Imposibila neutralitate (VI)

Gheorghe Grigurcu 

Oare scriitorii sînt cei mai mari ticăloşi ai ţării?

Se poate uşor constata că acţiunea critică alcătuieşte un
barometru al gradului de democraţie a unei societăţi. Regimul
totalitar îngăduia critica numai pînă la un anumit nivel al
intereselor şi situării personajelor sale. 

Desigur, nomenclatura ieşea din bătaia ei, 
ascunzîndu-şi abuzurile, privilegiile, huzurul,
în impenetrabilul său serai, asupra căruia veghea întreaga
suflare instituţională a partidului-stat. Nu altminteri se petreceau
lucrurile în critica literară. Autorii cu funcţii „înalte” erau
asimilaţi nomenclaturii şi, practic, feriţi de eventualele neplăceri
ale unei abordări exegetice mai slobode. Le-au fost alăturaţi,
cu timpul, cîţiva scriitori, uneori de-o însemnătate autentică,
socotiţi reprezentativi pentru „literatura nouă”, creaţie a
regimului socialist, cu care acesta trebuia să se mîndrească.

Cenzura, „desfiinţată” ori nu („desfiinţată”, adică transferată
unor filtre mai sofisticate şi mai greu abordabile), avea toată
grija ca toţi aceştia să recolteze numai elogii. A luat naştere
astfel o rezervaţie edenică, pe seama jugulării actului critic.
Ea nu ilustra, aşa cum ar putea crede nepreveniţii, „preţuirea”
activiştilor faţă de creatori, ci doar tentativa de a-i dezbina,
pentru a-i putea mai uşor domina. 

Cei oficializaţi erau departe de a întrupa totdeauna
valoarea, majoritatea lor fiind compusă
din mediocri şi veleitari dispuşi a se pune în slujba propagandei
şi a-i adula pe genialii cîrmaci şi pe favoriţii acestora.

S-ar părea că după decembrie situaţia s-a schimbat
profund. Cenzura se zice că a dispărut de-adevăratelea,
ceea ce a avut drept consecinţă o activare a criticii, chiar cu
asupra de măsură. Nu e aceasta proba veritabilei democraţii?

Aparent, mentalitatea dogmatică şi tendenţioasă a comunismului
se dizolvă (dacă nu s-a şi dizolvat deja) în acidul criticii
inclemente la care e supusă în numeroase publicaţii. în fond,
putem vorbi de o abilă reorientare a ideologiei care caută a
exploata chiar ceea ce este în defavoarea ei. De pildă, teza
autonomiei esteticului. Invocînd-o cu suspectă insistenţă, o
mînă de literatori apropiaţi într-un chip incontestabil de putere,
facîndu-i servicii de notorietate şi fiind răsplătiţi de putere
prin servicii la fel de notorii, încearcă a bloca „politizarea”
scriitorilor. 

Adică a curma atitudinea critică a celor mai mulţi
confraţi, referitoare la minunatele noastre realităţi postrevoluţionare.
Ideea maiorescian-lovinesciană a esteticului, altă dată
interzisă cu furie de politruci, e transformată într-un cal troian
introdus în tabăra militanţilor pentru valorile democraţiei. Nu
altminteri se procedează cu postura criticii ca atare. Ea este
exacerbată nu o dată, cu scopul compromiterii scriitorilor.
Frînată, contestată, prohibită pînă deunăzi, critica e folosită
acum de putere la turaţia ei maximă pentru a-i defăima, în
foile extremiste, aliate de nădejde ale puterii, pe autorii incomozi
pentru acţiunile lor civice. De fapt, nici nu mai este vorba
de critică, ci de o caricatură a acesteia, de o penibilă cădere în
calomnie şi trivialitate. Vreţi critică? par a spune cu cinism
pamfletarii suburbani. Trebuie să suportaţi avalanşa insultelor.

Vreţi să rostiţi adevărul? Trebuie să suportaţi minciuna, care
poate pătrunde nestingherită pe aceeaşi poartă a libertăţii prin
care trece şi adevărul...

Dar s-a ivit un aspect aparte al acestei situaţii, pe cît de
deplorabile, pe atît de bine cunoscute. Făcînd uz de dreptul
legitim de a pune în chestiune, inclusiv din unghi etic, personalităţile
literare, cîţiva scriitori şi ziarişti oneşti au luat recent
în colimator pe Mircea Dinescu şi pe Petre Sălcudeanu.
Alăturarea lor, în rîndurile de faţă, e fortuită, dictată de hazardul
publicistic. Nu dorim a examina atitudinea lor sub dictatură,
care n-a fost chiar una de subordonare. De asemenea, nu dorim
(nu avem nici putinţa obiectivă) a ne rosti asupra temeiniciei
acuzaţiilor ce li s-au adus. Dorim a sublinia doar dramatizarea
excesivă, amploarea ce ni s-a părut chiar melodramatică a unor
astfel de „cazuri”. E probabil că susnumiţii autori să fi greşit
mai mult ori mai puţin. Dar... cît de mult? Suficient pentru a fi
aruncaţi în groapa cu lei a senzaţionalului? Pentru a deveni
vedetele fărădelegii naţionale? Sînt oare Dinescu şi Sălcudeanu
cei mai mari ticăloşi ai acestei ţări? Cînd există, chiar în funcţii
oficiale, escroci care s-au jucat cu sume uriaşe, cînd există
criminali, ca şi înalţi protectori ai escrocilor şi criminalilor,
tocmai cei doi confraţi trebuie să ţină afişul abuzului? Pe de
altă parte, nu-mi aduc aminte să se fi iscat vreodată o discuţie
despre, bunăoară, Adrian Păunescu sau Eugen Barbu, care au
făcut infinit mai mult rău spiritului românesc, o discuţie cu
asemenea dimensiuni şi accente, cu titluri deasupra titlului
gazetei, cu mari fotografii pe prima pagină şi de asemenea în
interior şi cu texte în serial. Repet, îi consider cinstiţi şi bine
intenţionaţi pe publiciştii care au deschis o astfel de dezbatere.
Aş fi ultimul care ar protesta împotriva îndreptăţirii lor de a o
desfăşura. însă nu e oare o disproporţie inculcată de la început
în factura acestei dezbateri? Nu cumva ea a alunecat, fără voia
iniţiatorilor ei, pe panta unor interese de alt soi decît cele
privind informarea corectă a publicului? Nu cumva un atare
scandal bucură în primul rînd pe nomenclaturiştii şi pe profitorii
de azi, în bună măsură unii şi aceeaşi cu cei de ieri? Să nu
ne facem iluzii asupra atitudinii faţă de intelectuali a actualilor
guvernanţi. Premierul Nicolae Văcăroiu comite agramatisme,
pigmentînd prin pitoresc ceea ce, în grav, s-a manifestat prin
bugetul minim şi prin alte semne de dispreţ irecuzabil acordate
culturii. Satisfacţia de a-i batjocori pe scriitori, de a-i scoate
ţapi ispăşitori, intră în comportamentul uzual al oamenilor
vechiului regim ca şi al oamenilor noului regim. E o confruntare
între două lumi ireconciliabile. E adevărat că unii scriitori
s-au „turcit”. Dar dacă dovedim, şi o facem cu surle şi trîmbiţe,
de parcă am fi pus mîna pe criminalul secolului, că un scriitor
n-a fost corect într-o anume împrejurare relativ minoră, nu
riscăm oare a arunca o pată a oprobiului asupra tuturor scriitorilor?

Adică asupra acelor oameni care, în genere, persecutaţi,
au înălţat steagul opoziţiei antitotalitare? Cetăţeanul de pe
stradă nu stă să despice firul în patru. E de ajuns să primească
o sugestie „şi astfel fandacsia-i gata”. Ce credit va mai putea
acorda atîtor observaţii critice pe care atîţia scriitori cu o conduită
demnă le fac pe seama unor autorităţi corupte şi falimentare?
în orice caz, un credit sensibil micşorat.



va urma