Imposibila neutralitate III

Gheorghe Grigurcu 

De ce, totuşi, politica?

Cu o jucată mirare, unii colegi de breaslă ne întreabă de
ce facem politică. Un lucru este evident: nu din motivul ce-i
împinge pe ei a nega dreptul temei politice în cetatea literelor,
şi anume înrolarea lor secretă (şi nu tocmai) într-o anume
grupare posesoare de putere, ce ne recomandă apolitismul ca
un soi de morală interdictivă, aplicată castei inferioare, pe care
ar reprezenta-o, într-o bine cunoscută tradiţie, scriitorii. Preferăm
a ne da în vileag gîndurile şi opţiunile. Preferăm pilda
marilor noştri înaintaşi celei a clubmanilor recenţi ai intereselor
de partid şi de stat, „reaşezate” cum preţurile, a snobilor neoideologici
ce şi-au confecţionat în pripă o serie de costume după
revistele occidentale. Nu noi ne-am ales planul de manifestare
politic, căci acesta ne-a fost impus, aşa cum, în caz de legitimă
apărare, ţi se impune să pui mîna pe armă. Credeţi-ne, domnilor
detractori! Sîntem tot atît de avizaţi ca şi dv. asupra îngustimilor,
stînjenelii, derivei, irosirii de timp şi irosirii de destin, pe
care le poate implica disputa civică! Dar nu avem încotro.
Nici oportunismul, nici laşitatea, nici vînzarea de ponturi
carieriste nu ne stau în fire şi e prea tîrziu a ne mai schimba.
Măcar pentru subsemnatul e prea tîrziu. S-ar fi putut face,
eventual, ceva, pentru a vă fi pe plac şi pentru a-mi îndulci
biografia, cu cîteva decenii în urmă. Spre ghinionul meu însă,
ocaziile s-au pierdut, stupid, în „zarea tinereţii”. Cum ne-ar
sta a ne rinoceriza acum, precum domnii X sau Y, care, aidoma
puilor masivei speţe, abia se deprind cu călcătura greoaie şi
cu etalarea emblematicului corn? Urmărind, cu un ambiguu
fior al efemerului, proteica lor evoluţie sub cupola constelată
a circului universal, mă resemnez la ceea ce un faimos filosof
latin numea „greaua datorie de-a fi mereu acelaşi”. îmi îngădui
o singură consolare pentru această povară pe care - nu sînt
atît de vanitos - nici nu cred că am ales-o, căci s-a constituit
de la sine, pe nesimţite, ca un gheb. Şi anume o simetrie. O
simetrie între cei 45 de ani de totalitarism roşu, care ne-a afectat
în feluri ştiute şi neştiute, şi anii, cîţi îmi vor fi hărăziţi după
1989, nădăjduiesc că nu tot aşa de mulţi, pentru a înfăţişă, ca
martor permanent, tot ce s-a petrecut, pentru a avertiza, cu
firavele mele puteri, asupra a ceea ce nu trebuie să mai continuie.
E un soi de imagine în oglinda duratei, ce încearcă a
răscumpăra, în idealitatea ei, ceea ce a durut şi n-a putut fi
rostit pe deplin în ipostaza aievea a fiinţei. O încleştare între
realitate şi ideal, cu care mă simt dator spre a rămîne acelaşi.

*

Se ridică, azi, voci, din puncte felurite, care cer criticului
abstragerea din politică şi din temperament, din expresie literară
şi din uman. Comentatorul de literatură ar trebui să fie, în
potrivire cu asemenea deziderate reducţioniste, un automat
care să programeze un alt automat, discursul, în perspectiva
unei desăvîrşiri reificate. O entitate sublimă din care opţiunea,
ca indice activ al vieţii, şi viaţa însăşi să fie evaporate. Ce
prilej fericit pentru „esteţii” cu voie şi cu îndemn de la putere!
Zoon politikon să nu ne mai stea în cale. Să nu ne mai încurcc
cu ale lui complicaţii pasionale şi scrupule, cu critica lui empirică,
îndreptată, vai, în direcţii interzise, deranjante pentru
înaltele sfere ale puterii. Să nu ne mai aducem aminte niciodată,
să trecem la index (variantă locală: fondul special) următoarele
aprecieri ale lui Baudelaire asupra criticii, total inoportune şi
impertinente la culme: „Cred sincer că cea mai bună critică e
aceea amuzantă şi poetică; nu aceea rece şi algebrică ce, sub
pretextul că explică totul, nu cuprinde nici ură, nici dragoste
şi se despoaie cu voinţă de orice soi de temperament... Ca să
fie dreaptă, ca să aibă o raţiune de a fi, critica trebuie să fie
parţială, pasionată,politică (s. n.), făcută adică dintr-un punct
de vedere exclusiv, dar un punct de vedere din care se deschid
cele mai multe orizonturi...; ... criticul nu e, pentru aceasta,
mai puţin om şi pasiunea apropie temperamentele analoage şi
ridică raţiunea la înălţimi noi.,.” (L ’art romantique). Cum şi-a
permis estetul en titre, dancly-ul paradigmatic, şi unul şi celălalt
evazionişti prin definiţie, o atare strigătoare inconsecvenţă!
Auzi, să pretinzi criticii a fi po-li-ti-că!

*

Există o morală în sine şi una, vorba lui Arghezi, practică.
Prima e festivă, retorică, intangibilă, fiind bine suportată de
„apolitici”, care se fac că plouă cînd este invocată una ori alta
din normele ei şi îşi îngăduie chiar, la necesitate, a cita
dintr-însa, pur ornamental. Cea de-a doua, ţinînd de domeniul
aplicaţiilor, prin forţa lucrurilor deseori compozită şi labilă,
reglabilă, reprezintă etajul la care ei operează cu predilecţie.
Ei şi numai ei. Un observator din diaspora, dl Sorin Alexandrescu,
credem că vede lucrurile just: „Operele lui Eliade,
Ionesco, Cioran, Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi
alţii au fost mai întîi receptate cu un festivism care nu facea,
în fapt, decît să consfinţească distanţa crescută între scriitorul
din exil şi cititorul de acasă, după care a urmat un antifestivism
şi mai nedrept: Eliade şi Cioran nu mai sînt, dintr-odată, decît
vulgari antisemiţi. Influenţa în opera lor a acestor - eventuale
- idei nu preocupă pe nimeni. Nici contextul lor istoric. Mă
întorc atunci şi zic: pe cînd discutarea semitismului din anii
’50 şi a antisemitismului, mult mai periculos, din anii ’80 - şi
mai ales a aceluia din chiar zilele noastre? (Rev. „22”, nr. 25/
1995). Aşadar, în puţine rînduri, un cuprinzător program de
cercetare. Va fi el oare executat? Puţin probabil, întrucît s-ar
cuveni să se axeze pe confruntarea dintre cele două tipuri de
morală. Ar trebui să divulge politica prin eroare, care comportă
cîteva situaţii caracteristice precum: utilizarea proletcultistă a
antifascismului drept paravan pentru ororile Gulagului;
supradimensionarea unui „pericol de dreapta” spre a se uita
sau diminua pericolul opus, cu mult mai grav în actualitate;
detectarea afinităţilor legionare ale marilor reprezentanţi ai
generaţiei ’30, operaţie, de altfel, îndreptăţită dacă nu cade la
exagerare, în timp ce afinităţile comuniste, cu efecte mult mai
importante şi mult mai prelungite, ale generaţiilor mai apropiate,
sînt foarte departe de-a fi cercetate şi judecate cum se
cuvine; lipsa unei mai decise ofensive împotriva scandalosului
naţionalism agresiv şi a antisemitismului revoltător, practicate
sub ochii noştri şi sub pulpana oficialităţilor, sub care se trag,
stupoare, chiar şi unii dintre cei vizaţi; amînarea sine die a
unei autocritici a exegeţilor, avînd ca obiect propriul trecut
realist socialist, nu o dată de anvergură, dosirea lui sub formulele
unor amintiri deghizate sau demersuri zigzagate, ceea ce
restrînge considerabil autoritatea morală a posturii antinaţionaliste,
sub penele cu pricina. Şi deoarece îl comentăm, în prezentele
linii, pe confratele stabilit în Olanda, nu ne putem decît
asocia unei alte consternări a d-sale: „Nu pot înţelege, de exemplu,
cum D.R. Popescu primeşte un premiu de la o Uniune pe
care a ţinut-o sub obroc, pentru a mă exprima politicos, vreo
zece ani de zile”. Reproducîndu-i cuvintele, nu facem şi noi
decît a ne exprima politicos...

*

Cineva mi-a pus deunăzi întrebarea: socotiţi că avem a
face doar cu un pseudoapolitism? Nu există oare, în mijlocul
nostru, şi apolitici autentici, demni de consideraţie? Răspund:
cred că există şi un apolitism real. Reprezentanţii săi, întru
totul stimabili, nu au a-şi disimula intenţiile ariviste, o comportare
gudurătoare faţă de factorii puterii, nu se lansează în tirade
demagogice. Rezerva lor e naturală, neexcluzînd însă o
situare, declarată sau implicită, oricum transparentă, în raport
cu marile probleme ale cetăţii. Acestea nu sînt trecute sub tăcere
într-o manieră tartuffistă, ci punctate cel puţin în cadrul
unei atitudini generale, al adeziunii la anume principii. Cel ce
evită a se pronunţa asupra chestiunilor presante ale obştii are
aerul unui ins ce ignoră punctele cardinale. Să nu mai avem
nici o îndoială că, excluzînd cazurile de patologie mintală,
dezorientarea sa e simulată, nu fără dedesubturi lucrative...
Apoliticii oneşti, deşi, de obicei, nu participă nemijlocit la
controversele politice, nu evită a-şi notifica poziţia într-un univers
în care punctele cardinale au o existenţă obiectivă. Un
exemplu: Mircea Martin.

*

Tendenţionismul politic al noii, versicolorei şi, nu o dată,
rafinatei pleiade de clienţi ai cîrmuirii de după decembrie ’ 89,
bate la ochi prin extravaganţe. Ar putea fi comparat cu o colecţie
a unei mari case de modă, al cărei răsfăţ în celebritate şi,
evident, în factori economici poate da impresia unei nefuncţionalităţi,
a unei plutiri în necontingenţa reveriei. A unei viziuni
„nebune”. Dar, cu toate acestea, o funcţionalitate de culise
poate fi stabilită şi într-un caz şi în celălalt. Astfel, la literatorii
noştri, care au reţinut, pesemne, definiţia inteligenţei ca maximă
adaptabilitate, apare conceptul esteticului „pur”, întocmai
ca la ideologii comunişti de ultimă generaţie, nu ca un antidot
al tendinţei, ci ca o mască a tendinţei de eliminare a tendinţei...
critice. Ca un compromis care păstrează şi chiar exaltă aparenţele
libertăţii, cu scopul cenzurării interioare. „Scrieţi ce vreţi,
spune Diavolul partidului-stat scriitorilor, cu condiţia să mă
lăsaţi în pace”. Nu mai insistăm, deoarece manevra e suficient
de cunoscută. Un alt procedeu: cel al culturii absurdului, care
sugerează, fireşte, inutilitatea spiritului critic. Rinocerii docţi
şi subtili, dedicaţi acestei tactici, par a se inspira chiar din...
Ionescu. Astfel cum esteţii „apolitici” n-au ezitat a se înveşmânta
în mantia esteticului hulit în fel şi chip, scepticii nu ezită
a-şi asuma iraţionalitatea, atît de antipartinică, de diversionistă
şi de complotistă şi ea pînă de curînd. Reţeta e aceeaşi: inversarea
mefistofelică a semnelor. Ce rîsete, nu în paradis, desigur!
De ce să luptăm, dacă totul e relativ, de ce să adoptăm o
credinţă, dacă totul e zădărnicie? Unii ideologi de curte nouă
au înlocuit Cuvîntările purpurii cu Biblia, alţii cu Mallarme,
alţii cu Cioran şi Ionescu. Chestiune de gust. Dacă propaganda
„clasică” era sufocantă printr-un exces de certitudini, una din
ramurile celei revizuite e sufocantă printr-un exces de dubii.
Cu mînecile suflecate, intelectualii ce-o slujesc seamănă, cotidian,
îndoieli. Ce va răsări, vom vedea... însă nici estetismul,
nici scepticismul ce ni se recomandă cu tenacitate, într-o manieră
sclipitor-comercială, nu izbutesc a ascunde mobilul lor
lăuntric şi anume relaţia cu puterea restauraţionistă. Năzuinţa
deznădăjduit conservatoare a acesteia produce fosforescenţele
lor proliferante, dănţuitoare în întunericul ce întîrzie a se risipi.
Un iz stătut, de putrefacţie complicată, de mlaştină seducător
livrescă şi alambicat coruptă porneşte dintr-un atare discurs
pretenţios. Dacă, aşa cum a arătat Nikolai Berdiaev, socialismul
nu este în stare a răpune duhul burghez, deoarece el însuşi
este pătruns de acest duh, chiar generat de el, nici estetismul
ce-şi zice „apolitic”, nici scepticismul orientat cu jovialitate
către absurd nu izbutesc a răpune duhul ideologiei, care, în
esenţa sa tendenţioasă, le-a pătruns şi, în ultimă instanţă, le-a
generat.



va urma