamei pentru apărarea drepturilor omului? S-ar
putea să aibă această şansă, însuşindu-şi bine lecţia disidenţilor
de ultima oră din anii trecuţi. Sau nici măcar atît nu vor trebui
să se ostenească?

Să ne ferească Dumnezeu de al treilea val de oportunişti!



va urma

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu